Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Fiji sau starea de izolare insulară


Manu Anghelescu

23.10.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În ultimele zile se făcuse un frig teribil în Auckland, aşa că aşteptam într-un fel căldura şi zăpuşeala de Fiji. Cu toate astea, ştiam că las în urmă unul dintre cele mai personale locuri din lume. Şi nu numai locurile. Lăsam în urmă un concept, o idee de normalitate la care probabil că tînjeam în linişte demult. Oamenii. Deşi aveam impresia că după America de Sud trecusem un prag şi că dorul de casă era acum mult diminuat, lăsîndu-mă să mă bucur mai în plin de călătorie, îmi dădeam seama de cît de tare mi se urîse de a spune: "you say good-bye and I say hello" şi viceversa, pentru că acesta devenise adevăratul punct sensibil. Poate nu mai conta atît că lăsam în urmă locuri ci oameni. Era imposibil să nu te ataşezi, aşa cum era imposibil să nu te afecteze certitudinea faptului că nu îi vei mai vedea niciodată pe oamenii cu care ai simţit că ai ce împărţi. Şi nu sînt mulţi iar în mod paradoxal stau la capătul celălalt al lumii. În acest sens, odată ajunsă în Fiji, am revenit la ideea că cel mai bine e să nu socializezi. Dar cum să nu socializezi cînd peisajul pare rupt dintr-o carte poştală care acasă eram convinsă că e prelucrată la greu în Photoshop? Aşa că am picat din nou în acelaşi păcat.

Eram ruptă de nesomn. Fusese prea frig cu o seară în urmă şi ceva îmi spunea că va trece multă vreme pînă să revin la realitatea care îmi devenise "casă". În aeroport bag ultimul curry de Noua Zeelandă, în lumina soarelui care îmi bloca total mintea şi simţurile. Citeam Consolările filozofiei de Alain de Botton şi deci înţelegeam încă o dată să îmi trăiesc la maximum senzaţiile. Somnul părea să facă parte din program. Un somn greoi şi bizar. Îmi ascult instinctul şi îmi dorm aproape toate cele trei ore de zbor Auckland-Nadi. Lîngă mine o tanti care tot drumul corectase lucrări. Pentru că nu avusesem deloc chef să socializez în timp ce avionul se legăna relaxat printre nori şi insule de Pacific, aflu abia la debarcare că era profesoară din Christchurch. Încerc să-mi ocup mintea adormită, dar zăpuşeala din Nadi mă doboară la ieşirea din aeroport. Zăpuşeală şi căldură. Îmi lipsiseră. Totuşi, faptul că la vamă arăt paşaportul şi mi se spune că România nu există în sistem, mă dă puţin peste cap. În plus, pare să nu mă aştepte nimeni, deşi toate agenţiile de turism şi-au trimis agenţii să mă primească şi să mă îmbie cu o cunună din flori de insule. Flori care mai apoi se dovedesc absolut indispensabile pentru orice peisaj fijian şi care nu lipsesc de pe nici o textilă, fie ea costum de baie, cămaşă de turişti sau uniformă de resort staff. Îmi dau seama repede că Fiji este o ţară turistică per se. Încerc să nu mă închid la acest gînd, ştiind că totul se va compensa prin ceva ce nu am mai văzut vreodată; recif de corali, nisipuri albe, peşti pe care i-am văzut numai în acvariu, stînci ieşind din oceanul care se întinde la infinit. În plus, fijienii, deşi renumiţi pentru perioada lor canibală, par cei mai relaxaţi oameni de pe planetă iar statura nu-i dezminte: şi ei şi ele sînt nişte coloşi de oameni. Zdraveni şi cu un zîmbet larg pe faţă, plus un umor de orice ocazie, fijienii sînt nişte gazde cu "positive vibration".

După o noapte în Nadi, cu mîncare indiano-fijiană adică peşte marinat în suc de cocos şi un thali ca la mama India acasă (în Fiji populaţia hindusă convieţuieşte în număr considerabil laolaltă cu populaţia fijiană, fiind un produs al emigraţiei în interiorul Commonwealth), mă simt puţin mai în largul meu. Oricum ar fi fost, Nadi era un pasaj pentru majoritatea turiştilor. Nici noi nu am făcut excepţie de la regulă, aşa că a doua zi la prima oră am luat acel faimos Yellow Boat şi am ajuns după cinci ore la capătul celălalt al insulelor fijiene. Pentru că sentimentul de turist nu m-a coafat (cum mai spuneam pe acasă) niciodată, aveam certitudinea că pentru a aprecia Fiji, trebuia să mă detaşez de faptul că mustea de turişti. Oricum ar fi fost, insulele păreau pentru mintea mea de român ceva prelucrat în toate programele posibile. Ceva îmi spunea că nu poate fi real ca apa să fie atît de clară, ca nisipurile să fie atît de albe, coralii ca o grădină subacvatică suprarealistă şi palmierii ca în cele mai kitschoase albume foto. Eram destul de detaşată. Mă amuza ideea că pentru o săptămînă voi saluta lumea cu: "Bula!". Doar că după o săptămînă mi se urîse puţin de bula în sus şi bula în jos, oricît de sincer era spus.


Eram deci pe Yellow Boat şi ploua cu găleata. Debarcăm împreună cu doi londonezi şi două australience. Oceanul e ireal de albastru şi norii par una cu valurile. Pare un fel de carte poştală pe care o poţi întoarce în toate felurile, fără să ştii care e cerul şi care sînt apele nesfîrşite ale Pacificului. Mă simt puţin bizar. Nu mă prea încadrez în cartea poştală. Noroc că plouă şi nu arată totul atît de perfect precum în screensaverele pe care le-am avut odată. Doar că în afară de ocean în Fiji ai oameni. La fel ca apele şi cerurile pe care cu greu le deosebeşti, şi diferenţele dintre femei şi bărbaţi par infime. Cel puţin pe insula Nacula, ultima din lanţul fijian, femeile poartă părul scurt şi sînt masive. Înalte şi hotărîte, femeile fijiene par să poată învîrti pe degete orice bărbat. Cel puţin pe cei din insule, pentru că ei par mai feminini decît ele. Şi se pare că în unele insule izolate, din lipsă de femei, unii băieţi sînt crescuţi în spiritul femeilor, dacă se poate spune aşa. Adică sînt educaţi să se poarte ca femeile. Poate sînt doar legende auzite de la alţi turişti dar cu siguranţă în Osman Bay, lodge-ul în care am stat trei zile, Philip era mai feminin decît bucătăreasa noastră care părea un mamut faţă de băiatul care cu siguranţă era mai preocupat de "looks" decît de gătit sau pescuit.

Ajungem deci în lodge-ul în care sîntem întîmpinaţi cu cîntece de chitară şi cor, cu flori şi băuturi. Pare că am picat din cer şi reprezentăm o specie din altă galaxie. Avînd în vedere faimosul trecut canibal care a păstrat insula practic necunoscută lumii exterioare, această primire pare puţin exagerată, deşi doamna enormă care ne întîmpină pare să aibă cele mai bune intenţii. După ce ne cazăm în micuţele căsuţe de pe plaja plouată, ne aşezăm la masă, nu înainte de a ni se "bate toaca" care anunţă că masa este servită. Doar că, contrar reclamei făcute de un instructor de scufundări australian, pentru care Fiji era locul cel mai apropiat de ideea de Paradis, chiar şi în materie culinară, prînzul este prima dezamăgire. Nici în Bolivia, cu tot cu dieta spartano-montană compusă din orez şi cartofi, nu îmi amintesc să fi fost atît de mîhnită în faţa unui sandwich cu omletă. În plus, ploua cu găleata în acest Paradis oceanic. Plecasem de la frig, dădusem de răcoare. Noroc că stăteam bine cu moralul după ultima săptămînă în Auckland, deci nu îmi mai venea să plîng de ciudă că după tot chinul termic din America de Sud, nici măcar în Fiji nu aveam parte de zăpuşeala mea preferată de care dădusem doar în Nadi.

Şi a plouat trei zile şi trei nopţi în Osman's Bay-ul nostru izolat. Şi totuşi, cu toate că eram destul de retraşi iar poveştile de călătorie împărtăşite cu nemiluita, mereu aceleaşi, deveniseră insuportabile, ne-am dat seama că am început să formăm o mică grupare secretă împreună cu cei doi londonezi şi cu un polonez pe care din prima l-am ochit ca fiind software engineer. Aşa că, oricît părea să avem frică de interacţiune, deveniserăm destul de indispensabili. Doar eram izolaţi pe o insulă în care ploua musonic. Aşa că începem să jucăm şah, să înotăm în apa călduţă a oceanului de trei ori pe zi, să citesc pe înţelesul meu despre Socrate, Nietzsche şi Schopenhauer şi să desenez în draci, inspirată de corali şi peşti coloraţi. Şi totuşi, nu sîntem de capul nostru. Oamenii din staff, majoritatea localnici dintr-un sat apropiat, se poartă cu noi ca şi cum am fi fost cu toţii într-un cămin studenţesc: rîd cu noi, de noi, cîntăm împreună, unii joacă un joc de Commonwealth numit netball cu turiştii britanici. În ultima seară bem khawa. Ce este însă această băutură cu gust de noroi şi aspect de apă murdară? Este un fel de ceai relaxant şi foarte relaxant. Se pare că în unele sate fijiene familia decedatului bea khawa zile întregi, pînă cînd durerea produsă de absenţa celui drag este mult diminuată. În afară de acest aspect ritualic, khawa se consumă şi în scopuri de socializare şi relaxare. Noi am avut noroc de a doua parte şi după cîteva sesiuni în care se bate din palme de trei ori înainte ca invitatul să consume băutura, am simţit că era timpul să ne retragem la somn, în acordurile chitaristului fijian.

Cele trei zile ploioase păruseră ca rupte dintr-un film experimental, în care părea că subiectul era urmărirea reacţiilor reprezentanţilor celor cinci şase naţiuni prezente pe insulă. Eram români (o raritate absolută avînd în vedere că la vama din aeroport nu avuseseră România în sistem), polonezi, chinezi, englezi şi canadieni. Fiecare cu preocupările sale şi momentele de "doing nothing" care se puteau transforma în plictis feroce în condiţiile în care ploua torenţial. Noroc cu gazdele care erau amuzante prin definiţie şi care se bucurau de ploaie după şase luni de secetă. Aşa cum semnala şi statura lor, mîncarea devenise şi pentru noi un scop în sine. Pentru că, deşi prima masă fusese dezamăgitoare, următoarele mese s-au dovedit adevărate festine culinare.

Dar a venit şi vremea de carte poştală. Atunci am dat o fugă pînă în sat unde am dat de copiii din şcoală care au cîntat şi dansat cu o dezinvoltură pe care cred că nu o găseşti decît în insulele din Fiji. Copiii au fost superbi, cu toate că nu ştiai care e fată şi care băiat pentru că în Fiji bărbaţii poartă fuste. Deci nu e obicei exclusiv scoţian. Oricum, copiii rîd larg în Fiji şi par fericiţi cu ceea ce au, chiar dacă casele lor sînt nişte adunături de lemn şi frunze de palmier. Probabil că peisajul şi oceanul compensează aici orice joc pe calculator. Ceea ce s-a întîmplat şi cu noi pentru că e interesant cum lumea simte aici la unison faptul că trăieşte într-o bulă de sticlă care se poate sparge oricînd. În consecinţă, legăturile dintre indivizii care au simţit că au avut ceva de împărţit în izolarea lor socială par sincere şi de durată. Am simţit că oricînd i-aş întîlni pe softistul polonez, pe fotograful londonez şi pe managerul WWF, am zîmbi cu înţeles. Cîteodată locul în care se găsesc oamenii, chiar şi pentru a scăpa pentru o zi de singurătate, e cel mai important factor. Locul şi balenele. Pentru că deşi primele balene pilot din viaţa mea le-am văzut moarte, a venit şi vremea compensării în care minunea s-a produs. Cu barca printre insule, deodată ghidul ne anunţă: "Look, dolphins!". Şi deşi nu eram în cea mai bună stare de spirit, la vederea acestor mamifere superbe plonjînd cu atîta dezinvoltură în jurul bărcii m-au adus într-o stare de bucurie pură, ca şi cum intrasem într-o zonă de conexiune între specii. Totuşi, delfinii păreau prea mari pentru nişte delfini. Am ajuns mai apoi la concluzia că delfinii erau de fapt balene pilot. Aceleaşi balene ca în Noua Zeelandă, dar vii. Energia lor "made my day", cum s-ar zice. Eram din nou conectaţi. Natura cu mine, eu cu natura. În plus, în lungile şi călduroasele peripluri pe dealurile insulare am avut din nou idei: ar trebui să lucrez pentru Green Peace. Şi zîmbesc...

Zilele fără internet sau telefon (întru disperarea mea iniţială, ca să nu mai zic de stresul provocat familiei) s-au scurs repede. Pentru că am oricînd la îndemînă desenatul şi urcatul pe munţi, zilele pe insule au părut imaginea prefabricată a unei idei de relaxare de care nu cred că aveam neapărată nevoie. Probabil că dacă aş fi venit în Fiji imediat după ce mi-am dat demisia, aş fi trăit acel sentiment măreţ de "pfoa, ce incredibil e să priveşti oceanul şi apusul, nisipul şi munţii." Dar pentru că eram deja de aproape un an pe drumuri, simţeam că mai degrabă aş fi fost în Fiji pentru un documentar, pentru lucrat în sate, făcut reportaje. Doar că probabil nu aş fi avut cu cine să fac toate lucrurile astea, în afară de o echipă din afară pentru că fijienii sînt de o relaxare indubitabilă. Iar pentru că de la relaxare la lene nu e decît un pas, îmi voi aminti mereu vorbele pastorului întîlnit pe una dintre cărările dintre două sate de pe insula Nacula: "in Fiji you can survive even if you don't work". Şi am stat puţin să meditez la asta. Două secunde, pentru că într-adevăr, nu ai cum să ai mult stres pe o insulă în care florile cad din copaci la fel ca fructele, peştii sar direct în tigaie în timp ce un acoperiş de paie e tot ce ai nevoie pentru un somn adînc.

Totuşi, cred că ce e cu totul special în Fiji nu e ceea ce se vede ci ceea ce nu se vede, adică peisajul subacvatic şi sentimentul de "la vie en rose" al oamenilor care par mai spirituali în adevăratul sens al cuvîntului decît arată. În acest sens, avem o poveste reală despre un telefon pierdut undeva într-un hotel şi primit la întoarcere, ceea ce nu s-ar fi întîmplat în India după umila mea părere şi experienţă. Legat de lumea lichidă. Un tub legat ingenios de o pereche de ochelari de plastic pot face minuni sub apă, în timp ce ai tot oceanul la dispoziţie, cu toate felurile de corali, peşti şi plante subacvatice imaginabile. Pentru că încă nu ştiu cum e să fii diver, m-am mulţumit din plin cu sesiunile de snorkeling (mai ales că polonezul ne-a lăsat echipamentul lui cu bucuria de a-şi uşura bagajul). Încă o chestie interesantă în Fiji e că mai toţi călătorii au bilet de avion round-the-world. Şi nu e de mirare, din moment ce un zbor pînă aici e mai scump decît tot turul cu cele şapte stopuri. Deci, în afară de americanul care era într-o vizită de afaceri, toţi eram călători în jurul lumii. Fiji părea acum un fel de hub. Totuşi, singurul aspect supărător în toată afacerea asta era că mereu şi mereu întîlneşti lume cu care vrei nu vrei trebuie să socializezi şi, din păcate, cam toate discuţiile duc în acelaşi punct. Doar că la un moment dat ajungi să extragi atît de bine esenţialul, încît impusul partener de discuţie fie se retrage, fie îşi dă seama de irelevanţa interacţiunii şi te scuteşte de alte vorbe prin simpla privire în altă parte. Doar că unii nu se prind şi atunci ai picat în capcana discuţiilor de dragul discuţiei, cum s-a întîmplat cu cei doi suedezi pensionari.

Dar a trecut şi săptămîna fijiană. Coada enormă de la aeroportul din Nadi şi faptul că sistemul picase şi deci toate biletele trebuiau scrise de mînă, m-a mai trezit la realitate. Cu toate că era nebunie în minusculul aeroport şi lumea stătea cot la cot, plutea o relaxare neobişnuită în aer. În plus angajaţii erau în continuare zîmbitori, ca şi cum zborurile înspre Sydney, Auckland sau Hong Kong erau doar simulări virtuale. Nimeni nu a făcut scandal şi nimeni nu a ridicat tonul, deşi au fost mai multe momente în care am simţit că au să-mi cedeze picioarele arse de soare şi rupte de nesomn.

Şi cam asta am fost. O umbră. Spatele ars şi ochii roşii sînt singura dovadă că am fost pe nişte insule pierdute în Pacific, printre corali şi palmieri.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sinteză despre experimentul Călătorie de un an în jurul lumii, Manu Anghelescu (4.4/5 - 23 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Lungul drum către casă, Manu Anghelescu (5.0/5 - 19 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestea cu porterul sucit, Manu Anghelescu (5.0/5 - 18 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe insula zeilor în ziua liniştii: Bali, Manu Anghelescu (5.0/5 - 21 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Prin ţinuturi instabile, Manu Anghelescu (4.9/5 - 16 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Jurnal de călătorie


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer