Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  carnetzELLE

Dansînd cu nunţile


Alex. Leo Şerban

29.11.2010
Elle
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cînd vedem nebunia cea mai recentă re: Nunta secolului starring TomKat (hello, secolul e abia la început!), în care juna mireasă (Katie) şi nu foarte junele mire (Tom) au închiriat un castel medieval (Bracciano, lîngă Roma) şi au venit la nuntă cu Suri-în-Armani cu tot (Suri e copilul, Armani e cine ştim), ce să ne mai mirăm că Nunta - în general, nu doar "a Secolului"! - a devenit ceea ce se anunţa, şi chiar mai mult decît atît: un marketing?
 
Nunţi (fără botezuri) celebre
 
Sigur, căsătoriile au fost dintotdeauna prilejuri ideale de etalare a status-ului social. Dar abia odată cu tehnologia imaginii (mai întîi fotografia, pe urmă cinemaul şi televiziunea) am putut vedea, toţi, "pe concret", fiecare cît are (şi cît e dispus să dea)...

Pentru asta, nu trebuie să se ajungă neapărat la înduioşătoarele formule autohtone "cu strigări", în care cadourile (pecuniare) ale nuntaşilor sînt anunţate la masă, sus şi tare, de parc-ar fi intrările la curţi regeşti. Nu. E suficient să te duci la fotograf (cînd n-ai ce trebuie, adică status, ca să vină paparazzi după tine) şi să "imortalizezi momentul". Nunţile cele mai amărîte trec, toate, pe la fotograf - înainte sau după; preferabil înainte, căci după, cu băuturile, dansurile şi celelalte, mirii & miresele ajung cam şifonaţi... Tabloul de nuntă stă, la loc de cinste, în căminele cele mai umile. O "piedică în calea uitării", cel mai adesea, dar şi un mod de a spune: "Uite ce frumoşi / fericiţi / eleganţi eram! Deh, o dată se căsătoreşte omul..."

Evident, chestia cu "o dată" nu mai e valabilă, dar tehnologia ţine pasul (şi) cu divorţurile. De la un anumit grad de notorietate în sus, nu mai e nevoie să te duci tu, "ca şi" cuplu, la fotograf; vine acesta după tine. Nunta lui Michael Douglas cu Catherine Zeta Jones a fost un contract în exclusivitate cu o anumită revistă - în dauna tuturor celorlalte. O imagine face cît o mie de cuvinte, asta se ştie; ce nu se ştia este că, dacă vorbim de o nuntă cu ştaif, o imagine-de-vedetă face cît un miliard de imagini cu o nuntă oarecare, de la Chattanooga la Ciorogîrla... Şi asta pentru că imaginea aceea (de vedetă, deci) va fi trecut prin a Şaptea Artă, apoi prin toate pozele din toate revistele de pe mapamond, deci este cu atît mai preţioasă. Dacă este adevărat că toţi cei care se căsătoresc sînt fericiţi în momentul căsătoriei (şi probabil că sînt, deci cu siguranţă că este), atunci ne putem imagina cît de fericiţi trebuie să fie cei care se căsătoresc ştiind că vor fi văzuţi de o lume întreagă: povestea cu pozele devine un amestec interesant de narcisism comun (toată lumea adoră să se vadă în poze, mai ales de la nuntă!) şi de generozitate "regală" (uite ce darnici sîntem, vă împărtăşim pozele noastre!) întemeiată pe considerente de "bun-simţ" şi de simţ al afacerilor (toată lumea adoră să vadă pozele, mai ales de la nuntă, ale celor care au statut "iconic"!).

Ce ar fi fost "marile nunţi ale secolului" (XX) fără artileria grea a fotografilor - cu pagubele lor colaterale, paparazzi? OK, unele dintre acestea (cum ar fi nunta lui Grace Kelly, "prinţesa marelui ecran", cu micul Prinţ (fără ecran) Rainier de Monaco) au fost  filmate &arătate (pentru prezent şi posteritate) la jurnalele de ştiri. Dar imaginile filmate or fi ele mişcătoare, au dezavantajul de a nu putea fi privite oricînd şi oriunde. Fotografiile, în schimb, multiplicate în sute de mii de reviste (mondene sau nu), sînt la dispoziţia oricui vrea să le privească - acasă, în tren sau metrou. Cînd, un sfert de secol după nunta lui Grace cu Rainier, Caroline de Monaco (fiica acestora) a-nceput să se tot căsătorească - evident, cu divorţurile aferente între aceste plăcute activităţi -, n-a existat copertă de Paris Match care să nu se facă oglinda acestor nunţi... Micul principat (întotdeauna mai mare & mai tare la imagine decît la substanţă) devenise - graţie afacerii numite $Mondenitate$ - mai cunoscut decît multe alte ţări cu monarhii serioase, dar discrete. Ce atrăgea atenţia presei? Desigur, nu doar "serialitatea" nunţilor, ci (mai ales) faptul că familia Grimaldi era un produs media - şi că ştia foarte bine să "ponteze", cotidian, la fabrica de marketing. Combinaţia dintre o actriţă frumoasă şi celebră şi un prinţ nu foarte frumos, dar foarte bogat, avea toate ingredientele unei poveşti de succes care se cerea urmărită de-a lungul mai multor generaţii. Un fel de Dallas cu stil.

Pe acest teren deja pregătit, "nunta (în fine!) a secolului" - cea dintre Diana şi Charles - a venit ca apoteoza firească a unui trend. S-au scris sute de mii de articole despre trena, lungă de mulţi metri, a rochiei Prinţesei de Wales, s-a analizat în amănunt fiecare detaliu vestimentar, mental sau comportamental, s-a studiat şi s-a criticat şi s-a tocat mărunt impactul planetar al acestui eveniment - văzîndu-se în el, pe bună dreptate, un simbol semnificativ al deplasării sensurilor în societatea de consum dinspre "a fi" înspre "a avea" şi "a părea". Dar tot ce s-a scris a pălit în comparaţie cu imaginile concrete ale nunţii! Abia văzînd - şi trena de cîţiva metri, şi fastul ceremoniei, şi invitaţii încoronaţi şi, mai ales, căpşorul fermecător al Dianei - puteai să înţelegi, efectiv, cum stă treaba şi cu status-ul, şi cu produsul. Pînă să ajungă Diana să controleze ea însăşi jocul dur şi periculos care se cheamă marketing, nunta ei a fost ca un fel de "repetiţie generală", regizată de alţii, a ceea ce avea să urmeze. Mireasa cu chip angelic şi zîmbet sfios a devenit - cu timpul - "master of the game" în materie de autopromovare. Probabil că, dacă ar fi apucat să se căsătorească cu Dodi al Fayed, nunta lor ar fi eclipsat nunta princiară tocmai pentru că, în locul capetelor încoronate care au venit la aceea, şi care necesită legende explicative sub fotografii, Lady Di ar fi strigat adunarea tuturor starurilor pop - de la Tom Cruise la Elton John şi de la familia Beckham la "familia" Dolce & Gabbana. Dar n-a fost să fie; în locul unei nunţi, ne-am ales cu o înmormîntare... Iar aceasta (legea Imaginii-Regină este nemiloasă!) a eclipsat, parcă, nunta însăşi.

Ce mai rămîne, dacă ne uităm dinspre Buckingham Palace înspre Hollywood, din legenda romantică a nunţilor-nunţi, şi nu afaceri de imagine? Cei care mai cred în aşa ceva (un Ben Affleck şi o Jennifer Garner, de pildă) îşi "rezolvă" detaliul nupţial departe de ochii presei, într-o confidenţialitate cu atît mai lăudabilă cu cît a devenit o rara avis... Alţii - sau altele: vezi Britney Spears şi episodul cvasi-burlesc al "nunţii" sale de numai 24 de ore! - confundă "cel mai important pas din viaţă" cu o aventură de-o noapte, un "one-night-stand" într-un motel confundat, din motive bahice sau altele, cu oficiul stării civile. Iar alţii, în fine, fac ceea ce ştie să facă Hollywoodul cel mai bine: show. Nunta lui J.Lo cu Marc Anthony a fost un eveniment atît de fastuos şi de ostentativ încît a părut că "L" şi "O" din "J.Lo" veneau de la cele două litere dublate din "HOLLYWOOD", însemnul care veghează de sus "Oraşul îngerilor"...

Cît despre "TomKeţi", aceştia au combinat, pur şi simplu, grandoarea unei nunţi hollywoodiene cum scrie la carte, "pe deal" (vezi mai sus!),  cu falsa "confidenţialitate" a unei amplasări excentrice. Practic, castelul medieval din Bracciano putea fi oricare insulă privată din oceanul planetar, pe care Tom & Katie să-şi primească oaspeţii la fel de celebri şi de preţioşi ca şi ei; doar că s-ar fi pierdut elementul - esenţial - de "uite-l, nu e", tachineria perversă prin care ochii publicului (şi sutele de paparazzi cu ochi sticloşi) sînt ademeniţi într-un mic loc aparent accesibil, care se dovedeşte mai inaccesibil decît Vaticanul pentru Osama bin Laden! Ziduri de zeci de metri, pază ca pentru un summit G-8, un spaţiu aerian închis prin bunăvoinţa autorităţilor italiene, camere de televiziune postate peste tot şi care nu prind decît "firimituri" de imagini - iată, concret, la ce s-a redus "Nunta secolului"... Mesajul e simplu: "sîntem atît de puternici că nici nu ne pasă, nicio imagine face mai mult decît mii de imagini, aşa că mulţumiţi-vă cu ce vă dăm: "imaginea" unei nunţi fără imagini!"
 
Filme cu nunţi (dar, în continuare, fără botezuri!)
 
Ca să ne mai revenim - şi să revenim la o "imagine" mai idilică a ideii de Matrimoniu -, e reconfortant să ne întoarcem la filmele cu nunţi. Evident, nu vorbim aici despre home movie-urile amărăştenilor care tocmesc un videoamator pentru a le "imortaliza" ceremonia, masa şi dansul, ci la peliculele propriu-zise în care au jucat - de multe ori - vedetele care se căsătoresc "departe de ochii lumii".

Evident, sînt nenumărate: aşa cum orice fată visează să ajungă la altar alături de alesul inimii ei, orice comedie romantică nu poate sfîrşi decît printr-o nuntă bine regizată. Unele îşi anunţă subiectul din titlu - precum The Wedding March al actorului-regizor Erich von Stroheim (un domn dur şi cu monoclu, de la care nu te-ai fi aşteptat la astfel de sentimente duioase!); capodopera sa din 1928 conţine chiar şi o secvenţă bi-coloră turnată în Technicolor, dar mîna maestrului nu stă în atîta lucru, ci în modul ingenios în care înşală aşteptările spectatorului: prinţul vienez cam aventurier, jucat chiar de Von Stroheim, renunţă la o nuntă planificată care ar fi rezolvat, financiar, datoriile sale şi ale familiei lui scăpătate atunci cînd se îndrăgosteşte de o fată frumoasă şi săracă... Mda; un film minunat, dar cît de plauzibil astăzi, oare? Un alt maestru, Robert Altman, regizează şi el, în 1978, un film care se cheamă chiar A Wedding, şi care este - poate - răspunsul cinic, o jumătate de secol mai tîrziu, la "basmul" scris de Von Stroheim: nunta (bogată şi cu tot dichisul, inclusiv o "wedding planner"-iţă pe bună dreptate debordată jucată de Geraldine Chaplin) se face, chipurile, dar este un fiasco pentru că mireasa fuge cu altul, iar ginerele este "corupt" sub duş de un invitat cam gay. Morala lui Altman este cu totul alta decît aceea de la 1928: căsătoria sună bine pe hîrtie, dar în practică, it sucks...

Că este aşa se vede şi din filmul - realizat cinci ani înaintea celui al lui Altman - intitulat Les noces rouges şi aparţinînd maestrului francez Claude Chabrol: Michel Piccoli şi Stéphane Audran (la vremea respectivă, soţia regizorului) au o relaţie extraconjugală şi ajung la concluzia că singurii care stau în calea fericirii lor sînt... soţii fiecăruia! Aşa că se hotărăsc să se debaraseze de ei, dar nu prin divorţ - căci costă -, ci prin crimă.

Există şi soluţii mai puţin radicale; un film nu foarte cunoscut, din 1993, al lui Ang Lee (autorul recentei melodrame gay Brokeback Mountain, dar şi al superbului basm acrobatic Tigru şi dragon) se numeşte The Wedding Banquet şi se petrece în Taiwan, unde familia jumătăţii orientalea unui cuplu gay hotărăşte căsătoria acestuia cu o fată de aceeaşi etnie; pînă la urmă cuplul, de conivenţă cu propusa mireasă, găseşte o ieşire convenabilă din situaţia de vodevil modern şi (tragi)comedia se termină cu bine...

Între aceste extreme - de la Von Stroheim la Chabrol, trecînd prin Altman şi Ang Lee -, există, fireşte, şi sentimente mai călduţe, sau măcar mai amabile, cînd nu de-a dreptul muzicale. Două din cele mai încîntătoare filme cu nunţi făcute vreodată sînt Muriel's Wedding (realizat în 1994, în acelaşi an cu "filmul-cu-cele-mai-multe-nunţi-în-titlu": Four Weddings and a Funeral) şi My Best Friend's Wedding (realizat trei ani mai tîrziu de acelaşi australian, P.J. Hogan). Primul este o privire deloc "canonică" asupra căsătoriei, condus cap-coadă de interpretarea superlativă a minunatei Toni Collette şi însoţit de şlagărele nemuritoare ale formaţiei ABBA.

Al doilea (care are în distribuţie nume glamour precum Julia Roberts şi Cameron Diaz) este un remake contemporan al unei situaţii pe care comediile romantice o tot bat în cuiele scriptului, fără să sufere că e bătută: aceea în care doi foşti iubiţi, care fuseseră la un pas de "marele pas", se reîntîlnesc după nişte ani, El (Dermot Mulroney) anunţînd-o pe Ea (Julia Roberts) că se căsătoreşte cu (altă) Ea (Cameron Diaz)... Twistul de "anii '90" este dat de faptul că "prima Ea" are un confident în persoana şarmantă şi flamboaiantă a lui Rupert Everett, gay fermecător şi pe ecran, şi-n afara lui. Muzica se cerne peste story precum zahărul pudrat peste prăjiturile de nuntă, dar cireaşa de pe tort este finalul filmului în care - alt twist! - Julia nu rămîne cu Dermot, ci cu... Rupert, pe principiul: Fată dragă, nu fi tristă, poate că nu-ţi pot oferi decît un amor platonic, dar asta nu-nseamnă să nu ne rupem pantofii dansînd la nunta "celui mai bun prieten", ca nişte adulţi sofisticaţi ce sîntem!

Cîteva din cele mai celebre nunţi filmate vreodată pentru marele ecran au în centrul lor scena de dans (vezi Ghepardul lui Visconti şi Naşul lui Coppola). Dincolo de virtuozitatea tehnică (şi a dansului, şi a filmului respectiv), poate că asta e - pînă la urmă - ceea ce ne amintim, dacă sîntem "adulţi sofisticaţi", dintr-o nuntă: nu ceremonia de la biserică (prea lungă!), nu masa (prea îndestulată!) şi nu cadourile (prea scumpe!), ci acest lucru gratuit şi plin de graţie care este dansul. E un semn că instituţia căsătoriei încă mai are un sens. Shall we dance?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Resurse

Descarcă RetroVizoare, o carte de fotografie în două volume de Alex. Leo Şerban şi
Jeu de Paume, o carte de Alex. Leo Şerban şi Şerban Foarţă.

ARHIVA RUBRICII

Sageata Fotografiile Paradisului
Sageata Fiinţe de neuitat (2)
Sageata Fiinţe de neuitat (1)
Sageata O seară cu Elodie
Sageata Odă şlapului
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata 4SPACE
Sageata Evul Media
Sageata Urbarium
Sageata Portrete
Sageata Exotic club
Sageata Mass-miezuri
Sageata Cuvinte şi spaţii
Sageata Don Quijote Rătăcitorul
Sageata Utopica
Sageata Post-it
Sageata oameni pe care îi admir, oameni pe care îi iubesc
Sageata Cronica insolită
Sageata Doza săptămânală de eroism
Sageata Jurnalul unui obsedat de seriale
Sageata Texte, Pretexte, Contexte (şi Subtexte)
Sageata Scurt tratat de moftologie
Sageata O gură de Teacher


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer