Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

A citi


Ioana Bâldea Constantinescu

02.11.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
E o chestiune intimă.

Ştiu, pentru cineva care evocă destul de des, ca mine, cititul în metrou sau răsfoitul unei cărţi într-o librărie, poate că sună ciudat o asemenea categorisire a unei obicei devenit public.

Şi, totuşi, aşa este. Cititul, dincolo de actul în sine, tradus gestual, fixat temporal şi spaţial de pagina care se întoarce, de litera care se pierde pe ultimul rând al paginii trecute, ei bine, cititul e un fapt intim. Personal.

Ne definim în funcţie de locurile imaginare în care alegem să locuim o oră, două, o săptămână sau, poate, chiar câteva luni. De poveştile care ne fac să râdem. De cât de repede uităm ce se întâmplă într-o carte. De permeabilitatea noastră la o imagine sau la alta.

De curând, mi-am dat seama că ştiu, în linii mari, e adevărat, cam toţi autorii pe care i-am vizitat în momentele importante. Sunt amintiri precise, ca pozele dintr-un album. Faulkner, mult, după ce am dat la facultate. Eco, în recapitulare, după ce am terminat-o. Garcilaso de La Vega în prima mea călătorie importantă şi... nimic în ultima.

Am o strângere de stomac când dau de un titlu de Gore Vidal - l-am citit într-un sezon de boală. De Márquez şi de Rushdie mă leagă amintirea unor mesaje frumoase, primite în dar, cumva, în urma cărora şi imaginaţia mea s-a colorat cu mai mulţi fluturi galbeni şi mai mulţi peştiposaci.

Cea mai de succes evaziune a mea, departe de lumea dezlănţuită, nu a fost într-o carte de Thackeray, ci în... câteva, de Ernesto Sábato. E autorul adolescenţei mele. M-am întors la el tot liceul.

Sunt multe lucruri... multe care au ajuns să-mi fie, cumva, intime. Sunt ale mele. Când cineva îmi spune "Cartea asta o să-ţi placă" o deschid aproape timid, ca să văd cam ce cred alţii despre mine. Câteodată mă nimeresc şi câteodată, nu. Probabil că aşa se întâmplă mai cu toată lumea.

Îmi dau, la rândul meu, mental cu presupusul relativ la alţi oameni. Ce le-ar plăcea şi ce nu sau, cu şi mai multă îndrăzneală, ce n-ar citi în ruptul capului. E un joc. Un fel de... cine e celălalt. Nimeresc foarte, foarte rar, ceea ce spune multe despre cât sunt de intuitivă.

Îmi aduc aminte că am explorat jumătate amuzată, jumătate curioasă, odată, un zodiac care asocia fiecărui semn astral un verb. Înţeleg că e o practică destul de obişnuită. Nu am, însă, idee, cărei zodii îi corespunde a citi. Pentru mine, e un verb cu sinonimie infinită, o expresie deschisă... De la iubire la durere de măsea, se poate substitui oricărei stări, o poate ostoi, anula, potenţa sau, pur şi simplu, o poate însoţi, o vreme.

Pentru un interval limitat de timp, cât ţine cartea, sau cât mai merge povestea cu noi, dacă merge, a citi devine... cine suntem. O a nu ştiu câta minte captivă între câteva pagini.

M-a fascinat, întotdeauna, ideea aceasta - atât de simplă, de comună. Atât de abisală.

Astă seară citesc Maestrul şi Margareta. Sunt pe la jumătate. Nu ştiu dacă o să apuc să înghesui mai mult de câteva file între multe alte lucruri care se cer bifate de pe lista zilei. Le aştept. Cuminte. Am nevoie de ele. Sau, altfel spus, o să-mi facă plăcere să le las să mă definească. Mi s-a spus că o să râd mult.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer