Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  carnetzELLE

La ce e bună filozofia?


Alex. Leo Şerban

06.12.2010
Elle
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Întîmplarea face să fi citit, una după alta, două cărţi legate de filozofie: o biografie a lui Ludwig Wittgenstein, The Duty of Genius, scrisă de Ray Monk, şi Întîlnire cu un necunoscut de Gabriel Liiceanu. Prima are 654 de pagini (scrisă mic, format mare), a doua - 371 de pagini (scrisă mare, format obişnuit). Prima a apărut acum 20 de ani şi a luat nenumărate premii, fiind - probabil - cea mai bună biografie a filozofului vienez; a doua a apărut în 2010 şi este - împreună cu Uşa interzisă şi Scrisori către fiul meu - un fel de autobiografie en miettes, de astă dată sub formă de jurnal. "Necunoscutul" din titlu este (aflăm la sfîrşit, ca-ntr-un roman poliţist) însuşi Liiceanu, iar jurnalul (ca gen) este descris de autor astfel: "... un comentariu de ţaţă pe care-l faci stînd aşezat la fereastra vieţii şi mulţumindu-te să priveşti. Problema este că prin faţa ferestrei cel mai adesea treci chiar tu."; mi se pare una dintre cele mai bune definiţii ale jurnalului din cîte cunosc.

Nu este, de fapt, o "definiţie", ci o imagine - adică exact lucrul pe care se străduia să-l facă Wittgenstein în filozofie: a gîndi, a "filozofa" (credea el) nu înseamnă ceea ce crede toată lumea - adică a produce teorii -, ci a găsi imagini - adică analogii. Analogiile sînt nişte metafore în imagini care, odată găsite, spun gîndul. Liiceanu ajunge aproape la aceeaşi concluzie: a gîndi - a-ţi gîndi viaţa - nu înseamnă buchiseală sterilă, teorii şi note de subsol, ci a găsi acele gesturi, obiecte şi întîmplări care spun viaţa ta mai bine decît orice "sistem" filozofic. Wittgenstein a ajuns, tîrziu, la o negare a ideilor care l-au făcut celebru prin la fel de celebrul Tractatus logico-philosophicus: cartea apărută postum, Philosophical Investigations, este  refutarea senină a lucrurilor susţinute anterior, prin abandonarea "iluziei" logice şi îmbrăţişarea artelor ca paradigmă cognitivă. Liiceanu semnează la rîndul său, în acest din urmă op, actul de "despărţire de filozofie" în sensul tare, à la Noica, şi îmbrăţişarea literaturii ca expresie deplină a unei vieţi. Analogiile sînt semnificative.

La ce e bună, totuşi, filozofia, ne putem întreba. Wittgenstein nu a fost un om fericit  (în pofida ultimelor sale cuvinte, Tell them I've had a wonderful life); a căutat toată viaţa - cu un fel de încăpăţînare de sfînt - împăcarea etică a tuturor faptelor sale. A avut  libertatea invidiabilă de a face, în orice moment, numai ceea ce a vrut (să renunţe la uriaşa sa avere pentru a face filozofie, să abandoneze filozofia pentru a fi grădinar, învăţător etc., apoi să se întoarcă la Cambridge - pentru a renunţa, din nou, la profesorat.). Liiceanu, de asemenea, mărturiseşte că a avut norocul de a nu face decît lucrurile care-l pasionau; în plus, a construit o editură, o casă, o operă şi un discipolat precum Noica (dar fără înverşunarea aceluia). La capătul jurnalului se vede împlinit, fireşte. Dar fericit? Probabil că, aşa cum au spus-o mulţi, filozofia te ajută să înţelegi; dar luciditatea asta nu te ajută să fii fericit. Este ca un cadou otrăvit - sau o lupă plimbată peste lucruri, care ţi le arată cu o înspăimîntătoare claritate...
 
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Spacer Spacer