Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mănâncă, roagă-te şi scrie


Ioana Bâldea Constantinescu

26.10.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Seara de aseară m-a găsit într-o pană de idei soră cu disperarea, nu alta. Mă instalez eu frumos la calculator, deschid o pagină imaculată şi aştept să mă lovească inspiraţiunea.

Pauză.

Nu-i nimic, zic. Să mai ascultăm o piesă, să mai mâncăm un iaurt... că aşa vin marile idei. Ţi-ai găsit. Ceasul tic, tic, tic, abuzul de lactate în mare vogă la mine-n sufragerie, boxele duduinde, pagina mea... nud. Fără vioară.

Dacă nu aş fi un spirit decent de modest, aş vedea în asta un semn celest. Cel al unei cariere fastuoase în domeniu. Pentru că, dacă ai ambiţii legate de umplerea unei pagini goale, nu există maladie mai blamată şi mai invocată în lumea literelor, fie ele săltăreţe sau moleşite de-a binelea, ca miticul... writer's block.

Pana de inspiraţia, atunci când loveşte în case mult mai pretenţioase ca a mea, e o maladie de temut, care a redus, de-a lungul timpului, la tăcere voci sonore, celebre şi foarte, foarte productive.

Elizabeth Gilbert (exact, cea cu Eat, Pray, Love) a definit de curând orice formă de creativitate ca pe o angoasă camuflată.

Mi s-a părut interesant. Dacă e să ne luăm după Gilbert, clişeul conform căruia oamenii cu meserii creative suferă de o formă sau alta de... hai să-i spunem instabilitate psihică, finalmente capabilă să-i priveze de exercitarea talentului care i-a consacrat, care-i defineşte, n-ar fi chiar un clişeu. Din contră, potrivit ei, presiunea (socială, uneori, autoindusă, alteori) funcţionează ca un garant al inhibării celei mai imaginative minţi. Mai devreme sau mai târziu, spectrul paginii goale, teama de ridicol, de eşec, de potenţiala operă ratată îngreunează, pare-se, orice proces creativ. Asta când nu-l retează cu totul.

Dacă stau să mă gândesc bine, de o formă sau alta de tăcere profesională, tranzitorie sau permanentă, s-au plâns personaje mai mult decât confirmate valoric, de la Samuel Taylor Coleridge la Sylvia Plath.

De ce? Pentru că nici creierul, ca multe alte lucruri, nu e un rezervor fără fund, prolific precum cornul Amalteei, pentru că Inspiraţia nu e o persoană 100% fidelă, pentru că, aşa ca starurilor rock sau ca starletelor hollywoodiene, şi autorilor li se urcă, de multe ori, succesul la cap într-aşa o măsură încât uită să-şi exerseze capacitatea primară de creaţie până când ea amorţeşte de-a dreptul şi... se pasivizează.

Angoasa despre care vorbeşte Gilbert vine din faptul că talentul creativ nu e o chestiune controlabilă. Oricâtă muncă ar fi în spatele momentului de glorie al unui dansator sau între rândurile unei pagini odată goale, există, spune ea, un moment "de împrumut" în tot procesul tehnologic. Unul care, în liga marilor creatori, e adesea irepetabil. Fiecare mare succes vine la pachet cu teama că e unic şi neegalat. Poftim combustibil pentru inhibiţia creativă...

Cum nu mă simt în niciun fel ameninţată de o asemenea presiune şi cum nu am detectat pe fruntea mea greutatea niciunui laur care să îngreuneze libera circulaţie a neuronilor pe unde vor ei (ba chiar aş zice că sunt zone vaste prin care se pot plimba şi cu maşina, fără teamă că nu vor găsi locuri de parcare), mărturisesc că nu mi-am imaginat vreo clipă că aş suferi de aşa un sindrom cu patalama la mână.

Ceea ce nu m-a absolvit de atenţie şi de o ureche strategic ciulită la una din frazele cheie pe care se construieşte teoria lui Gilbert. Dacă marile idei sunt, într-adevăr, de împrumut, spune ea, dacă azi poţi fi pe culmile gloriei pentru ca mâine să redevii un scriitoraş abil, dar... cam atât, există un lucru care te poate salva de teroarea posibilului absenteism al următoarei idei magistrale. Să-ţi faci treaba. Punct.

Mi s-a părut genial.

Poţi să scrii, să pictezi, să compui muzică, să dansezi, să cânţi neştiind dacă mâine vei fi la fel de bun ca azi. Poţi să te laşi într-o asemene măsură stăpânit de angoasa zilei de mâine încât s-o pierzi pe cea de azi cu totul şi, cu puţin efort, să o compromiţi chiar şi pe cea de ieri. Sau poţi să-ţi vezi de treabă. Să scrii, să compui, să dansezi...Meticulos. Regulat. Să te bucuri de tot procesul. Să semnezi de prezenţă în fiecare zi. Fără aşteptări. Cu plăcere.

Sigur, pare extrem de idealist. Tentaţia e să strâmbi din nas şi să spui că o meserie creativă nu e una oarecare, cu fişe de pontaj şi norme fixe. Realitatea, însă, e că un contract riguros cu tine e probabil singura modalitate de a-ţi testa inventivitatea constant, de a modela o ingeniozitate dezvoltată, incipientă sau hibridă. Oricare ar fi domeniul.

Cea mai sigură manieră de evita un eventual eşec creativ e să tragi chiulul. Să nu-ţi baţi capul. Să aştepţi ideea genială. Dacă nu vine, asta e. Te speli pe mâini, îţi plângi puţin de milă şi mizezi totul pe o imprecisă dată viitoare. E simplu.

Complicat, când robinetul inspiraţiunii pare închis, este să concediezi Muza, fie ea oricât de asemănătoare cu Sharon Stone, şi să te descurci singur. Să scrii, dacă asta faci. Poate mai rău azi. Poate... mai rău ca mâine.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Elizabeth Gilbert
    Doina Giurgiu [membru], 27.10.2010, 08:08

    Elizabeth Gilbert, cu carismă, despre aventura creativităţii:
    http://www.ted.com/talks/elizabeth_gilbert_on_genius.html?utm_source=twitterfeed

Spacer Spacer