Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  CompletAbil

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Mic dejun în Munţii Albaştri


Manu Anghelescu, Maria Balabas

09.11.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Era ceaţă în Australia. Blue Mountains nu existau şi sigurul punct pe hartă era o cafenea care m-ar fi putut scoate dintr-o criză existenţială. Din nou greşisem. Din nou se aşternuse ceaţă peste minţile oamenilor cu trăiri de lume nouă. Cafeneaua era localizată printre norii oraşului care se asemănau puternic cu norii de deasupra stîncilor apetisante, numai bune de căţărat. Era singurul loc care părea primitor, printre picurii acizi într-o zonă cu munţi care erau oricum în afară de albaştri. Vitrinele erau acoperite ochi cu afişe, semn că acolo, în micul oraş de deasupra canionului împădurit, se desfăşura un fel de viaţă socio-culturală care se manifesta prin postarea de afişe în cafenele. Acolo, în micro-organismul îmbibat cu cafeină scumpă foc şi mic dejunuri organice, la fel de nepreţuite în dolari australieni, se desfăşurau vieţi interconectate. Sincope ale realităţii care ne unea pentru o jumătate de oră matinală. Cei doi reprezentanţi ai comunităţii australiene erau un punker cu tunsoare pseudo-budistă, pseudo-dreak-locks şi smalţ îmbibat cu nicotină. Celălalt aussie de la bar avea o privire verde intens. Părea mai profund decît celălalt şi se uita direct în ochii tăi cînd comandai ceva, ca şi cum ar fi fost terapeutul cafenelei. Simt cum în Aussie Land ai parte de conexiuni dacă ai chef. Lumea era deschisă. Către interacţiune. Către atracţie. Şi cu privirea în minte mă pun să caut un subiect cu poze pentru a evita o nouă ceartă. Şi aşa dau peste Climbing in Australia. Deschid albumul, odată cu o lume la care în mod evident tînjesc şi cu care interacţionez momentan la nivel metafizic. Articolele căţărătorilor îmi citesc subliminalul. Ştiu despre ce vorbesc, indiferent că este vorba despre stînci în Franţa, Herculane sau Australia. Albumul cu stînci e portiţa mea de scăpare, odată cu capuccinoul la care salivam din seara dinaintea dezastrului lunar care în alte condiţii ar fi trebuit să fie o mică binecuvîntare. Acum, lipsită de griji reale, mă afundam în griji penibile. Foile lucioase cu poze cu stînci roşii erau o cale către pacea mentală. Albumul şi masa de lîngă. Două aussie babies cu mama lor. Cea mică e plină ochi cu ciocolata caldă pe care tocmai o vărsase pe masă. Punkerul budist sare repede să-i cureţe lichidele ciocolatii fetiţei cu păr blond care în mod evident abia învăţase să pescuiască de la mînă la gură. Scena e frumoasă. Nimeni nu se enervează. Copii trebuie să se murdărească, copii trebuie să fie lipsiţi de griji, copii sînt cei mai fericiţi. Şi calea către Paradis era deschisă cu o Cale Lactee din lapte de ciocolată vărsat pe masa australiană de deasupra stîncilor albastre. Mama plăteşte, zîmbeşte şi dispare odată cu cele două progenituri lipsite de chinurile pămîntului care nu apăsau nici umerii materni. După cinci minute, timp în care mintea îmi sare de la o stîncă la alta, de la o imagine terifiantă cu căţărători eleganţi, la masă se aşează o doamnă supraponderală. Încă de cum intrase pe uşă vorbise tare, ca şi cum era proprietara cafenelei. Vorbea despre fiica ei care tocmai se întorsese de la Rainbow gathering, adică întîlnirile anuale de hippioţi vegetarieni. Şi în tot acest timp în care eram fiecare cu gîndurile lui - eu cu căţărătorii, colegul cu omorît virtual armatele nigeriene într-un fel de Risc fără risc cum zice el, bătrîna şi supraponderala mamă se aşeză trăncănind la masa vecină spaţial. Practic nu mă despărţea de aussie mum decît spatele scaunului. În mai puţin de cinci minute aveam portretul robot al fiicei sale - model venit de la congregaţii de hippioţi contemporani. Începeam să mi-o închipui. Fără să mai am timp să îi fac un portret personalizat, apare modelul. Înaltă şi slabă, finuţă şi pistruiată, aussi model avea fular peste maieul fără sutien şi palton peste blugii mulaţi şi fără forme feminine. Avea un corp perfect de model adolescentin. După ce îşi anunţă mama că revine într-un minut, iese din cafenea, ca şi cum ar fi ieşit într-o pauză de cafea de la o sesiune foto. Afară o aşteptau o gaşcă de hippioţi cu plase organice şi salate care dădeau pe dinafară, ca şi cum imaginea vegetarianului nu putea lipsi din peisaj fără o frunză ostentativă ieşind din sacoşa croşetată. Revine după ce îşi îmbrăţişează consătenii de curcubeu de cîteva ori, mai ales pe fata cu dreads şi salate. Doamna supraponderală nu aduce nimic a fiinţa firavă care ocupa celălalt scaun. Erau alfa şi omega, întruchiparea paradoxală a coincidentia oppositorum. Fata model stătea exact pe locul fetiţei cu obrajii de ciocolată. Părea aceeaşi scenetă scrisă după 20 de ani. Fata era nervoasă şi îi spune mamei: Mom, so many questions I can't answer.Părea cu nervii la pămînt fata de Rainbow şi orice gest al mamei părea să o irite. Îşi duse mîna la frunte, ca şi cum ar fi vrut să-şi ţină acolo lacrimile, în suspansul spaţiului dintre frunte şi sinusuri, ca şi cum lacrimile i-ar fi dat pe nas nu pe ochi. Era clar că întîlnirea cu mama era ceva forţat, peste care spera să treacă cît mai repede, după care probabil îşi va aprinde un joint, urmînd ca în ziua următoare să fie din nou în faţa reflectoarelor, toată machiată peste pistruii de adolescentă răzvrătită.

Şi acolo eram eu, la adăpost de ceaţa care acoperea stîncile şi viitorul de care părea să-mi peste pe cît de puţin posibil, ca şi cum viaţa mea avea să fie la infinit un vis către stînci şi o speranţă de evadare către alte zări, stăpînite de OZ. Între timp închei şi cu bomba calorică de cofeină care lăsase urme pe interiorul ceştii. Nu aveam curiozitatea să mă uit înăuntru. Lumea mea părea într-un total echilibru. Eram în siguranţă la masa de lîngă. Aşa cum mă simt mereu în siguranţă în acea proximitate. Închid albumul şi consider că ar trebui să ne retragem din discuţia care avea să urmeze între mama care nu renunţase la cafea decît în primul trimestru al sarcinii cu cele două fete ale sale, în timp ce una dintre fete părea să nu consume cofeină sau orice altceva. Două lumi antagonice se ciocneau la masa de lîngă, legate printr-o minune genetică. Aveam chef de aer. Afară parcă era mai puţină ceaţă decît înăuntru. Gîndurile oamenilor lăsaseră urme pe pereţii cafenelelor. Era timpul să ne ridicăm către ale noastre. Către drum.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer