Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Autobuzul


George Mureşan

04.12.2002
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Paris, noiembrie 2002


Aşteptau autobuzul de trei ore. De obicei venea, dar acum era Crăciun, şi şoferul era şi el om. Avea cu siguranţă o familie, şi cumpărături de făcut. Îl înţelegeau, dar numai cu condiţia să vină, într-un sfârşit. În staţie lumea era multă, şi ploua. Erau toate categoriile sociale şi de vârstă. Aşteptau autobuzul. Nu aveau nici o certitudine că autobuzul avea să vină, dar faptul că toţi stăteau şi nu plecau îi îmbărbăta. Vânzătorul de gogoşi făcuse vânzări record. Toată lumea din staţie mânca câte o gogoaşă, ca să treacă timpul. Şi cum timpul nu trecea, mai mânca câte o gogoaşă. La un moment dat, gogoşarul a închis, mânios, căci un străin cu locul şi cu obiceiurile locului a refuzat să îi dea bacşiş. Lumea mânioasă a alungat străinul. Din cauza lui, nu mai puteau mânca gogoşi, ca să treacă timpul. Timpul nu mai trecea. Treceau în schimb alte autobuze, care mergeau în altă parte. Lumea le recunoştea de departe, şi nu se îmbulzea: acestea erau verzi, şi cu nişte kiwi pe ele. Erau ajutoare de la guvernul neo-zeelandez. Autobuzul pe care îl aştepta lumea trebuia să fie roşu. Era ajutor de la guvernul uruguayan. Un om căzut într-un canal, nu foarte departe de staţie, striga şi el după ajutor. Dar nimeni nu-l ajuta. Oamenii erau buni, în parte, dar la câte canale descoperite sunt, şi la câţi oameni cad în ele, dacă i-am salva pe toţi, am pierde toate autobuzele, ne-ar flămânzi toţi copiii, ar divorţa de noi toate nevestele, şi ne-ar da afară din toate serviciile. Ajută-te singur, îi strigau ei, dar omul le răspundea că nu poate: avea un picior rupt. Vinde-ţi piciorul, dacă tot s-a rupt, îi spuse cineva. Ai putea lua o grămadă de bani pe el, şi cu ei ai putea să chemi salvarea, să te scoată de acolo. Nu pot, ţipa omul. Îmi câştig traiul cu picioarele. Atunci de ce ţi-ai băgat picioarele, în canal? îl întrebă un subinginer. Eşti fotbalist, nene? îl întrebă şi un puşti, cu ochi albaştri şi visători şi plini de speranţă, şi cu un pokemon în mână, ţinând de mâna cealaltă un domn cu o puşcă. Îmi dai şi mie un autograf? Nu pot, spuse omul, sunt prea adânc înfipt în canal. Şi pe deasupra, nu sunt fotbalist. Sunt muncitor necalificat, dar cinstit. Cum spuneam, muncesc cu picioarele. La o întreprindere de fabricare a vinului. Stau într-un teasc, şi strivesc cu picioarele. Fără picioare, sunt mort. Curaj, zise unul. Există şi poştaşi fără un picior. Am citit eu într-un ziar. Cu voinţă se poate reuşi. Era ziarul Anormal de săptămâna trecută, zise altul. Ce voinţă, domnule!

Omul muncitor necalificat din canal scoase un geamăt, şi încetă să mai ceară ajutor. Dumnezeu să-l ajute, spuse o bătrână evlavioasă, făcându-şi semnul crucii. Şi pe noi să ne ajute, să vină un autobuz, zise un seminarist, care-şi ascundea cum putea compasiunea pentru omul din canal. Şi Duhului tău... răspunse în cor lumea.

Autobuzul nu mai venea, dar oamenii nu pierdeau nădejdea. Fiecare privea cu speranţă restul de lume, spunându-şi că dacă toată omenirea asta stătea, e pentru că ştia că vine autobuzul.

De unde aţi luat gogoaşa? întrebă o doamnă pe un copil.

Nu am luat-o, mi-a dat-o mama, răspunse. Vin cu ea de acasă.

Vând gogoşi la suprapreţ cu 100.000, interveni un ţigan.

În cele din urmă, autobuzul veni. Era plin, dar prin el se mai puteau vedea de partea cealaltă prin geamuri bucăţi de cer întunecat şi murdar, deci mai era loc. Hai, copii! strigă victorioasă o bătrână, împingând cu mâinile, sacoşele, fundul şi sânii pe cei din faţa ei, ca să se apropie. Unul căzu, se lovi cu capul de trotuar şi muri pe loc. Câinii se repeziră la hoit şi începură să înfulece din el bucăţi de carne.

Câţiva mai slabi de inimă, văzând cât de plin e autobuzul, se înfricoşaseră şi plecaseră pe jos. Unii din ei muriră singuri şi în noapte, câteva ore mai târziu. Alţii luară taxiul. Alţii intrară în câte o crâşmă, şi băură pe nerăsuflate, pe săturate.

Dar majoritatea lumii încercă să ia autobuzul. Nu mai e loc, se auzi o voce care duduia dinăuntru. Ba mai e loc, răspunse răstit un ţăran, arţăgos şi revoltat. Oameni buni, să nu fim egoişti, adăugă o voce fină de epigramist, îndreptându-se spre uşa din spate. Eu vreau să cobor, scânci un tânăr adolescent, de la jumătatea autobuzului. Acum e prea târziu, răspunseră mai multe voci severe. Ce-ai căutat să te bagi acolo la mijloc, ca un bou? Aici se ştie că e o staţie unde toată lumea urcă, nu coboară.

Dacă se dă jos, se face un loc, observă cu spirit logic un profesor de matematică, ce lucra acum ca vânzător într-o consignaţie. Aşa e! Aşa e! strigă lumea bucuroasă. Pe mine n-o să mă deranjeze, bodogăni un moş cu cojoc. Ca să îi fac loc să coboare, trebuie să mă dau jos. Ce’s prost? De-abia am reuşit să mă urc, acum două staţii.

Domne, întârzii la căsătoria civilă. Căsătoria mea! strigă adolescentul, rugător. Dă-i drumu’, domne, la băiat, să treacă, ţipă o mamă. Lasă-l să se căsătorească. Să facă într-o zi copil, copii, că nu mai poate să trăiască lumea de voi, boşorogilor.

Aşa ţipase femeia, mânioasă, şi câteva voci i se alăturaseră.

Vezi cum vorbeşti, zise bătrânul. În tinereţe am fost profesor de logică, înainte să fiu pensionar. Şi apoi, minte. Am să vă demonstrez. Căsătorii civile nu se fac la ora 17:00, sâmbătă seara. Uno, e primăria închisă, conform articolului 17 din regulamentul interior al administraţiilor cu publicul. Şi secundo, înainte de Crăciun, primarul e şi el acasă, ca tot omul, să taie porcu’.

Crezându-se înşelată, lumea începu să huiduie. Staţi aşa, strigă tânărul. Nu mint! Am dat şpagă la primar, mă căsătoreşte! Cât i-oi fi dat tu, mă? zise un mitocan, cu dispreţ. Să îl faci să vină la primărie, de Crăciun... O fi el cumsecade, da’ înainte de sărbători... e şi el om, săracu'. Tocmai, se apără tânărul. I-am dat 10.000 de pachete de ţigări.

Un murmur de admiraţie străbătu mulţimea. Şi dacă eşti aşa barosan, ce cauţi în autobuz, neică, unde ţi-e merţanu? strigă ţiganul cu gogoşile. Însă răspunsul nu mai veni. Se auzise un foc de armă. Bătrânul care nu îl lăsase pe adolescent să coboare fusese împuşcat în cap. Creierii împroşcaseră permanentul unei doamne, care dădu un icnet de scârbă: Dezgustător! Tocmai vin de la coafor. Omul cu costum şi cravată care trăsese focul de armă zise cu voce autoritară: Băiatul e cu mine. A făcut pana prostului cu mercedesul, d’aia a luat autobuzul. Oamenii omului cu pistol extraseră cadavrul omului din autobuz, cu greutate. Îşi făcură cu greu loc prin mulţime. Circulaţi, circulaţi! Nu incomodaţi accesul, zise un poliţist de la circulaţie, care făcea parte din cei care voiau să suie în autobuz. Corpul în cojoc al bătrânului mort fu aruncat la nişte hiene care, apărute de după un dâmb de gunoaie de pe lângă un mini-supermarket, chicoteau de bucurie. Să trăieşti, năşicule! strigă adolescentul bucuros, coborând din autobuz şifonat, în costum de ginere.

S-au făcut două locuri, observă cu maliţie profesorul de matematică, acum vânzător într-o consignaţie.

Lumea se îndesa şi spaţiul liber din autobuz se micşora.

Lasă-mă să stau jos, dă-mi locul! strigă o femeie bătrână gravidă, către una tânără şi gravidă, care ocupa locul rezervat. Cum aceasta însă nu se putea mişca, se aşezară una în braţele alteia.

Autobuzul din construcţie nu pleacă cu uşile deschise, zise şoferul cu ton informativ, mâncând praz. Era mai bine înainte, se plânse o babă. Autobuzele din construcţie plecau cu uşile deschise! Intra mai multă lume, şi-năuntru, şi-nafară. Era tot rău, dar avea grijă de popor.

Un om din autobuz, împins din toate părţile pieri strivit, însă nu era grav, căci autobuzul nu făcea decât o jumătate de oră până la capăt, şi nu avea când să miroasă. Un pudel începu să adulmece bucuros urechea domnului mort. Oricum, comentă un microbist, e mai bine pentru el. I se terminase ajutorul de şomaj. Un contabil de la o firmă privată cu un calculator portabil de la ajutoare părăsi coada la una din scările autobuzului, şi începu să se joace cu calculatorul, pe scările unui bloc. Ţi-oi trage o conexiune pirată internet de la gogoşărie, dacă m-oi lăsa să-mi citesc şi eu meilu, îi zise un tânăr cu coşuri şi ochelari.

Fă-mi loc! se auzi un ţipăt, la uşa din faţă. Unde să-ţi fac? zise şoferul. Ăsta e locul meu. Am şi eu carnet de conducere! sosi răspunsul. „Da, dar categoria B.” Cu voinţă, se pot face multe, zise o babă (alta decât cele de mai înainte). Cel care se răstise la şofer spuse: Haide, aştepţi o invitaţie? Dă-mi locul mai repede. Sunt Avocat.

Mă piş pe tine, zise şoferul, mânios, cu ochii injectaţi de băutură. Ai insultat un Avocat, zise poliţistul de la circulaţie. Totul se plăteşte, când e vorba de domnii avocaţi spre exemplu. Pentru una ca asta o să iei 8 ani de pârnaie. Înfricoşat, şoferul se trezi din buimăceala alcoolică, aruncă prazul, deschise fereastra, sări pe ea şi dispăru în noapte. Avocatul luă locul şoferului.

Era mai bine înainte, zise o bătrânică protejată de o copaie, pe care se aşezaseră nişte studenţi şi jucau cărţi cum puteau.

Era mai bine înainte de înainte, zise o doamnă, care ţinea în braţe un vlăjgan. Păi se poate, înainte de înainte un avocat nu ar fi fost silit, în pofida respectului impus de diploma lui, să se suie la volan!

Era mai bine înainte de înainte de înainte, zise o doamnă foarte bătrână, cu o pălărie cu pene de fazan, pe care le ciufulea lumea înghesuită care luase loc în braţele ei, şi peste care se prăvăleau ceilalţi. Des gueux partout, fi! En `907, j’étais de l’autre cöté, du bon cöté, moi, monsieur! Et pan! dans le tas. [1]

E mai bine acum, zise subinginerul, jovial. Uite, suntem aşa de înghesuiţi, că ţiganul nu ne poate fura din buzunare. N-are loc, ha ha ha!

Ţiganul era conştient de adevărul spuselor subinginerului, şi de aceea se apucase să cerşească, întinzând mâna, şi arătând la toată lumea care putea să vadă o bubă urâtă pe care o avea. O persoană mai miloasă îi dădu ţiganului o bancnotă, căci chiar dacă era ţigan, buba sa era, într-adevăr, urâtă.
Da, e mai bine acum, în înghesuială, exibiţioniştii nu mai au loc să arate nimic, şi obsedaţii nu mai pot să te mai pipăie, nu se pot mişca, zise o doamnă doctoriţă stomatolog.

Da, însă pe mine înghesuiala m-a surprins în timp ce un nenorocit îmi băgase mâna sub fustă. Degeaba i-am dat palme, acum n-o mai poate scoate, zise o tânără. Trebuie să recunoaşteţi că e jenant. Ce-ai cu mine, domnişoară? se plânse nenorocitul. De ce nu-ţi plac? Sunt destul de arătos, şi nici tu nu mai eşti aşa tinerică... Tinerele din ziua de astăzi sunt mofturoase, şi nici nu mai are grijă de bărbaţi, zise o bătrânică, alta decât toate cele de mai sus. Şi pe deasupra, nu sunt chiar de lepădat, întări nenorocitul. Am o soră în Suedia. S-ar putea să-mi facă invitaţie. Dă-mi şi mie telefonul, după Crăciun putem să ne vedem, te scot în discotecă. Domnişoara ezită: îţi dau numărul de mobil, că dacă suni pe fix s-ar putea să răspundă taică-miu. Şi e bănuitor.




[1] Ţţ, bădărani cât cuprinde! În `907, eram de partea cealaltă, de partea cea bună, domnule! Şi Pac! în grămadă. (fr.)



Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Resurse

0

ARHIVA RUBRICII

Sageata De ce nu dispare teatrul?, Eugen Păsăreanu (5.0/5 - 3 voturi)
Sageata Un bărbat pe nume Ove, Fredrik Backman, traducere de Andreea Caleman (5.0/5 - 1 vot)
Sageata Basarabia decapitată, Valentina Sturza (2.0/5 - 1 vot)
Sageata Nuda Veritas. Din crimele comunismului, Nicolae Stroescu-Şovarna (5.0/5 - 2 voturi)
Sageata Răni deschise 5 (II), Solomon Marcus (5.0/5 - 4 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Cronici de atelier
Sageata Semnal editorial
Sageata Carte de Humanitas Fiction
Sageata Generaţia Polirom


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer