Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Pete la dosar (I) - Provizorat, de Gabriela Adameşteanu


Daniel Cristea-Enache

25.10.2010
Observator Cultural, octombrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Gabriela Adameşteanu, Provizorat, roman,
Editura Polirom, Iaşi, 448 p.

Consumatorul român fiind competent în orişice domeniu, de la macroeconomie şi finanţe la politică, fotbal şi literatură contemporană, m-am amuzat să colecţionez, în ultimele luni, o varietate de opinii critice în legătură cu Provizorat, romanul Gabrielei Adameşteanu. Pentru unii cititori, această carte era şi este un mare roman, aproape o capodoperă; şi în plăcerea cu care-mi povesteau un episod sau altul se topiseră deliciile lecturii înseşi. Pentru alţii, dimpotrivă, lectura fusese un chin (prea multe personaje!), un motiv de enervare (ce atâta colocviu în pat? ne-am întors la Camil Petrescu?), un prilej de mîhnire de gen (aşa se intră în intimitatea unei femei?). Cînd, mustăcind, îi spuneam interlocutorului pornit că n-am citit decît cîteva zeci de pagini, care, în mod curios, îmi plac foarte mult, venea imediat replica închizătoare: "Da, dar nu e Dimineaţă pierdută, o să vezi..."

Şi am văzut, într-adevăr,Provizorat e cu totul altceva decît capodopera omologată ce apasă, de douăzeci şi cinci de ani, asupra operei Gabrielei Adameşteanu tinzînd să pună în umbră, pentru criticii comozi şi cititorii inerţiali, tot restul. Odată cu ultima pagină a romanului de faţă, am văzut ce este Provizorat; şi vreau să vă arăt şi vouă.

Să plecăm chiar de la bîrfă. E o corespondenţă savuroasă între aceste comentarii orale, de culoar sau de budoar, pe marginea unei cărţi recent apărute şi zumzetul cotidian al bîrfei din Clădirea în care lucrează Letiţia Arcan şi Sorin Olaru, cuplul adulterin. Folosind majuscula pentru a prinde Casa Scînteii, actualmente Casa Presei Libere, într-un cuvînt atotîncăpător, prozatoarea şi-a derutat cîţiva critici, care au început şi au continuat să proceseze kafkianismul de structură şi atmosferă al romanului. Interpretarea aceasta mi se pare de două ori inadecvată: o dată, fiindcă realismul infinitezimal al Gabrielei Adameşteanu exclude aglutinările şi agregările simbolice, structura închisă a unei demonstraţii parabolice; şi apoi, fiindcă regimul socio-politic în care sînt prinse întîmplările din Provizorat alternează şi variază spectaculos. Puterea nu este aceeaşi şi nu se confundă cu ideea de Putere. (Ca la Ivasiuc, Breban sau Paler.) Ea se constituie şi se exercită în funcţie de un moment ori o secvenţă istorică. Este, deci, fie democrată la modul interbelic, fie carlistă, legionară ori antonesciană, progermană ori prosovietică, dejistă sau ceauşistă. Şi variaţiile continuă prin ceea ce se cunoaşte: liberalizarea de la finele epocii Dej şi începutul epocii Ceauşescu, eliberarea deţinuţilor politici şi redeschiderea comunicării cu Occidentul, apoi vizita de stat în China, atracţia - fatală nouă - pentru modelul Conducătorului suprem, Tezele din Iulie 1971, reînchiderea, strîngerea şurubului ideologic şi paranoia în progresie a Epocii de Aur...

Un carrousel bezmetic învîrte şi răstoarnă peste cap, agită şi face fîşii o realitate românească obligată să se conformeze, luînd culoarea fricii. Pe de altă parte, între punctul decizional cel mai înalt şi oamenii obişnuiţi din interiorul sau din afara sistemului există destule trepte intermediare şi tovarăşi mai bine plasaţi, care pot să ajute ori să facă rău. Romanul surprinde cu fineţe această "umanizare" a mecanismului şi, nu mai puţin, "românizarea" lui. Partea bună a specificului naţional este că aici, unde mai totul poate fi mimat, la fel de multe se pot negocia, aranja - poate chiar salva. Lucrurile sînt foarte amestecate: şi pe verticala din piramida puterii, şi la nivelul fiecărui palier. Letiţia, personajul din Drumul egal al fiecărei zile ajuns acum la o altă vîrstă şi treaptă socială, a scăpat de sufocarea provinciei prin căsnicia cu Petru Arcan, un mic boss al socialismului dîmboviţean, amic cu protipendada roşie din Primăverii, lector cu perspective frumoase în carieră. Soţul inadaptatei Letiţia este aşadar un ins (cu trupul lui mare şi ciolănos descoperind deliciile vieţii la oraş) perfect adaptat timpurilor noi. Jumătăţii sale cu fumuri de autoare, el îi ţine spatele. Şi noaptea, în patul conjugal, după cîte o repriză sexuală, cufundat într-un somn de proprietar satisfăcut; dar şi în viaţa de zi cu zi, unde abulica Letiţia dobîndeşte în ochii celorlalţi o anumită identitate, tare, ca soţie a tovarăşului Arcan.

Altfel spus, Letiţia Arcan, fostă Branea, nu apare ca o imagine a Intelectualului român aflat într-o încleştare parabolică ori măcar într-un conflict epic cu Sistemul totalitar. În ţesuturile întregii proze a Gabrielei Adameşteanu pot fi regăsite oroarea, sila de majusculele simbolice. Strivită de dosarul de Cadre, înţesat de legionari şi alţi duşmani ai proletariatului, Letiţia face eforturi disperate să nu se lase înghiţită de el. Rezistenţa de repulsie a personajului (care se vede aproape epidermic şi se coagulează la un nivel profund) nu se proiectează şi nu se desenează prin tirade anti, susţinute de o Voce reflexivă, supra-caracterologică, a romanului. Letiţia îşi va trăi pur şi simplu viaţa amestecată de personaj, pe întreaga circumferinţă a maturităţii. Şi întrucît Gabriela Adameşteanu ambiţionează să facă un roman-cronică, însă prin foraj psiho-istoric, nu prin rularea tipologiilor şi scanarea mediilor, eroina ei se constituie, aşa zicînd, printr-o continuă adăugare. Subiectul feminin nu este aici o siluetă, cît un "conglomerat" sufletesc-biologic; şi nu un dat al romanului, ci o rezultantă a acestuia. Tovarăşa Arcan, stagiara cam distantă din instituţia noastră, e foarte rar (în numai două-trei rînduri) un personaj văzut din afară. Ea respiră, vorbeşte, face amor, bîrfeşte, îi e silă, îi e frică, scrie într-un caiet secret, îşi aminteşte atîtea şi atîtea lucruri - şi se configurează ca un eu plin, saturat de secvenţe şi ipostaze biografice, linii de evoluţie socială şi traume personale.

Frumuseţea dureroasă şi consistenţa romanescă a relaţiei ei adulterine cu celălalt orfan, Sorin Olaru, stă în întîlnirea a două intimităţi vulnerabile. Protagoniştii se descurcă, au învăţat să se descurce în păienjenişul vieţii de afară, în orele de serviciu şi în afara lor, la terorizantele şedinţe de Partid şi în plicticoasele întruniri socio-profesionale. Cunosc prea bine strategiile disimulării, tehnicile prin care s-ar putea strecura, în carieră şi în viaţa propriu-zisă, fără să-i alerteze suplimentar pe activişti şi securişti. Cam ca eroii lui Nicolae Velea, care se apărau de realismul socialist impus autorului lor prin năuceală, Letiţia scapă controlului şi verificărilor mediului său prin "plutirile" ei, prin reacţiile "încetinite", de om "cu mintea în altă parte". Gesturile îi sînt mai mereu imprevizibile. De fapt, ele mai mult par decît sînt aşa. Între curiozitatea brutală a întrebărilor care i se tot pun şi voita inadecvare aiuritoare a răspunsurilor pe care le dă e întotdeauna un decalaj, protector.

Sorin, în schimb, face din disimulare (şi din adaptarea ascensională pe care aceasta o serveşte) o adevărată artă. Capitolul Anii de ucenicie ai unui tehnocrat, splendid, reprezintă o lecţie de balzacianism în decor socialist. Sorin Olaru, cu ochii lui "transparenţi", luminoşi-ruseşti, cu gesturile "nesigure", adolescentine, care o emoţionează pe Letiţia şi o face să-l iubească protector, trăieşte în tot acest timp "emoţia duplicităţii". Privirea lui poate fi, deodată, "vicleană şi temătoare", iar felul în care tînărul stagiar cu pete la dosar va avansa îi dovedeşte capacităţile şi dexterităţile. Văzut şi ascultat de Letiţia, în intimitate, Sorin este un adolescent stîngaci, timid, care trebuie iubit şi ocrotit. Văzut şi ascultat de ceilalţi, pe culoarele şi în birourile Clădirii pe care se decupează statuia lui Lenin, Sorin Olaru e un nume în continuă ascensiune în nomenclator, un jongler cu informaţii multiple, un prestidigitator al ideologiei oficiale, în continuă schimbare de linie. Într-un punct, şi anume cel mai de sus, al traseului său, firele administrative "se adunau în mîna lui", iar impresia generală era că "devenise de neînlocuit". După care... vine stagnarea, adică înfrîngerea. Un semn al ei poate fi văzut şi în gesturile celor doi amanţi tot mai rutinaţi: "Ea pleacă totdeauna prima şi el o ajunge din urmă şi o vreme merg paralel, el cu mîinile înfundate în buzunare, ca şi cînd nu ar cunoaşte-o. Îşi fereşte privirea de a ei, e roşu la faţă, de jenă sau de soarele verii indiene care pînă şi la ora asta arde intens. Trupul lui s-a strîns, pregătit să se ascundă în zidurile murdare: un băiat cu părul des şi ţepos, învîrstat cu alb în creştet şi la tîmple. Şi acum, cînd se îndreaptă spre 40 de ani, mişcările îi sînt agitate, de parcă ar căuta mereu ceva. Merge repede şi ea rămîne tot mai în urmă, ştearsă de privirea lui" (p. 322).

Povestea lor oricum provizorie se fisurează. Alterare a dragostei, "învechire", îmbătrînire; autodistrugere. Intimitatea de cuplu se desface urît. Două perechi de ochi răi îşi contemplă ratarea. Adevărul ei şi adevărul lui se văd feliate şi despărţite definitiv în două pagini de final: "ce mai caută în această cameră pustie, unde au rămas doar patul lor şi dulapul cu pahare din bucătărie? Nici nu o mai interesează de ce se iroseşte singur: cu o spaimă albă, îşi dă seama doar că a irosit-o şi pe ea. Că a tîrît-o pe acest drum bezmetic al lui. El, la fel de indecis cum îi sînt şi mîngîierile, o împinge acum de fapt de lîngă el, ştiind prea bine cum să se salveze, în ultima clipă, cu ochii aceia congestionaţi de vinişoare roşii din care stau gata să ţîşnească lacrimi." (p. 437); "Tot ce îi spunea acum îi mai spusese şi altădată, în crizele tot mai dese din ultimul timp în care el desluşea, cu o tot mai mare oboseală, nemulţumirea ei adîncă faţă de el. Nemulţumirea venea spre el din toate părţile, la fel îndura şi reproşurile Dorinei. O vreme se bucurase că îl doreau amîndouă, iar el nu mai avea sentimente, ci doar dorinţe. Cu una nu putea rămîne, pe cealaltă nu o alesese el. Şi îi era greu să se resemneze că viaţa nu îi va mai oferi altceva decît ce trăise pînă acum, doar atît. De aceea tăcea, faţa părîndu-i tot mai albă în lumina cenuşie a camerei" (pp. 437-438).

Provizorat se va încheia imediat; cronica la acest roman excepţional e, însă, abia la jumătate.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer