11.11.2010
Preludiu Rainbow

Auzisem de întrunirile de Curcubeu sau "Rainbow gatherings" de mai bine de cinci ani. Totul se lega în lumea celor care călătoresc. Părea că eram cu toţii conectaţi şi ajungeam în mod inevitabil în aceleaşi cercuri sau situaţii, oricît de la capătul celălalt al lumii ne aflam. Acum cinci ani, acel NZ kiwi guy de Noua Zeelandă întîlnit în India mergea la o întrunire Rainbow în Turcia. Acum doi ani, un belgian care se stabilise în Istanbul şi de a cărui ospitalitate am abuzat fără ştiinţă într-o iarnă, tocmai se întorsese de la un Rainbow de undeva din Franţa. Cu toate că toată lumea părea să participe la aceste întruniri new age, nu auzisem decît zvonuri şi impresii: mîncare strict vegetariană, hippioţi de modă veche, ecologişti, terapeuţi alternativi, yoghini, jongleuri, amatori, călători pierduţi în afara sistemului. Înţelegeam că oamenii Rainbow militează pentru pace, comuniune cu natura, convieţuirea fără lideri, cu propriile reguli, fără chimicale, fără electronice, doar cu zîmbet şi iubire. Oricît de copilăros şi utopic sună, aceste întîlniri se întîmplă la toate nivelurile, de la cincizeci de participanţi la cinci sute în cazul marilor adunări internaţionale. Dar nu mi-am bătut niciodată capul prea serios în acest sens deşi am avut şi eu, ca orice om, perioadele alternative new age. Vegetariană convinsă nu am fost niciodată, la fel cum simpla convieţuire alături de necunoscuţi nu mi se părea cea mai interesantă modalitate de a-ţi petrece timpul liber, deşi eram o adeptă convinsă a Couchsurfing-ului. Totuşi, ştiu că undeva, îngropată în memoria colectivă, exista dorinţa de a lua parte măcar o dată la Rainbow.

Interludiu deasupra Curcubeului

Povestea cu Rainbow începe astfel. Ploua într-o cafenea de lîngă Parcul Naţional Blue Mountains de lîngă Sydney. Eram de o zi cu camioneta şi numai ce se pusese pe plouat, fără speranţe prea mari de soare. Atmosfera era greoaie în prima dimineaţă în afara oraşului care mă înnebunise după o săptămînă. Simţeam că nu mai ştiu să mă fac înţeleasă. În plus, aveam un chef nebun de cofeină. Şi pentru că simţurile sînt ascuţite cînd vine vorba de supravieţuire, găsim repede o cafenea în Kotoomba, primul oraş din regiunea Blue Mountains. Eu mă refugiez într-un catalog cu Climbing in Australia, în timp ce alţii se jucau cu iPhone-ul care în momentul respectiv nu mă călca încă pe nervi. Afară ploua şi parcă începuse să plouă şi în cafenea. La un moment dat intră o doamnă masivă şi începe să vorbească tare într-o engleză cu un puternic "aussie accent". Vorbea despre fata ei care tocmai se întorsese de la o întrunire Rainbow dar că acum era în oraş pentru că avea ceva programări de modeling, de unde trag concluzia că fata e model. Deşi eram total absorbită în albumul cu articole colorate despre ideea de căţărător şi întreaga aventură din jurul acestei demenţiale pasiuni, nu mă puteam sustrage de la conversaţia de la masa vecină care era mai mult un monolog al mamei în aşteptarea fiicei care participase la ceva la care tînjeam şi eu inconştient. După ce începusem să-mi fac filme despre cum arată fata model Rainbow, în timp ce mintea îmi fugea la imaginile cu Catherine Destivelle, eternul meu model în ale căţăratului, apare şi ea, Rainbow-ista cu pistrui şi forme de adolescentă, parcă ruptă dintr-un peisaj cu iele şi păduri de brad. Cu un maieu alb care ascundea nişte forme androgine în loc de piept şi nişte jeans mulaţi care păreau lipiţi pe o coapsă de băiat decît de fată, modelul nostru se aşeză derutat la masa de lîngă "mummy". După nici cinci secunde, se scuză şi iese pentru a saluta alţi Rainbows în faţa cafenelei. Cele două fete se îmbrăţişează afectuos. Tabloul este complet. Modelul cu pistrui şi maieu alb, alături de fata cu forme mult mai generoase, dreadlocks de indian holly man şi frunze de salată care ieşeau parcă vegetariano-ostentativ din sacoşa croşetată. Iată primul semn de Rainbow. Fata intră şi maică-sa o întreabă dacă a comandat ceva, fata îi spune că nu poate răspunde la atîtea întrebări şi duce mîna la frunte, parcă încercînd să-şi oprească lacrimile de nervi la această agresiune maternală. Gestul ei îmi trezeşte amintiri de adolescent rebel. Acum mi-e parcă milă de biata mamă. Ea cu siguranţă nu poate fi la fel de cool precum colegii de Rainbow. Mama îşi cere scuze, eu îmi dau seama că demult îmi terminasem bomba de cofeină total non-Rainbow şi ne hotărîm că a venit momentul să o luăm din loc. Unde, aveam să decidem pe parcurs.

Drumul prin cel mai larg canion din lume, se spune

Seara ne prinde într-un canion, undeva într-un oraş fantomă numit Glen Davis. Pe panouri se spunea că acesta ar fi cel mai larg canion din lume. Arată spectacular indeed. Stînci de căţărat ani de zile, îmi spun cu un fel de regret parcă post-operatoriu, ca şi cum cariera mea de alpinist s-ar fi încheiat în Auckland. Şi dă şi soarele şi apar la campingul (care de data asta e pe bază de donation, adică pe gratis) trei tineri care par rupţi dintr-un peisaj de festival. Pentru că desenam şi nu păream prea sociabilă, merg să vorbească cu colegul. Mega surpriză, nimerisem chiar lîngă un Rainbow gathering. După cum ne explicaseră cei trei reprezentanţi ai Curcubeului, întrunirea era cumva peste rîu şi eram invitaţi să luăm şi noi parte. Atît îmi trebuise. Mă entuziasmez ca un bebeluş şi nu aştept decît să ajung acolo. Ne hotărîm să onorăm invitaţia, ne înşfăcăm frontalele şi ne începem marşul, convinşi că Rainbow se întîmplă la o aruncătură de băţ. Şi o luăm lejer la pas. Se lasă seara, grăbim pasul, ne dăm seama că mergem în cerc şi nici urmă de grupări Rainbow. Mă aşteptam să vedem o lumină sau să auzim o muzică, aşa că bălăurim pînă cînd dăm de o tablă pictată cu "Welcome Home" în culorile curcubeului şi nişte omuleţi strînşi de mînă într-un cerc. Era clar. În direcţia asta trebuia să fie şleahta de hippioţi. După jumătate de oră eram în acelaşi punct şi nici urmă de oameni, muzică sau corturi. În schimb urlau broaşte şi păsări de noapte, în timp ce mişunau iguane şi canguri în jur. Îmi vine greu să renunţ la idee, dar pricep cu mintea de copil bosumflat că nu am de ales. Aştept deci dimineaţa, aştept şi prînzul, pînă cînd îmi conving partenerul să o luăm din loc cu tot cu camionetă şi să ne mutăm la Rainbow, acum aflînd unde se refugiaseră reprezentanţii epocii spirituale. Şi ajungem într-un parc naţional. Un poliţist ne întreabă unde mergem şi îi spunem că la Rainbow. Ne explică pe unde să o luăm şi ne zîmbeşte larg. Curiozitatea mea era întinsă la maximum. Abia aşteptam să văd despre ce era vorba. Simţeam cumva că nu pot fi decît oameni faini, cu preocupări paşnice şi "good vibe". În plus, cam aveam chef de interacţionare cu alte fiinţe umane, după atîta sihăstrie în Sydney. Pentru că fenomenul de metropolă este peste tot acelaşi. Eşti mic într-un oraş mare, anonim printre anonimi, singur printre mulţi. Se pare că nu eram singura care simţea asta şi poate de aceea oamenii se adunau în haite cu preocupări comune, pentru a comunica cu adevărat. Ideile începeau să-mi macine prin capul entuziasmat, cînd dăm de un semn care spunea clar: "Car free zone. No Rainbow cars after this point." Adică de acolo trebuia să o luăm pe jos. No worries, cum se spune în Aussie Land. Parcăm lîngă o stea din paiete aurii, atîrnată de o creangă de copac şi o luăm "somewhere over the Rainbow". Pădurea e deasă şi stîncile roşii, atmosfera călduţă şi cărarea lină. La un moment dat apare o şleahtă pestriţă pe care o identific imediat. Sînt oamenii curcubeului. Şi mă bucur să dăm nas în nas cu ei. Ne zîmbesc şi ne urează acel Welcome Home cu care ne obişnuiserăm deja. Zîmbesc cumva vrăjită şi le mulţumesc. Ei vor reveni pentru că acum erau într-un pelerinaj pînă în sat unde vor cînta pentru lumea de acolo. Fete roşcate cu freză de rastafar new age, bărbaţi cu talismane şi haine colorate. Adunătura părea ruptă din filmul Hair şi parcă mă aşteptam ca de undeva să răsune, după patruzeci de ani, "Let the sunshine, let the sunshine in... the sunshine in...". Deja mă încărcasem pozitiv. Totuşi, şi eu şi colegul ne păstrăm spiritul ironic şi ne distrăm cumva pe seama acestui fenomen social, nemaipunînd la socoteală vechea glumă de South Park cu "goddamn hippies".

Ajungem la un moment dat într-o poieniţă cu camionete. Dăm de o locuitoare a uneia dintre camionete şi o întrebăm:"Is this the Rainbow gathering?", la care fata cu piept mai mult decît generos ne răspunde că "No, this is the gypsy camp. The Rainbow is down the path." Îi mulţumim şi ne hlizim unul la celălalt. Auzi şi la ăştia cu campusul de ţigani. Cu aceste gînduri ajungem şi la Rainbow camp unde părea ca toată lumea să fie undeva departe. Ori toţi se adăposteau în corturi, ori nu prea era nimeni. În jurul unui cămin de foc erau trei bărbaţi puşi pe poveşti relaxate. În general atmosfera era de timp care stă pe loc. Pentru că nu vrem să deranjăm pe nimeni, găsim o tăbliţă cu instrucţiuni Rainbow. Poezioara începea aşa: Welcome to the Australian Rainbow gathering. Welcome Home. Înţelegeam că ajunsesem printr-un noroc la întrunirea australiană Rainbow. Pentru că aveam să penetrăm un spaţiu în care regulile erau altele decît cele din societate şi oraş, instrucţiunile scrise haios şi în versuri le luăm în serios. Ele vorbeau despre cînd şi cum se anunţa masa care era pentru toată lumea, organizată prin rulare de către voluntari, cum eşti sfătuit să donezi la finalul cinei pentru a face ca mîncarea să ruleze, cum şi unde să mergi la toaleta din natură, cum să îţi acoperi rămăşiţele pămînteşti, cum să vii cu bolul tău la masă, cum să te bucuri de natură şi cum să trăieşti fără lideri. Un fel de instrucţiuni de folosire, ca pe orice produs.

Pe cît de utopic suna, pe atît de real părea acest campus în care nu aveai voie cu carne, alcool, droguri sau electronice. Părea puţin forţat: cum? un păhărel de vin la masă, un film pe comp, un pic de pot din cînd în cînd, dar acolo erau de trei săptămîni humanoizi care mi se părea nu numai că se ajustaseră la aceste reguli, dar chiar se bucurau de viaţa în comunitatea Rainbow. Corturile indiene, din trunchiuri de bambus şi material organic, cu mantre budiste fluturînd deasupra erau semnale despre oamenii care le inhabitau. Pe lîngă corturile indiene erau şi corturi ieftine Quechua cu care sosise lume de peste tot: Franţa, Italia, Japonia, Chile, în afară de australienii care erau gazdele principale. Totuşi, unde erau oamenii şi cîţi erau? La cum arăta zona dintre superbele stînci, nu puteau fi mai mulţi de cincizeci. Ne hotărîm să ne întoarcem la van-ul nostru, în ideea că seara se adună lumea şi că poate am picat noi într-un moment de linişte. Şi aşa s-a şi întîmplat, doar că invitaţia ni s-a făcut de alt grup care venea din satul de lîngă. Ne iau la îmbrăţişat afectuos şi ne invită la cină, undeva înainte de apus. Fac greşeala să întreb la ce oră, eu care nu am niciodată ceasul la îndemînă şi mi se răspunde călduros că acolo nimeni nu are ceas şi că expresia "pe înserat" este un indiciu suficient.

Cina cea de taină în stil Rainbow

Pentru că tocmai ce băgasem în grabă nişte pîine cu brînză nu muream de foame dar ne hotărîm să o luăm din loc, convinsă că se lasă seara şi că ar fi păcat să pierdem cina cea de taină Rainbow. Ne luăm frontalele, trecem rîul desculţi şi o luăm la trap. Pe drum ne pescuieşte trupa veselă şi muzicală cu care ne întîlnisem mai devreme. Eram ca nişte copii în tabără, înghesuiţi cîte 12 într-o camionetă, ei cu frunze pentru salată şi chitări, noi cu frontalele şi cu ochii larg deschişi. Deşi pe panoul cu reguli era indicat faptul că la Rainbow gathering nu există noţiunea de "us and them", doar "us", mă simţeam puţin intrusă într-o tablou în care încă nu ştiam cum să stau ca să nu ies din cadru. Dar lumea glumea şi cînta, semn că cei mai stresaţi de acolo eram noi, noii bineveniţi "acasă". Ajungem după cîteva clipe intense şi prima cu care intru în contact e o chiliancă cu ochi verzi şi rasta. Îmi spune că nu e la primul Rainbow şi că a călătorit în Noua Zeelandă un an jumate. Eu cu cele trei săptămîni în insula nordică simt că nu am ce să adaug, aşa că o dau puţin pe spaniolă moment în care se reia cercul socializării. Doar că la Rainbow lumea ştie să "let go" iar dacă are chef să se retragă din conversaţie o va face relaxat, fără să te facă să te simţi în plus. Pentru că după chiliancă ne ia în primire un zidar tazmanian, care ne oferă apă cu lămîie şi o filozofie pre-cină: " I feel like home in here. Why do you have to climb these rocks? It's enough to watch them." Nu eram eu chiar de acord cu concepţiile lui de "just being", dar avea o vibraţie pozitivă şi ne făcea să ne simţim welcome, chiar dacă era clar că picasem din altă lume. În jur copii şi mai puţin copii dansau lîngă oalele enorme în care se fierbeau spaghete şi sosuri vegetariene. Lumea cînta în timp ce se lăsa seara. Un japonez se apucă de jonglerie în timp ce o hoardă de canguri se strînse la păscut pe înserat, ca vacile noastre.

Un fel de tablou Seara pe deal, în sunet de Ciprian Porumbescu, la capătul celălalt al lumii. Canguri în loc de vaci, vegetarieni Rainbow în loc de ţărani cu plugul, chitări în loc de viori şi tobe în loc de ţambal. O realitate se reconstituia. Aceleaşi forme cu alte elemente. La un moment dat apare un francez plecat de şase ani, călător şi muncitor printr-o lume mare. Era din Nantes şi îi lipsea spiritul latin. Era mare fan Fanfare Ciocîrlia şi abia atunci realizez că sînt cam de multicel departe de casă. Oricum, toţi ne îmbrăţişăm ca şi cum ne-am şti de ani de zile. După francez apare un kiwi cu care mă bucur să împart experienţe de Dharamsala, Dalai Lama şi veşnica Indie. Trăncănim înainte de cină, la bezna serii din impozantul canion care acum părea un capăt de drum adăpostind o utopie de hobbiţi. Încă nimic special, doar oamenii calzi, dornici de a împărtăşi ideea de comunitate care poate convieţui paşnic la adăpostul unui canion. Toţi păreau atît de convinşi de această manifestare umană. Şi asta îi făcea atît de speciali în mediocritatea în care ne scăldam cu toţii. Doar că aici nimeni nu avea o problemă cu asta.

La un moment dat se dă strigarea pentru masă, ca un urlet de haită de lupi pentru ca toţi din zonă să ştie că e gata masa şi să se adune în jurul focului. Pentru că în sacoşa de Cusco aveam pregătite bolurile şi furculiţele, ne luăm cu tot cu catrafuse şi ne îndreptăm înspre ceea ce se numea "Food Circle", adică un cerc al mîncării. Acolo s-a întîmplat ritualul, pentru că aşa se face la Rainbow. Lumea se ia de mîini formînd un cerc mare şi începe un cîntec de mulţumire. Fiecare mulţumeşte pămîntului, apei, nopţii, bucătarilor, satului care îi găzduieşte, şi aşa mai departe. Pentru că mă ţineam de mînă de o parte cu un gigant şi de alta cu o fată care avea mai multă ureche muzicală decît un melc, nu ştiam cum să reacţionez, aşa că m-am pus şi eu pe îngînat, încercînd să menţin o tonalitate lîngă fata cu care mă ţineam de mînă şi care îmi reamintea ce înseamnă noţiunea de cîntat fals dar convins. Oricum, cîntecul mi-a intrat în cap şi două zile după încă îl îngînam zîmbind, ca o mantră, ca o hipnoză: " Thank you for the food, thank you for the fire... etc". Mă uit la colegul de călătorie. Chiar şi el, un mare sceptic, zîmbeşte şi chiar pare să se distreze. Mă simt integrată într-un ritm total diferit. Mă simt bine cu ei, cu mine, cu noi.

După ceremonialul care părea o scenă într-un film SF, ne-am pus în cerc cu bolurile în mînă. Erau patru voluntari care ne ofereau fiecăruia porţia de spaghetti gătite de un italian, cu sos vegetarian şi salată. Se striga: "first round pasta" sau "second round salad" şi lumea cerea în funcţie de cerinţele stomacului şi ale poftei. Oricum, voluntarii erau atenţi cu toţi participanţii la masa virtuală şi păreau de o politeţe aproape intimidantă. Cercul era foarte important. Mă nimerisem lîngă o japoneză din Tokyo. Pentru că tot ce ştiam în japoneză era ceea ce ne-a învăţat Yasushi în Cusco, adică "mi-e foame", adică "unacasita", pronunţ formula magică şi ne punem pe un rîs aproape terapeutic. Fata se prăpădeşte de rîs în timp ce îmi ţine mîna strînsă în căuşul palmei ei mici. Mă simt ca într-o tabără de copii cuminţi, cu chef de rîs şi puşi pe joacă. Aveam nevoie de asta. Să-ţi închizi pentru cîteva momente creierul setat pe critică şi ironii, pentru a te simţi în armonie cu tine şi cu ceilalţi, cu stînca şi cangurii, cu aerul şi apa. În lumina focului îmi mănînc combinaţia de paste şi sosuri cu poftă. E bună mîncarea de Rainbow deşi japoneza de lîngă mine pare să se lupte cu ultimele înghiţituri. Nu prea arată a sushi, ce-i drept, dar îi apreciez mult dîrzenia cu care nu iroseşte mîncarea. În plus, ea este cea care ne ghidează către cortul de meditaţii unde insist să mergem după cină. Japoneza îmi arată unde şi cum se spală vasele în Rainbow, la lumina frontalei ei mecanice care scotea un sunet de traforaj în noaptea plină de stele de canion. Ideile de pace şi armonie păreau să devină palpabile. Consumerismul societăţii din care proveneam păreau acolo şi atunci atît de departe. Pentru că poţi găsi raţionament logic în orice, mă gîndeaam la această adunare ca la un fenomen social absolut normal explicat prin nevoia omului de a se identifica cu o grupare, fie ea elitistă, exclusivistă sau acceptantă, cum este cea de genul Rainbow în care nu trebuie să întruneşti ca individ nici un fel de condiţii demonstrative în afară de puterea de respectare a unor reguli de bun simţ. Iar atîta timp cît aceste reguli presupun respectarea celui de lîngă tine, începînd cu respectarea propriului corp şi spirit, nu văd nimic dubios în acest gen de întruniri. Chiar pe drum ascult un cîntec australian care zicea ceva de genul: "we want to build the world with childish love songs. So what's wrong with that?". Adică atîta timp cît nu-ţi aduci nici un prejudiciu ţie, celuilalt, societăţii şi naturii, mi se pare perfect viabil să fii oricît de new age ai chef. Şi, chiar, pentru sceptici: "there's nothing wrong with that."

Ultimul act Rainbow

Pădurea era deasă şi drumul pînă la cortul de meditaţie era o aventură în sine, cu treceri peste rîuri şi ape. Ajungem la cort şi ni se face un fel de curăţare spirituală cu beţigaşe şi lumînări. Ne strîngem unii în alţii pentru că doritorii sînt mulţi şi spaţiul mic. Dar pînă la urmă funcţionează combinaţia şi ajungem să încăpem cu toţii la adăpostul cortului meditativ. Maestrul pare însă un lăudăros şi nu ştiu ce să zic despre tehnica lui care mi se pare cel puţin puerilă cu invocările de arhangheli şi aspiratoare universale de energii negative. În plus, ne spune că "this is a meditation session, not a tantra session", convins că tehnica lui este cea mai bună. Dar mă simt la adăpost şi oricît îmi vine să zîmbesc ironic la unele vorbe de-ale "maestrului", mă relaxez şi mă hotărăsc să îmi urmez propria terapie de "vacuum cleansing" pentru acea noapte. După o oră în care lumea mai adormise, ne adunăm de pe jos, ieşim din cort şi ne dăm seama că Rainbow s-a încheiat pentru noi. Deşi în timpul meditaţiei mai auzisem sunet de didgereedoo, instrumentul aborigenilor australieni, cu care se pare că maestrul nostru curăţa casele de energii negative, atunci era linişte. Trecem pe lîngă cercul de foc şi lumea pare să se pregătească de somn, la adăpostul unor poveşti de tabără. Noi o pornim sub cerul înstelat înspre casa noastră pe roţi, prin pădurea cu iguane şi canguri Pe drum ne cer localizarea cei de la Gipsy camp. Trag semnalul de traseu încheiat şi oamenii par să priceapă. Ieşim din filmul cu oameni care încă mai cred în utopii şi ne îndreptăm înspre propriile vise sau psihoze. Noaptea e calmă şi cerul e senin. Îi lăsăm în urmă pe oamenii curcubeului. Eu ştiu că mă voi întoarce. Pentru că acolo, în lumea tuturor poţi fi creativ fără să superi pe nimeni.

0 comentarii

Publicitate

Sus