Eklektic Show

Merg pe stradă. Privesc. Văd oameni cu plase, oameni cu genţi, oameni cu cizme, oameni cu haine de iarnă, cu pălării, cu prieteni, cu copii. Oameni. Uite un bărbat la cincizeci de ani care-şi bea vodca la Croco. E frustrat. Îl înşeală soţia. Uite o fetiţă pe care taică-său o ţine de mînă. Uite o mamă cu un bebeluş în braţe.

Şi uite-mă şi pe mine. Mă plimb. Merg pe stradă. Privesc.

Am văzut o bătrînă care trăgea după ea un Saint-Bernard ridicol de mare faţă de corpul ei minuscul. Am văzut un nene care fuma o pipă luuuungă lungă şi o fetiţă cu un balon cu heliu în mînă. Uite la tanti aia cu rochie colorată, cum se plimbă în plină toamnă fără haină şi în sandale! Văd o mireasă, împreună cu nuntaşii. Mirele e lîngă ea, o ţine de mînă. Uite un autobuz cu luminiţe. Şi uite-o şi pe prietena mea, Alexandra, cum vine de la şcoală. Azi şi-a pus cizmele înalte, maro, ca de husar. Îi stă bine cu ele. Ne salutăm şi merg mai departe. Văd că au adus deja bradul de Crăciun în centrul oraşului. Nu e încă zăpadă, dar au pus podoabe pe stîlpi.

Cred că înţeleg ceva din lumea asta: e un eklektic show. Poate cineva se plimbă, ca şi mine, pe stradă, mă vede şi zice: "Uite şi la tipa aia cu haina descheiată, oare nu-i e frig?" Adevărul e că nu mi-e frig. Nu mi-a mai fost frig de ani de zile. Viaţa e caldă, e frumoasă, e un show. Întotdeauna mi-a plăcut mirosul de parfum din sala de spectacol. Scaunele roşii. Sau negre. Gradenele. Mă simt acasă acolo. Aşa cum mă simt şi în lume.

În drum spre apartamentul meu de pe Violetelor 6, văd o bătrînă sub un copac complet galben. O văd şi pe tanti cu cîntarul, un "icon" al oraşului nostru. Stă în Sîncrai, dar vine în fiecare zi cu autobuzul în oraş şi afişează pancarta cu "1 leu", după care se aşază pe scăunelul ei pliant şi aşteaptă. Lumea nu se prea cîntăreşte, dar ea nu se lasă.

De cîteva zile încoace, mă tot întîlnesc cu un homeless care se plimbă pe la noi prin cartier. Cară trei plase pline cu gunoi şi miroase îngrozitor. Imediat după ce trec de el, văd oameni la costum, vorbind la telefonul mobil, purtîndu-şi genţile diplomat. Văd femei pe tocuri înalte, fete în tenişi, băieţi cu role sau cu skateboard-uri. Am văzut un cîine pe care cineva îl bătea cu un lanţ. Şi un copil care urla că vrea jucăria. Şi o fată care mînca vată de zahăr.

Văd totul ca pe o expoziţie. Iar pe mine - mă văd ca pe un colecţionar. Îi fotografiez pe toţi. Îi iau cu mine acasă.

Odată am fotografiat un bătrîn care avea o geantă de rafie lîngă el, pe bancă. Cu o mînă ţinea geanta, cu cealaltă - un buletin. Presupun că era al lui. Arăta extrem de trist. Pe urmă am văzut o femeie extrem de frumoasă şi bogată. Era foarte bine îmbrăcată - o fi fost directoare de bancă sau ceva asemănător. Avea în mînă un trandafir neambalat şi vorbea la mobil.

Şi un căţel scăpat de lîngă stăpîn, care trăgea lesa după el pe stradă. Şi o gaşcă mare de copii de şcoală primară, care făceau o gălăgie infernală. Am văzut-o şi pe Irina, fiica prietenei mele, l-am văzut şi pe Ştefan, un fost coleg de clasă. Doi bătrîni se ceartă pe tema pensiilor. Trec pe lîngă ei şi zîmbesc. Ajung şi mai aproape de casă. Vecina de la parter îşi bate covorul. Soţul ei fumează o ţigară, sprijinit de uşa de la intrare.

Ajung în casă şi mă duc direct la oglindă. Mă privesc.

Azi am văzut lumea şi pe mine în ea.