Liviu Ornea: Domnule profesor, aţi plecat din ţară destul de repede după absolvire. Cum a fost?
George Lusztig: Cînd am terminat eu facultatea, era cam un singur loc în ţară unde se putea face cercetare, Bucureştiul. Şi n-am primit repartiţie la Bucureşti, din cauza dosarului, deşi eram primul din serie. Mi s-a spus că, neavînd buletin de Bucureşti, nu pot primi decît un post de profesor de liceu la Sibiu. Dar alţii, în aceeaşi situaţie, au ajuns în Bucureşti. Atunci am avut noroc cu profesorul Dan Papuc de la Timişoara, căruia îi sînt îndatorat, mi-a oferit un post la Timişoara, ceea ce era totuşi mai bine. Dar mi-am dat seama că nu există un viitor pentru mine în România şi, cînd am avut ocazia, am plecat. În 1968 am fost la o conferinţă în Italia şi, de acolo, obţinînd aprobarea numai în urma faptului împlinit, am plecat în Anglia, la Warwick şi Oxford, unde l-am întîlnit pe Michael Atiyah care era interesat de ceea ce făceam. El tocmai fusese numit la Princeton, la Institute for Advanced Studies, şi a cerut să fiu invitat şi eu. Între timp, eu m-am întors la Timişoara, am făcut cerere pentru plecare la Princeton; mai aveam şi o invitaţie la Bonn, la o conferinţă de o săptămînă. Am primit aprobare pentru Bonn, dar nu pentru Princeton. Aşa că am plecat la Bonn şi nu m-am mai întors.
L.O.: Originea dumneavoastră evreiască a jucat vreun rol în alegerile pe care le-aţi făcut, în evoluţia carierei dumneavoastră? Sînteţi religios?
G.L.: Nu, nu sînt religios. Dar evreitatea a avut un rol important, atît în alegerea matematicii, care mi se părea cel mai departe de atingerea politicului, cît şi prin faptul că era un domeniu în care aveam şansele cele mai mari să fiu judecat obiectiv. A contat şi la plecarea mea din ţară. Faptul că nu am primit un post în cercetare în România s-a datorat aproape sută la sută originii mele evreieşti, mi s-a şi spus atunci acest lucru, apoi mi s-a confirmat. Mi s-a povestit şi că atunci cînd se discuta dacă să mi se dea recomandare pentru Princeton, se credea că fusesem invitat datorită conexiunilor evreieşti.
L.O.: Aţi studiat în România, aţi lucrat în Anglia şi America. Are matematica naţionalitate?
G.L.: Nu, nu cred. Matematica este internaţională, aparţine tuturor, deci nu există "matematică românească". Există, în schimb, o şcoală matematică românească al cărei produs sînt şi eu, în parte. Am studiat aici şi am profitat foarte mult de învăţămîntul din România care mi-a fost foarte folositor. Am avut profesori buni de la care am învăţat, K. Teleman, Maria Neumann (de la Timişoara, cu ea m-am întîlnit încă în liceu). Am avut de învăţat şi de la Dan Burghelea şi de la colegii mei cu care stăteam în aceeaşi cameră la cămin: Andrei Barsony, Vasile Brînzănescu, Gheorghe Eckstein, Otto Liess, László Zsidó.
L.O.: Aţi mai păstrat legăturile cu matematicienii din ţară, aţi avut colaborări?
G.L.: Colaborări, nu. Ne-am mai întîlnit pe la conferinţe sau cu alte ocazii, dar în ţară am revenit abia în 1992, la invitaţia profesorului Papuc.
L.O.: Ce alte preocupări aveţi în afara matematicii?
G.L.: Mă interesează yoga. Am început să practic în 1994 ca să mă relaxez (în anul precedent lucrasem prea mult - cu consecinţe proaste pentru sănătate). Mi-a făcut foarte bine şi am hotărît să învăţ yoga mai serios. În vara lui 1995 am urmat un curs în urma căruia am primit o licenţă de instructor de yoga. Pentru mine, yoga nu este legată de matematică, e mai degrabă complementară cu ea. Dar nu practic în vreun grup, mai mult singur. Am adoptat un anume fel de viaţă, am devenit vegetarian. În afară de asta, mă preocupă, indirect, filmul, datorită fiicei mele Irene care e cineast.
L.O.: Domnule profesor, sînteţi la Massachussets Institute for Technology (MIT) de douăzeci şi nouă de ani. Ce cursuri predaţi? Numai doctorale (graduate)?
G.L.: Nu, mai mult cursuri elementare (undergraduate). În fiecare an predau trei cursuri.
L.O.: Cam cîţi studenţi aveţi la un curs doctoral?
G.L.: Vreo zece.
L.O.: S-a întîmplat să aveţi şi mai puţini? Nouă ni se cer minimum douăzeci de studenţi pentru un curs de master sau doctorat.
G.L.: Da, putem face curs cu minimum patru studenţi, e ceva obişnuit. Cu doi, cred că se anulează. Dar cu patru nu e o problemă. Ei ar vrea să avem mai mulţi, dar nu e nici o presiune.
L.O.: După teoria indexului, domeniul în care v-aţi dat teza, aţi studiat reprezentările grupurilor Lie. Puteţi explica pentru publicul larg în ce constă problema de care vă ocupaţi, felul cum lucraţi?
G.L.: E foarte greu. Pe matematicieni şi fizicieni îi interesează simetriile diverselor obiecte sau spaţii şi acestea formează grupuri. Dar grupurile sînt abstracte, greu de înţeles, aşa că trebuie analizate din mai multe direcţii, acestea sînt reprezentările. E ca şi cum ai iradia un obiect din mai multe direcţii. Dar e imposibil de explicat cuiva care nu are o educaţie matematică. Fizicienii, însă, folosesc unele dintre rezultatele mele. E interesant şi că s-a descoperit că teoria numerelor are mare nevoie de teoria reprezentărilor. În domeniul meu, problemele sînt fixe, toţi facem acelaşi lucru: grupurile există, trebuie înţelese reprezentările lor. Acele probleme pe care le consideri importante, le ai undeva în memorie şi în fiecare moment, în fiecare zi treci prin ele şi te întrebi la care ai o şansă să faci vreun progres, poate ai mai învăţat ceva, te apuci de una la care crezi că poţi reuşi.
L.O.: Aţi avut optsprezece doctoranzi. Cum lucraţi cu ei? Doctoranzi români aţi avut?
G.L.: Am avut un doctorand român, a început cu mine şi a terminat cu altcineva. Acum am mai puţini doctoranzi. Depinde de vîrstă, eu sînt deja trecut de forma maximă şi studenţii ştiu asta şi nu mă mai caută ca înainte. Am avut maximum trei deodată, era foarte mult. Mă văd săptămînal cu ei, dar sînt unii care nu vor să vină, preferă să stea să se gîndească singuri. Nici problema nu merge întotdeauna de la început, uneori nu le place, o schimbăm pe parcurs.
L.O.: Scrieţi împreună cu ei, colaboraţi la studiile lor?
G.L.: Nu colaborez cu ei, mi se pare că n-ar fi corect, etic. Nici pentru ei nu e bine, pentru că apoi, cînd caută un post, dacă rezultatul pe care îl prezintă e în colaborare cu îndrumătorul, există suspiciunea că a fost ajutat prea mult. Dar mulţi colegi colaborează cu studenţii, se practică.
L.O.: Domnule profesor, cum se face că, deşi studiile undergraduate sînt destul de slabe în America, prin comparaţie cu Europa, studenţii americani ajung să facă teze de doctorat competitive, chiar fără să aibă din start o cultură matematică deosebită?
G.L.: Păi, după studii undergraduate la Harvard, şi mai sînt cîteva universităţi de nivelul ăsta, vin cu un bagaj foarte bun. În plus, cei mai mulţi studenţi graduaţi sînt străini, vin din China, Rusia, România, ceea ce rezolvă în mare parte problema. Oricum, nu e greu să găsim douăzeci de doctoranzi buni în fiecare an, cam atîţia ia MIT la matematică.
L.O.: Revenind la cercetările dumneavoastră, preferaţi să lucraţi singur sau în colaborare?
G.L.: Cred că optzeci la sută din ce am făcut, am făcut singur.
L.O.: Cînd citiţi matematică, ce vă interesează mai mult: rezultatul sau demonstraţia, metoda?
G.L.: Depinde dacă vreau să folosesc un rezultat sau nu. Ca să-l folosesc trebuie să mă conving că e corect, am nevoie de demonstraţie. De multe ori, rezultatul nu conţine întreaga informaţie, pe care o poţi avea numai citind demonstraţia.
L.O.: Există acum o controversă legată de revistele de matematică prea scumpe, sînt matematicieni care ne îndeamnă să le boicotăm, să publicăm numai on-line,
G.L.: Eu încerc să nu mai trimit la revistele scumpe, ale editurii Elsevier de exemplu. Uneori n-am încotro, cînd e vreun volum aniversar care apare la ei şi pentru care mi se cere un articol, trebuie să dau. Dar altfel, nu mai public nici la Inventiones pentru că e prea scump, nu mai trimit la Annals pentru că au o listă de aşteptare prea lungă. Nu-mi place cînd vreau să citesc un articol pe internet şi mi se cer treizeci de dolari doar ca să mă uit o clipă la el. Cred că asta nu mai poate dura mult, în viitor va fi altfel. Aşa că îi boicotez pe cei foarte scumpi. Există reviste foarte prestigioase şi ieftine, ca cele ale Societăţii Americane de Matematică, există şi unele doar electronice. În plus, pentru mine nu e nici o diferenţă, rezultatul trebuie să ajungă cunoscut, atît. Bine, eu nu mai am nevoie de avansări, de poziţii, îmi pot permite.
L.O.: Tocmai, deocamdată orice post se atribuie pe baza publicaţiilor, iar lumea se uită întîi la numele revistelor, abia apoi la rezultatele din articole.
G.L.: Nu, la MIT, cînd vrem să angajăm sau să promovăm pe cineva, cerem evaluări de la primii zece specialişti din lume în domeniul candidatului.
L.O.: Mă îndoiesc că metoda ar funcţiona la o universitate oarecare...
G.L.: Da, există riscul ca acei zece să nu fi auzit de numele candidatului... Dar la MIT merge bine.
L.O.: V-aş mai întreba ceva despre matematica şcolară. Ce ar trebui făcut ca matematica să devină mai atractivă?
G.L.: Cînd eram în România, aveam un statut foarte bun pentru că mergeam la olimpiade. În schimb, în America, la şcoala unde mergeau fetele mele, copiii care se pricepeau la matematică erau de multe ori prost priviţi. Cred că ar trebui să se mărească substanţial salariile profesorilor de matematică, în aşa fel încît profesiunea aceasta să-i atragă pe cei mai buni. Şi competiţiile şcolare sînt foarte folositoare: pe mine m-au făcut să-mi dau seama că sînt bun la matematică şi că asta trebuie să fac, mi-au dat încredere. Cred că ar fi mai bine ca şcoala să sublinieze partea frumoasă, interesantă a matematicii mai mult decît partea "utilă", care este de cele mai multe ori plictisitoare.
L.O.: Mulţi intelectuali umanişti nici nu consideră matematica un obiect util. De curînd, un distins scriitor român, academician, a afirmat public că ar trebui redus numărul orelor de matematică în liceu pentru că "matematica nu are rol formativ".
G.L.: Ei, asta nu-i adevărat. Dintre disciplinele şcolare, matematica e cam singura care te învaţă să gîndeşti logic şi cred că o gîndire structurată e necesară oricărui domeniu. În viitor, va fi nevoie din ce în ce mai mult de meserii în care se va folosi capul, nu braţul, aşa că, dacă vrem să ajungem la o oarecare prosperitate, mai ales spirituală, de matematică va fi nevoie. Poate ar trebui chiar mai multe ore în liceu.
L.O.: Aţi colaborat vreodată cu fizicienii?
G.L.: Nu am colaborat, dar am fost o dată la o conferinţă a lor unde erau şi matematicieni, cînd mă ocupam de grupuri cuantice şi asta îi interesa pe ei.
L.O.: Ce părere aveţi despre boom-ul acesta al fizicienilor în matematică?
G.L.: Pare să fie o mişcare sănătoasă, aduce idei noi. Se pare că fizicienii au o intuiţie pe care noi, matematicienii, n-o avem, au o altfel de intuiţie. Aşa că pompează un sînge nou. Dar sînt probleme; ce fac ei e foarte neriguros, nu simt nevoia demonstraţiei. Aşa că tot ce zic ei trebuie bine prelucrat.
L.O.: V-aş întreba, în încheiere, ce statut au pentru dumneavoastră obiectele matematice. Ce face matematicianul: descoperă sau creează?
G.L.: Matematicianul descoperă ceea ce preexistă.
(Interviu preluat din Observator Cultural, iulie 2007)