Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  oameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubesc

Oxigen cu Federer


Cristian Geambaşu

24.11.2010
Gazeta Sporturilor, noiembrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Andy Murray n-a întîlnit un supraom. Pe el l-a învins un om care a banalizat starea de graţie.
 

Federer te striveşte dacă nu eşti atent. Şi dacă eşti atent, tot te striveşte. Atunci cînd joacă relaxat, dar concentrat, cînd este cu toţi neuronii şi cu toţi micronii pe teren, cînd mîna se mişcă natural, iar picioarele răspund stimulilor veniţi de la centrul de comandă, ei, bine, atunci nu prea e nimic de făcut. Meciul lui Roger cu Andy trebuia să fie primul mare ospăţ al Turneului Campionilor de la Londra. Primul regal al sfîrşitului de an 2010. Cu Robbie Williams în difuzoare, cu Maradona, Peter Gabriel şi Kylie Minogue în tribune. Totul pus în scenă în Sala O2, un imens teatru al secolului XXI din capitala mondială a teatrului, cu lumini care se sting în timpul disputării punctelor şi cu aceleaşi lumini care se plimbă peste public în pauze, un loc în care atunci cînd nu răsună racordajul rachetelor lui Rafa şi Roger se aud solourile de chitară ale lui David Gilmour, zgomotul zidului la care Roger Waters dărîmă de 30 de ani şi vocea Tarjei Turunen. Şi alte minunăţii.
 

Meciul dintre Andy Murray şi Roger Federer nu a fost o minunăţie şi s-a terminat cu un 6-4, 6-2 gustos ca o cină cu fulgi de ovăz. E greu de spus cine a ucis spectacolul. Perfecţiunea elveţianului sau imperfecţiunea cu repetiţie a scoţianului. Aş merge pe a doua variantă, fiindcă nu e normal să acuzi un om că reuşeşte totul la superlativ şi să-i găseşti scuze celui care persistă în greşeală, singura tactică vizibilă a britanicului fiind aceea de a ieşi cît mai repede de pe teren. Ţineam cu Andy, îl văzusem evoluînd inspirat în faţa dulapului suedez Soderling, replică gri a lui Borg, Edberg, Wilander. Mai ţineam cu Murray tocmai pentru că e unul dintre puţinii jucători importanţi din circuit care au satisfacţii de ordin estetic, deci e dispus să mai încerce şi altceva decît serviciu-vole, ori stînga lung, dreapta lung, buf un smash. Andy, ca şi Nole, mai ştie ce-i aia o scurtă, un lob liftat pe backhand, un cross complicat în locul unui lung de linie. Defensiv, dar imaginativ, aşa îmi place să cred că este Murray. Şi teribil de inconstant, dar asta nu îmi place să recunosc.


Îi voi duce dorul lui Federer cînd se va lăsa şi cînd va fi un tătic rubicond (o idee de burtică există de acum), exact aşa cum arată părintele lui. Îi voi duce dorul cu adevărat de-abia atunci pentru că nu voi mai vedea la nimeni lovitura aceea care pare că înfăşoară mingea pe rachetă, trimiţînd-o în ultima fracţiune de secundă acolo unde tipul de dincolo de fileu nu se aşteaptă. Îmi va mai fi dor de reverul lui cu o mînă, de voleurile acelea dincolo de impecabil. Şi de challenge-urile lui greşite. Deocamdată, îl admir şi îl detest. E prea bun.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer