Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Şerban Foarţă: Sînt un cal de curse cu obstacole, cînd nu sînt, eventual, un cal de circ


Marius Chivu, un interviu cu Şerban Foarţă

01.12.2006
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Şerban Foarţă a debutat în poezie cu volumul Texte pentru Phoenix (în colaborare cu Andrei Ujică) în 1976, iar astăzi este considerat unanim unul dintre cei mai importanţi poeţi români postbelici. Şerban Foarţă a inventat, practic, tautofonia în limba română, a scris două dintre cele mai frumoase cărţi (gemene) de eseuri de la noi (Afinităţi selective şi Afinităţi efective), a tradus din poeţii francezi ai Renaşterii, din Mallarmé şi din Valéry, a făcut sonatine din teatrul lui Caragiale, a scris poezie folosind ştiri de ziar, a compus o pastişă în nouă limbi la Balada doamnelor de altădată a lui François Villon, a publicat cartea cu cel mai lung titlu din lume: Honorificabilitudinitatibus şi a brevetat motivul fractalilor în poezie reuşind - după treizeci de ani de la debut - performanţa de a fi cu adevărat in-tra-duc-ti-bil (asta doar dacă nu s-ar traduce singur!). Căci, dacă limba română ar fi o chitară, Şerban Foarţă ar fi Jimi Hendrix al poeziei. La începutul verii a publicat împreună cu Alex. Leo Şerban epistolarul electronic Jeu de Paume, iar Cliquet, noua sa carte de versuri, marchează împlinirea a cinci ani de existenţă a LiterNet-ului. Împreună cu Cristina Chevereşan, a tradus noul volum de versuri al lui Leonard Cohen, Cartea aleanului, recent apărut la Editura Polirom şi scrie, săptămînal, cîte o poezie în Dilema veche. Ion Pop l-a surprins perfect pe scriitorul Şerban Foarţă într-o singură frază: "La acest poet «cu neamuri prin baroc şi rococo», jocul lumii se confundă cu jocul poeziei."



Marius Chivu: În tinereţe aţi practicat ciclismul, apoi aţi debutat cu critică literară, v-aţi propus ulterior să faceţi holorime, să scrieţi despre Ion Barbu şi să-l traduceţi pe Mallarmé. V-aţi împlinit / epuizat destinul literar?
Şerban Foarţă: Mai curînd în copilărie şi, în parte, în adolescenţă, am practicat, pe lîngă alte sporturi (înotul, mai cu seamă, - care e, de fapt, mai mult decît un sport, fiind un atavic mod de viaţă!), şi ciclismul. De "demicurse", însă, nu de curse. Am apucat, de altfel, "paradisul" ciclismului, în deceniul VI al veacului trecut, cînd camioanele, în Turnu-Severin, treceau, pe străzi, din oră-n oră, iar "maşinile mici", de patru ori pe zi. (Exagerez; nu, însă, foarte). Practic, şi azi, ciclismul (cameral). E o emblemă, dacă vreţi, a ţării noastre: pedalezi şi nu ajungi niciunde!

Cît despre critică, am cam abandonat-o, în urmă cu aproape trei decenii: nu eram, cît trebuie, de "rău". Holorime am făcut, într-adevăr; am scris, într-adevăr, despre Ion Barbu (ba chiar şi despre omonimu-i din Petrila: le style c'est l'homonyme, - n'est-ce pas?); într-adevăr, l-am tălmăcit pe Mallarmé, fo(a)rţînd admiraţiunea lui Cioran: "Şerban Foarţă s'est attaqué à l'impossible et a réussi grâce à son talent et aux vertus poétiques de la langue roumaine. Notre peuple a tout raté, sauf graiul." (Termenul din urmă, en roumain dans le texte.) Destinul literar, cu toate astea / toată oastea (!), nu mi l-am împlinit / epuizat. Nu pentru că, vorba lui Malraux, doar moartea schimbă viaţa în destin. Ci pentru că mai am proiecte. Şi poate că şi zile.

M.C.: V-aţi simţit vreodată vinovat din cauza poeziei dvs. "frivole"? Chiar dvs. aţi spus undeva că e "cvasigratuită". Este poezia dvs. antimetafizică?
Ş.F.: Încep prin a vă pune, şi eu, o întrebare: frivol e sinonimul lui antimetafizic? Nu vreau să spun, cu asta, decît că poţi să fii frivol, fără a fi şi antimetafizic. Antimetafizica implică, prin definiţie, un sistem, o Weltanschauung, o "filosofie", un program, pe cînd frivolitatea este un simplu mod de-a fi. Unii sînt morocănoşi, alţii frivoli. Antimetafizici pot fi numai, conform accepţiei schilleriene, "sentimentalii", - nu "naivii", care pot să fie şi frivoli (ca, pe ici, pe colo, Sfîntul Francisc), avînd, în loc de Weltanschauung, o (cu o vocabulă cvasi-frivolă) Zveltanşaung. Apoi, după o vorbă a lui Ernest Renan (greu compatibil totuşi, el, cu frivolitatea): "La philosophie est, selon les jours, une chose frivole ou la seule chose sérieuse." "Filosofia", metafizica adică (la rigoare şi simplificînd).

În rest, în ochii inşilor serioşi, ai "oamenilor gravi, gravi, gravi" (vorba lui Charles Cros, "cet inventeur de phonographe, de la photographie des couleurs", ş.cl.), ai filistinilor de pretutindeni şi oricînd, ai numeroaselor pragmatice pramatii, frivolă este toată poezia (inclusiv proza), nu doar madrigalele frivole sau "acrostihurile indolente", pe care continui să le fabrici atunci cînd "marii barbari blonzi" sapă la rădăcina Imperiului agonic. Nu mai puţin, în ochii unui mistic (ceea ce nu-i totuna cu metafizician), ca, bunăoară, Blaise Pascal, totul e divertisment frivol, matematicile inclusiv, - în afara rugăciunii şi, sub haine, a unei tîrsîne ce împunge asemenea unei cununi de spini. Nu alta pare atitudinea lui Platon, cu diferenţa că acesta, ca artist, e "gelos", poate, pe Homer & comp. Ceea ce e, din parte-mi, o simili-glumă, o frivolitate! Altminteri, am avut (mai am) ocazia să mă simt de-atîtea şi-atîtea vinovat, încît bănui că "frivolitatea" ar fi, să zicem, "mon moindre défaut". (Dar unul fără ironia din fabula lui La Fontaine, unde furnica - este cusuru-i cel mai mic! - "n'est pas prêteuse", nu dă, adică, bani cu împrumut, pe gaj.) În orice caz, de m-aş simţi de-a binelea nevinovat (dar nu din cauza absenţei totale a frivolităţii din ceea ce am scris şi scriu), n-aş fi răspuns atît de lung şi mult prea circumlocutoriu la întrebarea dvs. foarte scurtă, directă şi unilineară ca "dreapta simplă" a lui Barbu.

M.C.: Dacă poezia nu e frivolă, atunci e cumva atee?
Ş.F.: A(ia)sta, în niciun chip! Trebuie, de altfel, să adaug că termenul "frivol" mi-e mai simpatic decît acela de "ateu". Ateismul e un grobianism, unul (să-i spunem:) transcendent. Îi prefer, în treacăt fie spus, asteismul (care semnifică "urbanitate"; şi figurează, în bătrînele retorici, ca ironie fină, subtilă, nu grosieră). Ce legătură are Dumnezeu cu buna creştere, cu gentileţea, rezultă, între altele, din faptul că Assisiatul, pomenit mai sus, ne asigură că "la cortesia è una delle proprietà di Dio." Iar cea mai mare mojicie faţă de Dumnezeul nostru, care e unul personal, nu e aceea a ateului patetic, a credinciosului "pe dos" (pasibil, în orice clipă, de convertire şi de redempţiune), nici chiar a "ateistului ştiinţific" (care combate cu tărie ceva ce, după el, nici nu există), dar a scepticilor de salon, a liber-pansiştilor... frivoli, care cultivă ateismul în chipul cel mai amuzant, superficial şi ultra-"soft". Or, "softangiii" ăştia sînt nişte simpli moftangii.

Unuia, nu mai ştiu căruia dintre aceştia, îi aparţine un celebru titlu (de studiu academic) rizibil, dacă nu oportunist: Arghezi, poet nereligios. La care primul contraargument, din nu ştiu cîte, e strofa următoare, şi anume: "Gătită masa pentru cină,/ Rămîne pusă de la prînz./ Sînt, Doamne, prejmuit ca o grădină,/ În care paşte-un mînz." Tetrastih căruia, fără îndoială, nu invocaţia "Doamne" îi conferă caracterul foarte religios, ci sentimentul unei aşteptări perpetue şi sine die ("dies illa"), nu mai puţin, însă, jubilatorii şi fragede ca mînzul (rubliovian). Cu care, nu am demonstrat, desigur, că poezia mea n-ar fi "cumva atee". Eu, unul, n-aş dori să fie astfel. E vorba, oare, de un simplu bovarism? Mă aflu în situaţia lui Stavroghin, care, "dacă nu crede, nu crede că nu crede"?! Trebuie să ştim mult prea precis dacă (şi cît anume) credem? Ar fi să i ne cam substituim Sfîntului Duh, carele "suflă unde vrea". Antiateu (adică credincios?) nu voi fi fost, în ultimă instanţă, în, "rimelarea" ce, emulînd cu Argumentul ontologic, îi adaugă (logic şi "la rece") un altul, zis "criminologic": "Afle-mi, azi, orice eclesie,/ ca şi cel de niciun rit/ (minus insul împietrit/ înde sine, ca o gresie),/ / postulatul neumbrit,/ de sofismă sau regresie/ infinită, - în impresie/ albă, pe fundal umbrit:/ / Dacă este Dumnezeu,/ nicio crimă nu-i perfectă./ Dar niciuna nu-i perfectă;/ deci, există Dumnezeu."

Poate că mai religios, à mon insu, fusesem atunci cînd, regăsindu-mi o anume ingenuitate, copilăria, "sufletul serafic" (cu o expresie a lui Călinescu), voi fi scris o carte, Simpleroze, poeziile căreia, într-un envoi (datat 8 iulie 1978) pe pagina de gardă a Ocheanului întors, Radu Petrescu le numeşte "mistice" (!), - în vreme ce N. Steinhardt aşază, în antetul unei epistole (din 7 octombrie 1982) către mine, bineînţeles, opt versuri din placheta amintită, pe care le transcrie, caligrafic, cu cerneală roşie, şi anume: "Dacă, însă,/ lăsăm lest:/ răutăţi/ şi neghiobii,/ va redeveni celest,/ el,/ iar noi,/ nişte copii!" Citez, în continuare, din misivă, care-i un fel de "atestat" din partea unui "specialist", aşa-zicînd, în cele sfinte: "Mult iubite domnule Şerban Foarţă [...], vă propun, neobrăzat, să redăm viaţă şotiei hotărîtă acum un sfert de veac, la Cîmpulung, cu Al. Paleologu: să ne considerăm de azi înainte, şi-n ciuda uriaşei deosebiri de vîrstă, prieteni din copilărie şi dintotdeauna. (Ergo, pentru totdeauna)"...


... consolator în felul unei dulci minciuni pioase

M.C.: Bacovia a fost prima dvs. mare iubire şi v-aţi caracterizat undeva drept "poet sentimental". Cu toate astea sînteţi şi cel mai tehnic dintre poeţi. Cîtă emoţie, cît sentiment poate purta un limbaj atît de pretenţios?
Ş.F.: Grea întrebare, dificil răspuns. Încep cu începutul, - trecînd, altminteri, cu vederea faptul că Bacovia va fi fost (mai este încă) una din nu prea multele-mi iubiri... "Poet sentimental" mă dădeam, însă, într-o accepţie, mai degrabă, schilleriană. Nu "cînt cum pasărea", ca Goethe. Tehnica îmi suscită fantezia sau, baremi, ingeniozitatea. Nu uitaţi că sînt şi interpretul unor poeţi extrem de dificili. Traducerea din Mallarmé este un slalom veritabil. Nu sînt un simplu cal de curse, ci unul de curse cu obstacole, să zicem, - cînd nu sînt, eventual, un cal de circ. Limbajul "atît de pretenţios", cum spuneţi, naşte o serie de tensiuni, iar emoţia însăşi e tensiune. Ş.a.m.d. Altminteri, cel mai mare neajuns sau handicap al unor astfel de răspunsuri, este că ele, subiective fiind, par fie mult prea infatuate, fie irelevante, adică nule şi neavenite.

M.C.: Uneori aveţi probleme în a fi înţeles - ca scriitor vorbesc - de contemporani. Cum vă împăcaţi cu ideea posterităţii?
Ş.F.: Ca toţi ai noştri, bineînţeles. Odată, întîlnindu-l în premieră pe un critic ce mă anulase, acesta afirmînd ore rotundo că se bucură să mă cunoască, i-am replicat că-mi pare foarte rău că nu puteam să mă ridic la nivelul exigenţei lui. Ceea ce era, în fond, adevărat, - avînd eu sub mine, în penibilul moment al întîlnirii, un scaun de pe care nu mă mai ridicasem (la nivelul înăţimii sale). Despre posteritate, ce să spun? E un fenomen incontrolabil, capricios şi, uneori, consolator în felul unei dulci minciuni pioase.

M.C.: Literatura aduce mii de cititori, premii, burse, invitaţii la conferinţe şi festivaluri, la emisiuni TV, călătorii în străinătate, glorie, poate chiar bani... Dar ce anume nu se vede din meseria de scriitor? Ce nemulţumiri sau poate chiar necazuri şi regrete v-a adus literatura?
Ş.F.: Încep prin a vă tempera oleacă entuziasmul: nu, neapărat, al dvs., cît al incipitului întrebării dvs., - care e un pic cam festivist. Căci miile de cititori sînt, dacă sînt, numai o mie; iar mia asta e o sută, suta - cîteva zeci sau, poate, zece. Un zece care e, adesea, nouă (ca, pentru mine, în copilărie, cînd credeam că pe sergentul care pleacă, cu ceilalţi nouă, din Vaslui, îl cheamă... zece, neînsumîndu-se noimii anterioare!). În ceea ce priveşte zadarnicele premii, acestea poartă mult prea mult pecetea, stigma (brand-ul) vremii; iar invitaţiile la festivaluri şi conferinţe nu prea curg în valuri. (Ceea ce, de fapt, e foarte bine, mondenităţiile sau oficializarea fiind, pentru domnul scriitor, mortale.) Emisiunea de televiziune nu e misiunea unui om, avînd, de obicei, altă viziune asupra lumii decît teleaşt(r)ii; iar voiajurile în străinătate nu ne prea mai atrag pe unii care, ca mine, am "ieşit" numai o dată din ţară, la Varşovia, în '80. Apoi, aidoma atîtor premii, gloria e extrem de relativă, "conul de umbră" fiind, mai totdeauna, ploconul ce ţi-l face moartea, la vreo trei zile după funeralii. Cît despre,-n fine, bani, - la anul şi la mulţi ani! S-ar putea crede că răspunsurile astea sînt expresia unei maxime frustrări, resentimentare (şi cam acrimonioase). Nici gînd de asta, vă implor să-mi daţi crezare.

În rest, întreg tacîmul de dezavantaje, nemulţumiri, necazuri şi regrete intră în, dacă vreţi, normalitatea oricărei meserii, profesii, vocaţii sau cariere. Regretele se manifestă, îndeobşte, în cazul unui scriitor, faţă de ceea ce a scris din inerţie, din complezenţă sau oportunism. Sînt nu puţine paginile care te fac (sau te pot face) să roşeşti. Iar ceea ce ai scris e de neşters. Quod scripsi, scripsi. Punct. Palinodiile au gustul, nu o dată, al lacrimei de crocodil (din care nu-mi voi fi dorit să gust). Profesia noastră de cuvîntători (în ultimă instanţă, doar scriitorul, el, cuvîntă realmente, ca şi, cu unele excepţii, filosoful), o face mai discreditabilă, se pare, decît oricare alta. Devenit calfă de cizmar, scorniceşteanul, dacă meşterul i-ar fi permis-o, n-avea decît să irosească toval sau talpă cu nemiluita. Nu s-ar fi descalificat decît ca simplu artizan, ar fi rămas, adică, un cîrpaci. Cei care, însă, l-au slăvit, vreo 25 de ani în şir, drept infailibil şi genial Cîrmaci, n-au făcut decît să-şi bată cuie-n talpă, fie şi cînd, ca Zaharia Stancu, nu vor fi umblat decît desculţi. (În paranteză, pentru puţin haz, îngăduiţi-mi să transcriu o epigramă, de două versuri, a lui Victor Eftimiu, după ce Stancu publicase, în '48, Desculţ: "Şi zici c-ai fost desculţ, cu anii?/ O să te-ncalţe-americanii!")

Dacă mă întrebaţi cam ce regrete am, sub acest aspect, v-aş spune două: o recenzie din noiembrie '62, în care descriam, inept, o scriere, şi mai ineptă, despre marele vecin şi prieten de la Est, a lui Demostene Botez, ex-simbolistul (pe care,-n anii-mi de ucenicie, îl citisem, admirîndu-l oarecum, - şi aveam, acum, ocazia, recenzîndu-i o carte de călătorie, să dizertez, în voie, despre... Xavier de Maistre, cu voiaju-i "autour de sa chambre"!); o alta, din februarie '63, despre faimoasa grevă din urmă cu trei decenii, - o antologie de versuri amărîte (la care-şi da partinicul obol şi, dacă nu mă-nşel, Nichita). O recenzasem într-un spirit obiectiv, ba chiar parodiind, pe ici, pe colo, limba de lemn în care era scrisă.

Mai mult crezusem în URSS-ul, nu al lui Demostene Botez, ci al lui Hruşciov, tot Nikita, care părea să... "perestroikizeze", pe plan politic, dar şi literar. Eram entuziasmaţi de Piaţa Puşkin, de libertăţile (pînă la urmă, aparente) ale unor Evtuşenko, Vosnesenki, Rojdestvenski sau Ahmadulina. Din primul tradusesem un poem, mai mult sau mai puţin nonconformist, care, publicat într-o gazetă (de perete) universitară (adică din incinta facultăţii a cărei parte componentă era peretele proscris), constituise, dimpreună cu alte capete de acuzare, o culpă pentru care trecusem printr-o sumedenie de anchete, interogat, la ceas de seară, de către tov-profesori încruntaţi, pe post de mici inchizitori, ca şi de către activişti în "geci" de piele şi posomorîţi. "Corpul delict" fusese, mai cu seamă, ultimul catren al poeziei (cu subiect, să zicem, parizian): "Voi beţi, citindu-l pe Verlaine, voi beţi,/ Cu burta rotunjindu-se, enormă./ Ucideţi-i, ucideţi pe poeţi,/ Îi veţi putea cita şi p'ormă!". Toate acestea pot să pară, astăzi, nimicuri sau copilării; nu, însă, şi atunci, cînd unul dintre poeţii foarte tineri, care citise, la cenaclu, prin una mie nouă sute şi şasezeci şi doi îmi pare, o compunere primăvăratic-inocentă despre Pădurea Verde (ce este denumirea oficială a unui crîng din estul Timişoarei), avea a fi mustrat, tovărăşeşte, că verdele pădurii e, vai, interpretabil, în calitatea-i de culoare legionară. (Aş mai adăuga, în paranteză, că tovul între două vîrste fusese, în juneţe, camarad!).

În fine, propoziţia-cheie a întrebării dvs. e cea medie: "Dar ce anume nu se vede din meseria de scriitor?" Ceea ce poate fi o mică mare dramă. Căci, în afara unor scrieri (bune / proaste) nu se prea vede mai nimic.

M.C.: Sînteţi unul dintre puţinii scriitori care n-au amestecat viaţa cu literatura, în sensul că poezia dvs. nu are miză autobiografică. Aţi trăit mai bine decît aţi scris sau viceversa?
Ş.F.: N-am fost, totuşi, chiar aşa niznai de viaţă, de "viaţa ce se vieţuieşte", în propria mea literatură. În ceea ce-i priveşte pe esteţi, pe criticii artişti şi rafinaţi, mă preferau ca scriitor (dar şi ca prieten). După Mircea Zaciu, de exemplu, aş fi întruchipat "dandysmul critic". "Trăiriştii", precum Lucian Raicu, mă preferau ca inivid, ca om, considerîndu-mă, în ipostaza asta, superior literaturii proprii. Mi-a spus-o Livius Ciocîrlie, într-o seară. Nu criticul ce mă simpatiza ca ins şi ca, din cînd în cînd, conviv, mai mult decît ca literat. În rest, nu cred că am trăit mai bine decît am scris, în cazul că scriu bine. În caz contrar, să fi trăit mai bine decît ai scris, e lucru derizoriu. Ar fi, oricum, un simplu cabotinism, din parte-mi, să spun ca Ady Endre, fie şi dacă m-ar tenta s-o fac: "Vai, am trăit aşa urît,/ Vai, am trăit aşa urît;/ Ce mort frumos o să mai fiu,/ Ce mort frumos o să mai fiu!" (tălmăcirea poeziei îi aparţine lui E. Jebeleanu.)


Mi se părea un greiere dansant...

M.C.: De ce "What a Wonderful World" a lui Louis Armstrong este cea mai falsă melodie a lui? Aşa mi-aţi spus mie odată.
Ş.F.: Pentru că lumea nu e, totuşi, "wonderful", decît în, eventual, cîte-un (fru)MOSFILM, ca şi la, îndeobşte, Hollywood, în, aşadar, "the american dream". Cînd acest "dream" este "a drama", drama devine, cel mult, melodramă (ca în cazul siroposului de Spielberg), în beneficiul, bineînţeles, al optimismului "gîndirii pozitive". Spre deosebire, pe cît cred, de propaganda roşie/ brună, care e(ra) una de tip hard: agresivă, mobilizatoare, belicoasă sau, măcar, cazonă ("Nu sta pe gînduri,/ Intră în rînduri...", i proci, i proci), cea americană-i una soft, dulceagă, mai ales, şi kitschuristă.

N-am la îndemînă, din păcate, songul lui Armstrong, text şi melodie; dar mi-l aduc aminte îndeajuns de bine. Cum reuşeşte epocalul trompetist (despre care Steinhard afirmă undeva că, dacă goarna Judecăţii de Apoi fi-va făcută să răsune de către-un simplu muritor, atunci acela ar fi tocmai Louis!) să-şi compromită propria puternică armă: strong arm, şi, în loc să facă uz de forţă: strong-arm (de forţa geniului pe care-l are), să se dilueze într-un verde ecologic şi într-un languros albastru, de feerie vaporoasă, rămîne, pentru mine, ca şi, de altfel, pentru dvs., o lamentabilă enigmă... În plus, dacă l-aţi şi văzut (nu numai ascultat) cîntînd, veţi fi băgat de seamă că marele Louis Armstrong involuează brusc, prin ochii de o bunătate lăcrimoasă şi, mai ales, prin albu-i "zîmbiţi, vă rog!" de negru, la condiţia unui "bon sauvage", a unui Vineri inocent recompensat, din timp în timp, de Robinson. Atenţie: nu e vorba,-n ocurenţă, nici de rasism, după cum nici de tiers-mondisme!

M.C.: Am avut privilegiul să vă urmăresc dansînd chiar pe Mica Ţiganiadă. În tinereţe v-aţi visat vreodată Fred Astaire?
Ş.F.: Aş fi preferat, poate, să mă fi auzit cîntînd la pian. Dar nu-s o loază nici ca dansator. O moştenesc pe mama şi la acest capitol. Pe Fred Astaire îl adora, ca toată generaţia ei. Dansa ea însăşi admirabil, făcînd pereche, uneori, cu un frate-al său, "pilote de guerre" (şi, finalmente, deblocat), la fel de suplu ca americanul. Cu care eu n-am emulat nicicînd. Mi se părea un greiere dansant, în ciuda taliei lui de viespe. La început îl luasem drept femeie, căci, nevăzîndu-l încă, îi despărţeam numele în... Freda Ster! Silueta-i, însă, e(ra) de invidiat. Abandonînd fumatul, acum doi ani de zile, am devenit tot mai ventripotent, motiv în plus să am o admiraţie pentru o siluetă ca a lui. Or, amintindu-mi că, prin Timişoara, voluminoşii se chemau, pe vremuri, dundi (termen de-a cărui provenienţă, nemţească poate, nu sînt sigur) şi că, în vîrstă, însuşi lordul Brummel luase proporţiile de care îşi rîsese în cazul viitorului George IV, tot ce-mi rămîne e să ticluiesc un distih final (şi, poate, nostim): Sic transit gloria mundi:/ Din dandy ajungi dundi!

M.C.: Dar atunci cînd aţi început să o iubiţi pe Rita Pavone?
Ş.F.: Dar, domnule, nu am iubit-o niciodată! În primul rînd, era (mai e?) prea scundă. Nu că eu aş fi un tip înalt; dar că, la braţ cu-o mult-prea-scundă, încep (nu rîdeţi!) să mă simt culpabil. Nu-mi plac femeile pe care (ca să nu pierd ocazia de-a fi puţin vulgar) le pierzi prin pat. Apoi, nu fac amoruri la distanţă. Amor de lonh mă poate tulbura; dar nu mă farmecă nicio princesse lointaine. Dragostea e imediateţe, pentru mine: o accesibilă proximitate...

Rita era, în fine, explozivă, iar eu prefer temperamentele mai calme, mai indolente, mai catifeloase. Apoi, nici nu era prea atracţioasă: aeru-i garçon nu-mi surîdea. Poil de Carotte, Gavroche & Co. păreau să-i fie genul proxim. Cu primul, Rita împărţea pistruii. Era unul din puţinele-i detalii fizionomice care-mi era pe plac. Nu doar în calitatea-mi de semi-baudelairian: "Pour moi, poëte chétif,/ Ton jeune corps maladif,/ Plein de taches de rousseur,/ A sa douceur." (A une Mendiante rousse) Iubisem, în adolescenţă, eu însumi, o "frumoasă roşcovană" (e drept că nu şi cerşetoare), cu ten, fireşte, lactescent, păr de un roşu-cupru, aidoma liţelor de siguranţe, ochi verzi-smaragd şi numeroase efelide. O ţin mai bine minte, oricum, decît pe Rita, - figura căreia,-n memoria mea, cred că va fi pălit cu totul. Nici vocea-i nu-mi mai sună în auz. Să tragem, aşadar, cortina!

M.C.: Nu înainte de a vă cita un vers din Cliquet:"lumea e un capriciu". Literatura ce e?
Ş.F.: Un passe-temps!


Născut la 8 iulie 1942, la Turnul Severin, Şerban Foarţă a făcut studii universitare la Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, între 1960-1965, secţia română-germană. A debutat cu poezie, în 1976, cu volumul Texte pentru Phoenix (în colaborare cu Andrei Ujică), după care a mai publicat: Simpleroze (1978, Premiul USR), Şalul, eşarpele Isadorei / Şaul e şarpele Isadorei (1978), Copyright (1979), Areal (1983), Holorime (1986), Caragialeta (1998, Premiul ASPRO pentru experiment), Erau ziare, evenimente (2000), Opera somnia. Antologie (2000), Spectacol cu Dimov (2002), Caragialeta bis (2002), Fractalia (2004), Ethernul pheminin (2004), Rebis (2005), Rimelări (2005), Jeu de Paume (epistolar electronic scris împreună cu Alex. Leo Şerban) şi Cliquet (ambele 2006, www.liternet.ro). A publicat de asemenea volumele de eseuri: Eseu asupra poeziei lui Ion Barbu (1980, Premiul AST), Afinităţi selective (1980) şi Afinităţi efective (1990), Dublul regim (diurn/nocturn) al presei (1997, Premiul USR Timişoara), Honorificabilitudinitatibus (2004). A tradus din Paul Valéry, Mallarmé, Paul Verlaine, Dali, Apollinaire, Hugo ş.a., precum şi Clepsidra de zăpadă (introducere, antologie, traduceri, adaptări, pastişe, 2003) şi Blazoanele anatomiei feminine. Poeţi francezi ai Renaşterii (2004). A mai fost distins cu premiile: Marele Premiu al USR, Filiala Timişoara (1998), Premiul "Poesis" (2000) şi Premiul Naţional de Poezie "Mihai Eminescu" (2004). A fost director al Teatrului Naţional din Timişoara (1990-1991) şi este profesor, din 1992, la Universitatea de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, secţia Jurnalism. În prezent, scrie săptămînal cîte o poezie în Dilema veche la rubrica "Rimelări".

(Articol preluat din Dilemateca, nr. 7, noiembrie-decembrie 2006)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer