Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Secretul


Ioana Bâldea Constantinescu

23.11.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Azi dimineaţă am cedat unui obicei vechi şi prost, de care aproape că uitasem, în ultimul timp. Ilicit ca îngheţata nocturnă şi universal dezaprobat de apropiaţii mei, a fost, cu destul de multă vreme în urmă, ingredientul magic al dimineţilor tăcute, pe care le împărţeam cu o delicioasă şi, din păcate, trecătoare, fantezie livrescă.

Se împrăştie trei-patru cărţi pe o măsuţă mică şi, în aburii cafelei matinale, se alege una, oarecare, şi se deschide la întâmplare. Se citesc câteva pagini. Dacă te prind, cinste lor. Dacă nu, se extrage candidata următoare, se deschide tot aşa, unde se nimereşte şi se continuă jocul până când dai de cele câteva pagini din cauza cărora cafeaua se răceşte, timpul trece în stand-by, iar următoarea jumătate de oră se reduce la o dilemă shakespeariană actualizată: a alerga sau a nu alerga după metrou.

Sunt convinsă că nu l-am inventat eu, dar, în dimineţile solitare, am trăit de multe ori cu senzaţia că navigatul superficial prin cărţile a mai mulţi autori odată e un soi de consum de literatură într-un ritm fast-food, deloc rezonabil, dar plin de neaşteptata plăcere a unei fraze, a unei imagini, a unei idei descoperite cu încântare şi cu vina lăuntrică, asumată, recunoscută şi băgată sub covor, că "nu aşa se citeşte o carte".

Şi nu, nu aşa se citeşte. Nu cu mijlocul.

Acum câţiva ani, am împărţit cu un cititor mult mai ordonat ca mine un alt joc, pe care nu mai am idee de unde îl pescuiserăm. Când băteam librăriile şi nu ştiam dacă să le tratăm ca pe o bibliotecă sau ca pe un templu consumerist, adică atunci când achiziţia era sub semnul întrebării, făceam aşa: deschideam cartea şi notam cu atenţie prima literă a primului cuvânt de pe prima pagină. Dacă, în combinaţie cu ultima literă a ultimului cuvânt de pe ultima pagina forma un alt cuvânt, o cumpăram. Dacă nu, decideam că poate să mai aştepte. Ia, sa, pa, da, ca, re (e o notă muzicală, în fond!), nu, cu, ce, va se calificau, pe când nţ, şt, pr, dv, rp, cr, gd, îr pierdeau cursa, cel puţin pentru moment.

Arbitrar, bineînţeles. Şi, totuşi, fermecător de ludic. De complice cu însăşi cartea, cu fiinţa ei obiectuală, dar şi cu trupul ei de sens, de dibăcii semantice şi jucării fonetice create să mă atragă, să mă fure din realitatea mea câteva ore sau minute pe zi.

Şi nu, nu aşa se cumpără cărţi. Nu dacă eşti un cititor serios.

O altă apucătură păguboasă vine, de data aceasta, din copilăria mea. Mă prindea câte-o scriere şi citeam cu fervoare până când, brusc, proverbiala mea lipsă de răbdare îşi spunea cuvântul şi iată-mă dând paginile repede, cu priviri furişe spre dreapta şi spre stânga, până la final. Pur şi simplu, trebuia să ştiu cum se termină. Atunci. Pe loc. Mama se supăra de fiecare dată când surprindea ritualul. Şi ţin minte că mă apăram promiţându-i că, până ajung la sfârşit de facto, o să "uit" finalul pe care l-am furat înainte de vreme. Nu se întâmpla niciodată, evident.

Ştiu, nici asta nu se face.

Şi, totuşi, stau acum, într-o dimineaţă ceţoasă şi antipatică, în care ar trebui să mă grăbesc, poate, să devin o "eu" publică şi responsabilă, în intimitatea deplină a sufrageriei mele invadate de arome decofeinizate. În cartea lui Pascal Quignard, Marin Marais, numit muzician permanent la curtea regelui, se însoară şi devine tată a nouăsprezece copii, totul într-o frază simplă, picturală, contaminată parcă de puritatea verbului unei viole. Capitolul XIX are numai două pagini, decupabile din întreg ca un instantaneu narativ al lui Chaucer. Cafeaua e încă fierbinte, singurii ochi din cameră sunt ai mei, gata să-i întâlnească pe cei care străbat furişaţi, încrezători, senini, deschişi, întredeschişi, ferecaţi, bântuiţi, înlăcrimaţi sau surâzători Toate dimineţile lumii.

Nu se citeşte aşa, sigur. Dar momentul în sine e leneş, plăcut şi tihnit, e copilăros, e proaspăt, e al meu şi nu-l ştim decât eu şi cartea. Am s-o citesc de la început, azi, când mă întorc acasă, fără cafea şi fără leneveli. Acum, însă, o să mai zappez puţin prin pagini de Llosa şi printr-un album cu păduri tropicale. Doar până se termină cafeaua. În fond, sunt singură acasă. Şi n-am să spun nimănui.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer