Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Marty, marţianul muzicant


Nicole Sima, Ioana Scoruş, Răzvan Penescu

07.01.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nicole Sima
Marty învaţă muzica
Editura Compania, 2003





Citiţi un fragment din această carte.


*****




Iată un dialog despre muzică ....


... din care se desprind primele noţiuni. Cu haz, dar şi cu acurateţe. Putem glumi vorbind despre lucruri serioase şi interesante. Le putem povesti copiilor pe îndelete, contând şi pe sprijinul adulţilor pentru a răspunde pe mai departe curiozităţii celor mici. De ce n-am aduce marţieni pe Pământ pentru o mare lecţie de muzică ? În fond, teritoriul sunetelor e chiar o planetă de explorat !

Am scris Marty învaţă muzica! pentru copii, amintindu-mi de personajul extraterestru pe care fiica mea, Diana, îl inventase în copilărie. M-am străduit însă să-i antrenez în lectura cărţii şi pe părinţii sau bunicii copiilor. Informaţia se acumulează pe un fir logic, pornind de la calităţile sunetului muzical, trecând prin scrisul şi cititul notelor, prin valori şi nuanţe, pentru a aborda apoi diferitele categorii de instrumente muzicale. Simpaticul Marty şi prietenul său pământesc călătoresc printre portative şi sonorităţi surprinzătoare, convorbind, cu umor sau cu emoţie, despre tot ce aud şi văd.

Marty învaţă muzica! poate sta şi pe raftul cu primele dicţionare graţie desenelor explicative şi glosarului său. Sper ca profesorii de muzică să găsească, la rândul lor, în aceste pagini un îndrumar plăcut şi folositor pentru elevii lor care fac cunoştinţă cu minunile din cheia sol.

(Nicole Sima)



****


Cînd am intrat în librărie, copilul meu s-a dus direct la raftul cu Harry Potter, dar acasă, auzindu-mi chicotitul cu care am însoţit citirea paginilor acestei cărţi, mi-a luat-o imediat ce am dat ultim pagină şi nu a lăsat-o din mână până ce n-a terminat-o.

(Ioana Scoruş)



****


Una din cele mai vesele ore din şcoală era ora de muzică. La şcoală pe hol erau 2 sobe, una în fiecare capăt al holului, şi, întotdeauna în ora de muzică o gumă mare le transforma în porţile unui stadion de fotbal pe care băieţii din clasă alergau şi se înghionteau chicotind în timp ce într-o sală alăturată fetele dădeau din mână ? sus, jos, stânga, dreapta - măsurând pătrimi.

Nu înţelegeam nimic din materia asta, la ce folosea şi de ce ne chinuia tanti aceea cu pomeţi ascuţiţi, manualul era plicticos şi arid, aveam o indispoziţie citind la nesfârşit în ce an s-a născut Debussy, în ce an s-a scris simfonia a V-a lui Mahler, în ce an a murit Beethoven, o serie de bătrâni despre care aflam doar dintre paginile gălbejite ale portocaliului copertat manual. În plus caietul de muzică ... o tristeţe lungă care nu încăpea în nici un ghiozdan. Şi în care de3 ori pe an trebuia să facem caligrafie, să copiem de la colegele din faţă tot felul de cerculeţe răspândite între cele 5 liniuţe ale portativelor. Deja era prea mult.

Nu am învăţat muzică în anii de şcoală. Am învăţat în schimb câte ceva despre gume şi fotbal. Mi-a lipsit o carte precum aceasta, o carte care să mă trimită la sunete explicându-mi-le pe-nţelesul meu. O carte construită ca un dialog plin de haz cu un personaj comic, copilăros şi foarte real în ciuda faptului că s-a născut extraterestru, cu un Marty care seamănă cu acei prieteni pe care mi amintesc din şcoală, cei cu care jucam fotbal şi cu care aş fi putut să ascult un concert sau o piesă rock.

Nicole Sima e un Leonard Bernstein al hârtiei, explică cu dragoste de cuvânt şi de cititor, se simte bine alături de inocenţa şi uimirea continuă a copiilor, ştie să audă întrebările lor şi îi place să scornească răspunsuri care fac din muzică o părticică de viaţă şi nu un obiect de muzeu. Citind cartea ei m-am alergat puţin cu Amadeus prin saloanele din Viena, purtând caraghioase peruci roze şi pudrate, am dărâmat câteva ziduri alături de Pink Floyd, am descoperit că muzica lui Mahler nu depinde de anul în care s-a scris o simfonie sau alta, ci de sunetele care o compun. În această carte sunica e o poveste şi Nicole Sima ştie să o spună.

(Răzvan Penescu)


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer