Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Cum a devenit huligan (I) - Diavolul şi ucenicul său, de Marta Petreu


Daniel Cristea-Enache

08.11.2010
Idei în Dialog, septembrie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Marta Petreu, Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian,
Editura Polirom, Iaşi, 2009, 296 p.

În avalanşa de opere memorialistice şi diaristice a anilor '90, trei Jurnale (cu majusculă) aveau să se impună şi să se detaşeze de celelalte, prin tensiunea morală şi intelectuală a lecturii trecutului. Dacă Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, apărut în 1991, era centrat pe episoadele detenţiei de la finele "obsedantului deceniu", Jurnalul unui jurnalist fără jurnal al lui Ion D. Sîrbu, publicat în două volume, în 1991 şi 1993, încorpora o experienţă similară, deplasând însă accentul confesiv şi critic spre momentul scrierii: ultimii ani ceauşişti. Aveam aşadar cele două perioade ale comunismului românesc, prinse în viaţa fracturată, dar şi în gândirea rămasă liberă a două victime luminoase.

Cu a treia mare apariţie, nu mai puţin impresionantul Jurnal. 1935-1944 al lui Mihail Sebastian editat în 1996, spectacolul de forţă îngheţată a totalitarismului de stânga se completează cu sângele cald şi febrele vitalist-destructive ale interbelicului compozit. Ultimii ani de viaţă ai lui Sebastian, consemnaţi pe hârtie, au devenit o cale de acces direct spre extremismul de dreapta al unei generaţii strălucite. Dincolo însă de acest fond testimonial, ca şi în cazul celorlalte două apariţii, Jurnalul lui Mihail Sebastian a redimensionat statura unui scriitor. Trei opere postume au modificat într-un acelaşi sens ascendent percepţia critică şi publică asupra unor autori consideraţi, în epoca lor, de plan secund. Şi aceasta pentru că opera lor fundamentală n-a putut vedea lumina tiparului decât într-un alt timp istoric şi social decât cel al redactării. Ea apare şi respiră într-o durată mai lungă, demonstrând, prin repetatul impact de lectură, vitalitatea şi actualitatea unui autor dispărut.

Saltul canonic cel mai vizibil rămâne cel al lui Mihail Sebastian, cu o imagine cristalizată încă de critica interbelică, şi obligată acum de realitatea jurnalului să se schimbe. Mai importantă decât devoalarea intimităţii de gândire a unui Mircea Eliade (ştim cum gândea Eliade), mi se pare autodevoalarea lui Sebastian: un spirit de o complexitate şi o fineţe ce nu se lasă ghicite în opera lui strict literară. Efectul Sebastian, despre care s-a vorbit, depăşeşte spectrul ideologic şi condiţionările de culoar(e) ale acestuia. Ca şi la Steinhardt, ca şi la Sîrbu, este un efect scriitoricesc şi uman extrem de puternic şi de profund, atingând sensibilităţi ale unui tânăr de azi şi ale unui om dintotdeauna. E limpede că fără acest efect (pe care îl putem citi în toate sensurile) literatura nu durează, iar biografia, oricât de încărcată, nu contează.

Într-un mod cu totul diferit vede lucrurile Marta Petreu, în analiza sa fructificată într-o carte controversată: Diavolul şi ucenicul său: Nae Ionescu - Mihail Sebastian. Remarcabila cercetătoare şi analistă a "trecutului deocheat" cioranian şi interbelic vrea să corecteze imaginea lui Mihail Sebastian din Jurnal (şi din antologiile selective de publicistică), pe care o consideră parţială, retuşată premeditat, ba chiar "profund mistificată". La mistificarea imaginii publice a lui Sebastian au contribuit toţi cercetătorii anteriori, editorii, istoricii literari care au abordat epoca şi, nu în ultimul rând, M. Sebastian însuşi, a cărui "perdea de camuflaj" din Cum am devenit huligan şi ale cărui "lamentări", "mârâieli" şi "scâncete" din Jurnal au făcut să nu se mai vadă "îndelungata compatibilitate cu călăii" a fostului gazetar de la Cuvântul. Adevărul "obţinut inductiv şi demonstrat cu probe" al autoarei este formulat, ca teză susţinătoare a cărţii, în mai toate capitolele ei. Iar cea mai bună expunere a tezei (şi a metodei de lucru, deopotrivă) apare sub titlul Sebastian, un extremist de dreapta moderat: "Revenind la articolele lui Sebastian din Cuvântul şi la ideologia de extremă dreaptă, antidemocratică şi revoluţionară, care emană din ele, trebuie să spunem că, în mediul în care se afla, Sebastian a devenit extremist de dreapta aşa cum se respiră: firesc şi fără nici un efort. Lectura articolelor lui, făcută chiar în paginile Cuvântului, şi corelând mereu textul discipolului cu textul magistrului său, şi pe amândouă cu cronologia politică a României, arată fără nici o putinţă de tăgadă că Sebastian, influenţat adânc de personalitatea şi de ideologia lui Nae Ionescu, a devenit antidemocrat şi «revoluţionar», încadrându-se în extrema dreaptă. Nu a fost legionar - a fost doar un extremist de dreapta. Şi, cum extremismul însuşi are grade sau intensităţi diferite, Sebastian a fost un extremist de dreapta moderat - formula sună aberant, dar reflectă realitatea articolelor sale -, nu unul «turbat». Adesea, ideile lui sunt cu un ton mai jos decât acelea ale lui Nae Ionescu sau decât vor fi în anii următori cele ale colegilor săi de generaţie, precum Eliade, Cioran, Noica ş.a. Sebastian a fost «protocron», făcând experienţa extremismului mai devreme decât alţi colegi de-ai săi. A început-o în 1929, iar anul lui de vârf a fost 1933." (pp. 126-127). Pe pagina următoare, în finalul concluziv al capitolului, descoperim şi implicaţia (verificării) tezei: "Faptul că el a fost, în siajul lui Nae Ionescu, un ziarist politic de extremă dreaptă aruncă o lumină nouă şi asupra opţiunilor extremiste (şi de dreapta, şi de stânga) ale întregii generaţii '27." (p. 128). Dacă totuşi această implicaţie păstrează un rest de neclaritate, fiind prea vagă, Marta Petreu va reveni, ulterior, cu precizări şi sublinieri suplimentare. Mihail Sebastian nu mai este "un model intelectual de luciditate şi un model civic de moralitate, adică excepţia absolută a generaţiei lui" (p. 170). Vinovăţiile celorlalţi, "particulare", sunt "asemănătoare" cu a lui; "prietenii lui nu făceau decât să îi calce, mai apăsat, pe urme" (p. 185); trecutul lui Sebastian nu era "prin nimic mai bun decât prezentul lui Eliade" (p. 228); în fine, "el, primul din generaţia '27, s-a lăsat înşelat de ideologia revoluţionară a epocii şi de farmecul lui Nae Ionescu, precum şi de spectacolul extremei drepte europene, în varianta ei blândă, italiană" (p. 256). Şi pe ultima pagină a cărţii de faţă, protocronismul extremist al lui Sebastian, întâietatea lui în această sferă îl decredibilizează pe autorul Jurnalului ca victimă inocentă şi diminuează, totodată, culpele mai apăsate (şi, până acum, mai vizibile) ale colegilor de generaţie.

Marta Petreu are o concepţie curioasă asupra condensării şi, respectiv, relativizării vinei de a fi extremist. Principiul vaselor comunicante e adaptat în felul următor: cu cât se pune mai multă presiune pe rătăcirea unui Mihail Sebastian, cu atât rătăcirea unui Mircea Eliade se relativizează. Şi, invers, M. Eliade a putut fi considerat extremist de dreapta în condiţiile în care nu s-a ştiut, până acum, că şi M. Sebastian fusese, înaintea lui, un "extremist moderat". În fapt, fiecare autor din epoca interbelică şi din orice epocă democratică răspunde, individual, pentru ceea ce a produs - publicistic ori editorial - tot individual. Meritul literar se judecă frecvent şi în balanţa unei comparaţii. Însă deficitul de moralitate nu se justifică prin formule analogice de tipul "şi alţii au fost vinovaţi". Vinovăţia mea, dacă e, mi-o decontez singur. Culpele altora nu intră în chestiune. Este drept că un cercetător onest e obligat să vadă întreg tabloul extremismului, nu numai anumite porţiuni din acesta. Dar aderenţele fasciste (de discutat, după mine, dar asta urmează să vedem) ale lui Sebastian nu scuză înverzirea ulterioară (veritabilă) a lui Eliade; după cum extremismul acestuia nu ar putea justifica derapajele colectiviste ale tânărului Sebastian.

Am insistat asupra acestei ecuaţii, prin care se obţin derivative, echivalări şi indulgenţe nemeritate, fiindcă efortul de cercetare făcut de Marta Petreu nu se asociază, cum ar fi fost firesc, cu unul de detaşare academică şi obiectivare critică. Diavolul şi ucenicul său... e o carte aproape pasională, mai degrabă un eseu participativ şi polemic, decât un studiu riguros şi cumpănit. Obiectul cercetării este văzut şi apreciat fără urmă de empatie (ceea ce poate servi analizei), dar cu urme, vizibile şi de la un moment dat stânjenitoare, de tendenţiozitate. Diferenţa faţă de Un trecut deocheat sau "Schimbarea la faţă a României" (1999) e notabilă. Ceea ce acolo era efort de încadrare critică a derivei cioraniene de tinereţe, explicare din multiple unghiuri şi nuanţare fină, e aici efort contrar, de eliminare a oricărei explicaţii şi a oricărei circumstanţe pentru articolele din Cuvântul ale tânărului Sebastian. Pentru cele politice, mai exact, detaşate complet de restul (implicit, de întregul activităţii şi gândirii lui Sebastian din acei ani) pentru a servi unei incriminări fără complicaţii. Practic, tabloul anilor 1927-1933 este golit de substanţa istorică şi socială, de conjuncturile economico-financiare şi de criza generală a democraţiilor europene, pentru a păstra, supraconturate pe un fond alb, trei serii gândite împreună: articolele extremiste ale "diavolului" Nae Ionescu, articolele de un "extremism moderat" ale "ucenicului" Mihail Sebastian şi - într-o corelare programată - violenţele şi crimele ce vor surveni pe scena publică românească.

Acestea din urmă, când apar, par un ecou sau chiar un efect direct al articolelor respective din Cuvântul. Alte gazete nu mai apar în România, după cum alţi publicişti nu mai semnează în paginile Cuvântului. Sunt doar ei (Nae Ionescu şi Mihail Sebastian), focalizaţi şi puşi în relaţie cu viitorii agenţi ai violenţei. Din selecţia unidirecţionată şi din montajul terifiant al Martei Petreu, deducem că extremiştii din România interbelică îşi găseau în cursivele lui Sebastian, după ce le dădeau deoparte pe cele neinteresante (cronici de carte, de expoziţii, de varii mondenităţi, polemici literare şi artistice), un îndreptar de acţiune criminală. Deşi rolul lui Sebastian la Cuvântul era "să facă băşcălie de lumea politică" (scrie negru pe alb Marta Petreu), articolele sale furnizau muniţie revoluţionară şi fuzionau în avans cu episoadele ulterioare desprinse de cercetătoare din cronologia funebră a României interbelice. E drept că, adversar din prima clipă al lui Hitler şi al hitlerismului, Mihail Sebastian nu reprezenta, la borna lui decembrie 1933 de care îl fixează obstinat autoarea, o sursă teoretică foarte creditabilă pentru legionarii lui Codreanu. Dar ei, mai disociativi decât eseista de azi, preluau din articolele evreului de la Cuvântul ceea ce acesta preluase, înainte de momentul Hitler şi fără ezitări, din articolele şi gândirea mefistofelicului Nae Ionescu...

E, iarăşi, de precizat că acesta şi-a schimbat pe parcurs opiniile în legătură cu Hitler şi că într-un răstimp scurt a devenit antisemit, cum M. Sebastian nu-l cunoscuse niciodată. Însă aceste oscilaţii şi degradarea plus radicalizarea autohtonistă a lui Nae Ionescu nu mai pot fi regăsite - decât într-o interpretare malonestă - la "ucenicul" său din aceeaşi perioadă. E un proces în oglindă, pe care autoarea, din necesităţi intern-demonstrative, îl ocultează deocamdată: cu cât magistrul se apropie mai mult de legionarism, cu atât discipolul de la Cuvântul (spre deosebire de ceilalţi discipoli, din interiorul şi din afara redacţiei) evoluează într-o direcţie opusă: individualism critic, raţionalism, apărarea valorilor şi a libertăţilor. Glisarea lui Nae Ionescu este mai curând o adaptare la cursul vremurilor decât o fanatizare, pe baza unei mai vechi convingeri. Traseul său urmează reperele de interes imediat. După ce încercase să-l influenţeze pe Carol al II-lea, fiind până la urmă exclus din camarilă, el aspiră acum la un rol de eminenţă a legionarilor pe care mizează. (Şi e tragicomic să vezi cum profetul disoluţiei democraţiei şi arhitectul soluţiilor de forţă protestează vehement când Garda de Fier nu mai e lăsată să participe la alegeri.)

Era oare şi "ucenicul diavolului" un adaptabil? În această ipoteză, dacă Mihail Sebastian ar fi fost atât de oportunist şi de "cot la cot cu articolele lui Zelea Codreanu" (!), cum îl prezintă, cu o orbire inexplicabilă, autoarea eseului, abia momentul 1933/1934 ar fi fost şi al lui. Şi-ar fi primit răsplata jertfei patriotice sau măcar bonusul de adoraţie al extremiştilor de dreapta. Iar dacă era "compatibil", intelectual şi spiritual, cu "călăii", dacă era fie şi "complicele" lor, n-ar fi fost firesc ca legăturile cu ceilalţi extremişti să fie întărite în beneficiu reciproc? Suspendarea Cuvântului şi arestarea lui Nae Ionescu ar fi trebuit să-i solidarizeze şi mai mult pe contestatarii democraţiei parlamentare, întărind şi supraînălţând poziţia de "extremist de dreapta moderat" a lui Sebastian. Adeziunea discipolului obedient faţă de magistrul căzut victimă ar fi trebuit, acum, să crească, să treacă pe treapta suferinţei împărtăşite.

În raţionamentul metodic desfăşurat de Marta Petreu a fost introdusă o falsă premisă, şi anume că Mihail Sebastian avea convingeri politice "trase la indigo după acelea ale patronului său", că era "îmbibat ca un burete" de ideile şi stilul lui Nae Ionescu, servind ca "un popularizator cvasicotidian şi foarte talentat al corpusului doctrinar - reacţionar - al lui Nae Ionescu" (p. 104). Ce îi ia cu o mână lui Sebastian, autoarea îi va reoferi, nolens-volens, cu două. Dacă afecţiunea şi gratitudinea lui Mihail Sebastian pentru Nae Ionescu erau atât de puternice încât să elimine ori să ignore toate diferenţele dintre ei şi să cadă în forma serială a mimetismului total, atunci valorile care nu le erau comune ar fi trebuit, în continuare, să nu conteze, iar mimetismul să fie prelungit. Dacă, în schimb, iubirea şi recunoştinţa lui Sebastian pentru Nae Ionescu nu erau chiar atât de puternice încât să pună între paranteze tot restul, ci e vorba de o influenţă de tinereţe (poate mai consistentă decât în alte cazuri, poate nu), atunci diferenţele rămân, şi toată construcţia cărţii Martei Petreu cade.

Merg pe a doua variantă, fiindcă mi se pare nu doar mai plauzibilă în cazul Sebastian, ci şi în spiritul adevărului istoric şi uman. Departe de a se comporta ca un "papagal de presă", cum se exprimă la un moment dat distinsa eseistă, Sebastian a fost din prima tinereţe un spirit complicat: un ins greu încadrabil, evreu, român şi dunărean pentru care identitatea este un factor individual mai complex decât rolul minoritar în care l-ar vrea distribuit Marta Petreu. Identitatea lui Sebastian e una prin adăugare şi suplimentare, nu prin excludere şi eliminare. Problema lui (frumuseţea ecuaţiei lui) e că nu poate renunţa decât în menghina unei situaţii fără ieşire la unul sau altul dintre aceste ţesuturi identitare. În Jurnal, evreul Sebastian suferă că românul Eliade a luat-o într-o direcţie greşită. Dar nu suferă pentru că el, Sebastian, e victima aceleiaşi situaţii, ci pentru că din opţiunea lui Eliade va rezulta răcirea şi îndepărtarea lor. Suferă, altfel spus, pentru prietenia lor. Când acceptă publicarea prefeţei la romanul De două mii de ani, ştie că va stârni un mare scandal în al cărui epicentru se va afla. Dar a tipări textul magistrului său de tinereţe e o datorie de onoare; şi, oricum, gravă - pentru el - e scrierea prefeţei în aceşti termeni, iar nu publicarea propriu-zisă. Aşa cum va suferi, ulterior, pentru Mircea, suferă acum pentru Nae: pentru distanţarea inexorabilă a mentorului naţionalist de discipolul care el, Iosef Hechter / Mihail Sebastian, i-a fost. Spre stupoarea (totuşi, tardivă) a cercetătoarei de la Cluj a colecţiei revistei Cuvântul, în publicistica de aici, ca şi în Cum am devenit huligan, Sebastian preferă să greşească alături de Nae Ionescu, decât să aibă dreptate împreună cu inenarabilul I. Ludo (care îl numea "arhanghelul Mihail circumcisul, angelul păzitor al onoarei patronului").

Complicaţia, dar şi frumuseţea omenească a cazului Sebastian este că angajamentul lui afectiv îşi subordonează până la un punct angajamentul ideologic şi că ideologicul însuşi - în versiunea lui ideală - e în anii fericiţi acel spaţiu criterionist în care cele mai diferite opinii pot fi exprimate într-un dialog veritabil. Deşi este un personaj tragic, deşi ar avea destule motive să fie încrâncenat, sau măcar crispat, tânărul Sebastian, chiar şi aşa cum se desprinde din articolele selectate şi montate de autoare, are un comportament mai liber şi mai relaxat decât cercetătoarea care preferă să focalizeze aceleaşi câteva texte compromiţătoare, ignorând restul. Când epoca pare tulbure, ea e de fapt foarte frumoasă, şi Mihail Sebastian înfloreşte pur şi simplu în pletora publicistică a activităţii sale de la Cuvântul. Şarjele şi campaniile lui, portretele în aqua forte, polemicile cu impact, maliţiile şi admiraţiile distribuite colegilor de breaslă, caricaturile textuale făcute oamenilor politici, toate au farmecul tinereţii, mediul propice al presei libere şi garanţiile democraţiei căreia mai toţi îi cântă prohodul. Când epoca se "limpezeşte", în sensul de avansare spre o unică ideologie constrângătoare, Sebastian, aşa zisul "extremist de dreapta moderat", intră într-o profundă criză sufletească şi morală. Este faza cărţii, de o copleşitoare tristeţe, Cum am devenit huligan, despre care Marta Petreu susţine că este "în foarte multe privinţe lipsită de adevăr" şi că "induce în eroare cu uşurinţă".

Pe când excesele junelui publicist Sebastian, reale, sunt ale vârstei (majoritatea tinerilor sunt revoluţionari, după care devin burghezi), ale epocii (la fel de tolerantă ca şi cea de astăzi), ale presei autohtone (cu nerv, cu expresie pamfletară, cu suculente adjective) şi ale unui autor care, după câţiva ani, va deveni mult mai amar-reflexiv, abuzurile de metodă şi excesele de limbaj ale Martei Petreu beneficiază de o altă încadrare. Simţind că teza cărţii sale nu poate fi de fapt susţinută, autoarea o enunţă în repetate rânduri ca fiind deja demonstrată. Utilizând aceleaşi câteva citate (le vom vedea în a doua parte a cronicii) şi interpretându-le la limită, uneori contrar sensului ironic dat de Sebastian (v. Omul cu revolverul, un exemplu de misreading), eseista glosează consistent, introducându-şi repertoriul de teme în frazeologia alertă şi spumoasă a unui publicist extrem de mobil. Ca un făcut, "extremistul de dreapta moderat" imaginat de Marta Petreu îi scapă cercetătoarei din mănuşa chirurgicală, evitând prin câte o piruetă, o metaforă neaşteptată sau o imagine umoristică insolită repartizarea forţată pe care intenţiona să i-o dea autoarea.

În alt plan mutând discuţia, nu doar M. Sebastian îi scapă autoarei noastre de sub control, ci şi propriul limbaj critic. Dacă suntem atenţi şi la ce scrie Marta Petreu, şi la cum scrie ea despre subiect, vom observa că pertinenţa argumentelor e uneori dublată, alteori suplinită printr-o inflaţie de termeni şi expresii jignitoare. De neînţeles într-o lucrare de asemenea factură. Astfel, Sebastian are "o perseverenţă acră". Nişte rânduri ale lui sunt "patetice şi ridicole". Tânărul publicist este "plin de ţâfnă", "din ce în ce mai arogant", deşi "un comentator politic începător" şi "patetic". "Îşi dă cu părerea", "bate câmpii", are "un aer ştiutor" şi "îşi ascunde înşelătoria". Autoarea îi reproşează că este "reverenţios", după care, în alte situaţii, că e "ireverenţios". Superioritatea lui morală e "întemeiată pe nimic". Nae Ionescu îi activează "reflexele condiţionate". Iubirile lui sunt "fixaţii". Într-o cronică la G. Călinescu, din mai 1933, "se fandoseşte", pentru ca mai târziu, în Jurnal, în decembrie 1937 să se "lamenteze". "Papagalul de presă" al lui Nae Ionescu a continuat să ţină la magistrul său demonic, "cu toate mârâielile şi scâncetele lui Sebastian din Jurnal". Altfel, s-a înţeles că tânărul jurnalist era "înţepat", "agresiv şi autoritar până la necuviinţă". "A fost ani la rând necuviincios şi brutal cu mari personalităţi ale literaturii române, fără să păţească nimic serios." (p. 256). Iar într-un ultim efort inductiv, Marta Petreu scoate din expresia "ecarisaj moral" utilizată de Mihail Sebastian următoarea interpretare: "Sebastian a considerat că el - la fel ca generaţia sa - a făcut, prin cronicile lui literare, operă de «ecarisaj moral». Inducem de aici că se considera hingher, că pe scriitorii români îi socotea câini vagabonzi, iar cultura română, un sat al câinilor fără stăpân." (p. 255).

Cu toate că vorbeşte despre lucruri serioase până la a fi grave, cartea Martei Petreu cuprinde şi astfel de pasaje, de o inadecvare comică şi o tendenţiozitate în acelaşi registru.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer