Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Am încetat să citesc ziare, citesc nume


Cristian Geambaşu, un interviu cu Marina Constantinescu

10.12.2010
Gazeta Sporturilor, octombrie 2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Marina Constantinescu realizează Nocturnele de 9 ani şi e pasionată de sport de o viaţă. Colindă ţara la vînătoare de spectacole bune de teatru, dar îşi începe ziua citind Gazeta pe net. Îi iubeşte deopotrivă pe Shakespeare şi pe Lance Armstrong. Şi ţine cu Dinamo pentru pacea familiei.

Vorbim de vreo jumătate de oră şi observ că reportofonul se blocase după 12 minute de înregistrare. Memory full e un mesaj. Tehnologia digitală trebuie compensată cu foaia de hîrtie şi pixul. Şterg cîteva foldere. "Asta sînt eu. Nu-mi iese niciodată din prima, fără efort. Am vrut să-ţi zic să nu facem interviul astăzi, e marţi", îmi surîde Marina. Este zîmbetul pe care îl regăseşti la Nocturne, o emisiune aruncată dincolo de miezul nopţii. Un program adresat unei comunităţi suspecte, convinsă că răutatea, prostia, mitocănia, indolenţa, suficienţa şi indiferenţa se vindecă prin cultură. Noi încercăm deocamdată să ne tratăm prejudecata că femeile n-au treabă cu sportul ascultînd-o pe Marina Constantinescu.

Cristian Geambaşu:Cînd ai citit ultima oară un articol de sport?
Marina Constantinescu: Astăzi. Şi ieri, şi alaltăieri. Fratele meu mi-a setat în aşa fel calculatorul că se deschide pe gsp.ro.

C.G.: !?...
M.C.: Serios, nu e o glumă, aşa îmi încep ziua!

C.G.: De ce? De ce te interesează?
M.C.: Din sport am învăţat că are reguli care trebuie respectate. Nu le respecţi, nu poţi juca. Asta mă atrage, mai ales că viaţa noastră se petrece de prea multe ori în afara legii.

C.G.: Ai şi făcut sport?
M.C.: Handbal în şcoală, eram pivot. Tata mă antrena în spatele blocului, el apăra, iar eu îi trăgeam de sute de ori repetînd aceeaşi mişcare. Am practicat şi înotul. Am făcut şi polo.

C.G.: Polo parcă nu prea e un sport pentru domnişoare.
M.C.: Eram singura fată într-un grup de băieţi care m-au învăţat să fiu egala lor. Nici nu ştiu dacă asta a fost bine, fiindcă vulnerabilitatea mea a avut de suferit. Dau impresia unui om foarte puternic, numai că din cînd în cînd ţin şi la femeia din mine.

Trădare cu ars de fanioane şi jambiere

C.G.: Ştiu că ai un cult pentru Turul Franţei.
M.C.: Căţărarea e dorinţa de a ajunge sus, puterea de a trudi. Coborîrea este o formă de bucurie şi de expansiune. Trebuie să ştii cum să cobori după ce ai ajuns în vîrf. Ciclismul e despre performanţa strictă a individului şi despre felul în care el ţine cont de ceilalţi.

C.G.: Am observat că o pleiadă de intelectuali care repudiază fotbalul prizează foarte tare rugby-ul, ciclismul. E şi puţin snobism aici?
M.C.: Nu m-am gîndit, posibil. Şi eu iubesc rugby-ul. Am fost pe stadion la rugby, mergeam cu profesorul nostru de literatură din liceu. E un sport dur, dar tocmai acolo se vede respectul pentru reguli. Cavalerismul.

C.G.: Ce te mai atrage din sport?
M.C.: Sumo, pentru ritual. Cum intră luptătorul ţanţoş în arenă şi cum dispare el cînd e învins. Ştiai că luptătorii de sumo sînt bărbaţii fatali ai Japoniei?

C.G.: Îţi închipui că nu putem evita fotbalul.
M.C.: A devenit ceva supralicitat. S-a pierdut tocmai forma lui originală de spectacol. Miza a ucis spectacolul, iar pe mine mă interesa exact pentru această dimensiune a lui. Şi cred că e ceva nociv în fotbal dacă în tribune se întîmplă ce se întîmplă.

C.G.: Hai să stabilim cu cine ţii. Pe microbişti nu-i bine să-i duci cu vorba.
M.C.: Cînd eram copii, fratele meu ţinea cu Steaua, aşa că eu, din spirit de contradicţie, am început să ţin cu Dinamo. Apoi am trădat.

C.G.: Cum aşa?
M.C.: Steaua cîştigase Cupa campionilor din '86. Atunci am trădat, am dat foc la fanioane, jambiere, la toate însemnele roş-albe.

C.G.: Bun, şi acum?
M.C.: Soţul meu (actorul Mircea Rusu) ţine cu Dinamo, fiul nostru la fel. Pentru liniştea şi pacea familiei, hai să spunem că ţin şi eu cu Dinamo.

C.G.: Îndeajuns încît să mergeţi la meciuri?
M.C.: Păi am şi fost, şi în Ştefan cel Mare, şi în Ghencea, costumaţi de nu ne recunoştea nimeni. S-a întîmplat odată că pe cer era o lună plină. Superbă. Sinceră să fiu, din acel moment nu prea m-am mai uitat la meci.

Răzvan psihanaliza poporul român

C.G.: Te-ai fi văzut ultras, precum celebrul violonist Nigel Kennedy?
M.C.: Nigel Kennedy e un rebel, mie îmi place că face ce face. E forma lui de libertate, el e debordant. Excesele sînt bune din cînd în cînd. Uneori e bine să evadezi din măsură. Să iubeşti fără măsură, să te dăruieşti fără măsură, să citeşti fără măsură.

C.G.: Tu ai citit fără măsură. Ştii ce a spus Răzvan Lucescu despre poporul român? Că e labil psihic. Tupeu de suprafaţă.
M.C.: Parcă eram pe canapea, noi, poporul român. Şi ne psihanaliza Răzvan. Eu nu vreau să mă aşez pe canapeaua la capătul căreia stă Răzvan Lucescu.

C.G.: Jignesc fotbaliştii limba română atunci cînd vorbesc?
M.C.: Nu mi se pare, în general sînt mai prudenţi. Nu înnoadă vorbe după vorbe, aşa cum procedează majoritatea.

C.G.: Se uită femeile la sport şi pentru că găsesc acolo exemplare masculine demne de atenţie? Muşchi, adrenalină, chestii de genul ăsta?
M.C.: Se poate, de ce nu? Dacă se uită la stripperi, înseamnă că admiră această anatomie a corpului uman. Mie nu-mi plac muşchii fabricaţi la sală. Forţa unui bărbat nu e în muşchi.

C.G.: Dar bărbaţii care preferă sporturile de graţie, patinajul artistic, de exemplu, ce speră să găsească acolo? Eternul feminin?
M.C.: Cred că graţia ţine de exemplaritatea unui gest. La balet, sînt la fel de frumoase şi zborul lui Nureev, şi al Alinei Cojocaru.

C.G.: De ce nu prea fac românii sport?
M.C.: Sîntem leneşi. Nu-i mai comod să bei la cîrciumă decît să alergi în jurul blocului? Şi mai e ceva. Sportul te învaţă să devii lider. Iar asta e complicat. E o idee periculoasă. Mai bine rămîi în urmă, te amesteci în mulţime.

C.G.: Cu cine seamănă sportivii?
M.C.: Cu muzicienii şi cu balerinii. Sînt învăţaţi cu munca de mici, de foarte mici. Cu disciplina. Cu un program, pe care, dacă nu-l respectă, nu ajung la performanţă.

C.G.: Nu şi cu actorii?
M.C.: Tinerii actori sînt bombardaţi de prejudecăţi şi şabloane, majoritatea habar n-au ce muncă e în spatele unui rol. Văd partea boemă a vieţii de actor. Or, dacă nu lucrezi cu vocea, cu diafragma, dacă nu îţi întreţii forma fizică, îţi trădezi personajul. Şi ar mai fi ceva!

C.G.: Aşa...
M.C.: Mă revolt atunci cînd aud comentatorii cum spun despre un jucător de fotbal la pămînt: "Joacă teatru". Asta e o jignire pentru meseria de actor. Cum adică, joacă teatru? Nu domnule, se preface, nu joacă teatru, asta e altceva!

C.G.: La ce spectacole de teatru ai duce o echipă de fotbal?
M.C.: I-aş lua ca pe o grupă de studenţi. Mi-ar plăcea să stau o perioadă cu ei. Să mănînc cu ei, să-i cunosc. I-aş duce o lună la nişte spectacole, iar asta s-ar vedea în felul în care s-ar mişca şi ar gîndi pe teren.

Selecţioner unic

C.G.: Citeşti presa? Mă rog, presa sportivă.
M.C.: Am încetat să citesc ziare, citesc nume. Îmi place ce scrie Radu Cosaşu, ce scrie Radu Naum, ce scrie Tolontan. Am citit cărţile lui Chirilă, îmi plac discuţiile despre hipism cu Ţopescu. Vă citesc pentru că prin voi înţeleg mai mult. În textele voastre văd lumea în care trăim, nu doar lumea sportului.

C.G.: Pentru cine faci Nocturnele?
M.C.: Şi eu mă întreb pentru cine, pentru că unu noaptea e o oră care mă anulează. Am o echipă extraordinară, nu facem rabat de la calitate. Sînt infinit de tristă, uneori simt că am obosit.

C.G.: Ai fost în mai multe rînduri directorul Festivalului Naţional de Teatru. Cum e?
M.C.: Eşti un fel de selecţioner unic. Un dictator.

"Dictatorul" are o răbdare îngerească, aşa că reluăm cele cîteva răspunsuri pierdute din cauza limitelor reportofonului minuscul, ca un gadget de spion MI6. Apoi fuge spre Piaţa Romană şi se urcă într-un 331. Încerc să îmi dau seama cît de tare şuta eleva Marina la poarta de handbal, dar văd mai mult o femeie frumoasă care vîsleşte în amonte, de unde vin în cascadă tot felul de mizerii. Bugetare şi private.

Mozart, Bellu şi Bitang? "Nu aparţin categoriei celor care îi judecă. Pentru mine, Bellu şi Bitang sînt două personalităţi fascinante. Au scos diamantul din cărbune. Complementari, au ştiut să-şi joace asul din mînecă. Au creat mari gimnaste şi au dus gimnastica undeva foarte sus. Dacă sînt prea duri? Să nu confundăm duritatea şi severitatea cu violenţa. Sînt două componente ale ieşirii din turmă. Apropo, Mozart tatăl îşi bătea fiul ca să facă performanţă. E greu de trasat o linie de demarcaţie. Dar să ştii, nimeni nu munceşte de plăcere. Nu se poate face nimic pe lumea asta lenevind, lăsîndu-te pradă trădărilor minţii şi corpului!"
"Nadia? Zbor! Hagi? Val. Patzaichin? Cehovian. Năstase? Zorba. Zorba Grecul."
"Nu ştiu ce înseamnă "om de fotbal". Nu ştiu ce se găseşte în acest borcan căruia i-am desfăcut capacul".
"Jumătate din mine îl iubeşte pe Federer, cealaltă jumătate îl iubeşte pe Nadal, e groaznic!"
"Pe stadion ca la teatru, da! Dar nu aş vrea să apuc ziua cînd aş merge la teatru şi m-aş simţi ca la stadion."
"Înotul îţi dă o idee precisă despre ce poţi face cu corpul tău."
"Aş vrea să trăiesc şi eu în ţara în care să am un bazin la colţul străzii."
"Nu îi invidiez pe fotbalişti pentru banii pe care-i cîştigă. Caprei mele i-a plăcut cartea şi a murit, asta e!"
"Nu mai suport să mă uit la ştiri. Cînd dau drumul televizorului, am impresia că deschid o fereastră şi brusc la mine în casă intră numai rahat. Acolo unde tocmai am făcut curat!"
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer