Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În ţara tentaţiilor: Thailanda


Manu Anghelescu

12.12.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Foarte mişto Thailanda asta. Fără ocolişuri, trecînd peste prejudecăţile legate de turism, în Thailanda mă simt bine fără să fac nimic special, deşi pot oricînd să fac ceva special. Ceea ce s-a şi întîmplat.

Bangkok on arrival

Am ajuns în Bangkok seara, după un zbor printre nori superbi dar stresanţi, lăsînd Singapore şi zgîrie norii săi în urmă. Eram deosebit de bucuroasă să fi ajuns în Bangkok din mai multe motive. Unul dintre ele era faptul că pînă la urmă ne-au lăsat să ne îmbarcăm la bordul avionului către Thailanda. De ce? Pentru că vizele on arrival sînt puţin complicate, mai ales cînd ai cetăţenie română, deci nimeni nu ştie exact de unde să te ia şi în acelaşi timp acest tip de viză fusese aprobată pentru România cu doar o săptămînă în urmă. Aveam noroc pentru că fuseserăm scutiţi de aplicatul pentru viza thailandeză care ne-ar fi ţinut în Singapore cîteva zile, ceea ce nu era de dorit într-un loc scump. Nu era de vis însă pentru că viza on arrival se dă pentru doar două săptămîni. Aveam timp, credeam noi. Dar să mă întorc la scena aeroportului. Pînă la urmă, după ce ne-au mutat de la un check-in la altul, am aflat că aveam voie să ne îmbarcăm, cu condiţia să ne facem rezervare de avion pentru ieşirea din Thailanda. Găsim la McDonald's un calculator cu conexiune la internet şi, ca în filmele proaste, în ultimul moment, reuşim să ne facem o rezervare Bangkok-Singapore, deşi încercaserăm un "şmen" cu o rezervare fictivă. Dar asta e altă poveste. Oricum ar fi fost, ne prindem că nu e cazul să ne jucăm de-a fentatul în aeroportul singaporez, aşa că o luăm la picior către check-in-ul unde prindem ultimele locuri în avionul către Bangkok. Cu un zîmbet larg pe faţă, mă prezint la vameşul care îmi ştampilează ieşirea de pe teritoriul singaporez pe care urmează să ne întoarcem peste cîteva luni. Cu un Lonely Planet de Bangkok luat cu ultimii dolari australieni din Cairns, mă îmbarc în zbuciumatul zbor către capitala thailandeză (zbuciumat pentru că: unu, nu sînt fan de călătorii cu avionul, oricît de ciudat sună după acest an în care am zburat cît sper să nu mai zbor în viaţa mea, şi doi, pentru că locurile din spatele avionului îţi dau senzaţiile cele mai tari de care la fel nu sînt foarte mare amatoare).

Aterizăm liniştit. Bine că am scăpat şi de zborul ăsta. Aeroportul din Bangkok e la fel de impresionant ca şi cel din Singapore, cu pasaje rulante care să-ţi uşureze viaţa, deja puţin mai uşoară fără bagajul de iarnă sud-americană. Trecem lejer de vamă şi pentru că vameşii nu par să aibă nici un stres legat de lucrul lor. Vorbesc între ei în timp ce ne ştampilează paşapoartele pline de intrări şi ieşiri, aproape fără să ne bage în seamă. E clar că sînt mai mult decît obişnuiţi cu turiştii. Vameşele de la al doilea ghişeu de vamă se uită puţin prin paşaportul meu, dar mai mult din curiozitate. Îi răspund neîntrebată "round the world tour" şi ea îmi zîmbeşte larg şi înţelegător, ca şi cum ar fi gîndit "uite şi la asta". Dar oricare ar fi fost gîndurile, zîmbetul fusese superb şi molipsitor. Thailanda, ţara zîmbetului, cu siguranţă... şi happy Buddha.


Kaho San Road sau despre teoria haosului

Iată renumitul Bangkok, întinzîndu-şi tentaculele peste zările în noapte. Lumini şi tuk tuk-uri (un fel de taxiuri-motorete), şosele şi statui budiste, vitrine şi temple aurite, maşini scumpe şi biciclete neluminate. Contrast, contrast şi din nou contrast. Dar pentru că bombardamentul senzaţional abia începuse, ajungem pe Kaho San Road, cea mai renumită backpacking street din lume şi atunci îmi dau seama că pînă în acel moment nu înţelesesem noţiunea de haos. Ne dăm jos din joasa maşină a şoferului tăcut ca un călugăr, ne aruncăm rucsacii pe trotuar şi începe spectacolul. Raţiunea nu îmi era pregătită pentru digerarea circului care se desfăşura energetic în faţa ochilor somnolenţi. Mă trezesc instant: mirosurile de lemongrass şi carne prăjită, stalurile de tricouri, fuste, şlapi, ochelari de soare, coafeurii şi bucătarii ambulanţi, anunţurile cu preţuri la thai massage, oil massage, foot massage, călătorii de la mesele pline de beri şi cocktailuri, turiştii fumînd o pipă şi stînd relaxaţi pe scaunele de foot masaj. Eram bulversată şi nu ştiam cum să-mi controlez atenţia care deodată parcă o luase razna. Eram într-un cazan de dorinţe defulate şi fusesem împinsă înăuntru de toate acele tentaţii. Cred că fără puţin discernămînt mi-aş fi cheltuit toţi banii, dacă nu i s-ar fi făcut milă cuiva de finanţele familiei şi mi-aş fi uitat cardul într-un bancomat, după doar două zile. Dar pentru că unii nu au karma (cazul meu se pare), am reuşit această performanţă la fix. Adică mi-am dat seama că mi-am pierdut (uitat) cardul exact după ce mi-am plătit tatuajul (ta-tam! revin cu detalii în minutele următoare), masajul şi cumpărat cercei din os. Exact cînd mi-am dat seama că mai aveam zece bahţi în portofel, am avut revelaţia: indispensabilul card dispăruse. Pentru că ieşeam de la masajul care costase 150 de bahţi, adică 4 euro (da, da, şi eu am zis la fel. Super!), nu mă puteam stresa. Eram prea calmă. Străduţa paralelă cu bîlciul de le Kaho San Road era un miraj. Un fel de străduţă de Marakesh, plină de studiouri de tatuaj, saloane de masaj, restaurante la lumina lumînării, gherete cu mango şi sticky rice, magazine ale designerilor tineri, studiouri de pictură şi tot ce îţi poţi dori ca persoană plecată demult de acasă, care se trezeşte dintr-odată într-un paradis pe care şi-l poate permite. Sau şi-l putea permite. Era o plăcere numai să aluneci printre gherete, să-ţi umpli mintea cu imagini de poveşti asiatice. Pentru că în fiecare magazinaş mai dai de cîte un om cu cîte o poveste şi poţi pierde toată ziua prin minusculele ascunzişuri cu comori, fără să ieşi cu nimic. Doar că eu ador toate bucăţile de pînză cusute în stil asiatic şi asta poate fi foarte dăunător cînd ai picat în gaura neagră a modei de Bangkok. Dar repet, bine că mi-am pierdut cardul, altfel m-ar fi devorat consumerismul fără noimă, stimulat de toate minunile care îţi bulversează imaginaţia în haosul din Kaho San Road. De la mango shakes la ateliere de ce vrei tu, temple budiste şi muzee, această zonă din Bangkok pare visul oricărui călător prin Asia. Trebuie să ştii însă cînd să te opreşti. Şi asta poate fi învăţat de la călugării budişti care se plimbă dimineaţa în robele lor portocalii, ca şi cum toate tentaţiile pămîntului nu i-ar atinge. I wish I were there... Deşi m-am mai liniştit cînd i-am văzut şi pe ei cu laptopurile la umbra copacilor de mînăstire şi telefoanele mobile la care vorbeau de zor. Nici budismul nu mai e cea a fost. Şi poate asta înseamnă evoluţie?

Tatuajul sau despre sacrificiul pe altarul artei... little bit painful

Legat de tentaţii, să revin la povestea cu tatuajul. Încă din Australia aveam în cap acest proiect care avea să-mi marcheze întreaga existenţă, măcar grafic dacă nu altfel. Aşa că într-o dimineaţă m-am pus să desenez. A ieşit o scoică cu zimţi şi tuburi. Fain, mi-am zis. Desenul ăsta mă reprezintă. Voi căuta sursa care să mi-l transpună şi pe piele. Ceea ce s-a şi întîmplat pe această străduţă minusculă din Bangkok, într-un atelier de pictură, lăsîndu-mi soarta în mîinile unui pictor thailandez de vreo 50 de ani şi a fiului său care mă asistase toate cele patru ore cît a durat operaţia, desenînd şi cîntînd. Aspră experienţă aş putea spune, mai ales că voi avea de ce să mi-o amintesc toată viaţa. Poate mi-am pus problema regretului? Nici o secundă. Am întrebat doar: Painful? La care tatoo artist îmi răspunde dezvelind cei cîţiva dinţi care îi mai rămăseseră în gură: Little bit painful. După care porneşte maşinăria care suna ca o freză dentară. Nu simt nimic pînă la prima linie cînd sar ca arsă. Doare al naibii, nu little bit, mai ales că spatele e şi o zonă foarte sensibilă la unii. Îl rog să se oprească puţin, să-mi revin din şoc. Se uită la mine şi zîmbeşte: You think you can? Mă uit înapoi şi zic: I try. După care mă pun într-o poziţie aproape de lotus şi îmi apuc încheietura mîinii. Mă strîng cît pot şi mă refugiez undeva într-un colţ al minţii de unde să pot dirija nivelul de suportabilitate al durerii. Minut după minut nu mă gîndesc decît la celălalt minut şi la momentul de relax pe care îl voi simţi cînd blestemata maşinărie se va opri din bîzîit. E şi asta o senzaţie. Şi oricît de stupid ar suna, tatuajul devenise o ultimă formă de artă pentru mine. Era desenul meu. Pe spatele meu. Nu-mi puteam dori ceva mai mult. Între timp lumea trece pe străduţă şi îmi aruncă priviri. La un moment dat apare o spanioloaică foarte frumoasă, cu un tatuaj imens pe umăr. Şi ea e tatoo artist şi a venit să ne asiste. În minuscula încăpere unde se vorbea puţină engleză, puţină spaniolă şi ceva thai, eram patru oameni, fiecare ocupîndu-se cu altceva, în timp ce pe pielea mea se năştea eternul desen. Mă calmasem şi mă obişnuisem cu procesul. Toată atmosfera din jur îmi părea dintr-un film. Aş fi vrut să fi înregistrat cineva asta şi să fi făcut un scurt documentar. Simţeam că am prins esenţa ideii de Khao San Road. După patru ore, mă ridic să admir opera de artă. Arată superb, deşi trauma pielii îşi arată efectele şi roşeaţa din jurul fiecărei linii arată ca şi cum m-ar fi înfierat, nu tatuat. Dar nu mai contează. Am tatuaj şi îl ador. Îmi amintesc de cultura tatuajului la Maorii din Noua Zeelandă, unde cei mai bătrîni aveau tatuaje pe faţă, ceea ce reprezenta atingerea unui nivel superior de maturitate. În cultura Maori tot corpul trebuie tatuat pentru a reprezenta grafic istoria personajului tatuat. Probabil eram şi eu într-un moment de cotitură în existenţă din moment ce am tras sforile universului în sensul tatuării. Eram cu toţii foarte încîntaţi, mai ales eu şi tatoo artist, care nu se mai oprea din fotografiat pictura de pe corpul care îmi părea acum mai puternic. Deşi eram total extenuată după cele patru ore de îndurat liniile trase de acul magic, mă simţeam fericită. Le mulţumesc maeştrilor cu frumosul gest thailandez, wai, de împreunare al palmelor în dreptul nasului şi aplecare al capului în semn se recunoştinţă, zic un Kap Kun Ka (mulţamul lor) şi mă întorc în lumea mea, cu o folie de plastic peste culorile care aveau să-mi amintească pentru totdeauna de Bangkok şi cei 50 de euro pe care i-am aruncat cu această ocazie pe fereastră (hehe, atunci îmi permiteam).

Buddha Empire

Problema cu Khao San Road este însă că te stoarce de energie. Nebunia şi circul străzii par fără odihnă şi aici intră la socoteală şi nopţile pe care ar trebui să te aştepţi să le pierzi. În plus aerul condiţionat părea un dragon nervos, din cauza căruia am dormit numai cu foarte utilele dopuri de urechi primite pe avion. Totul e să ieşi din zona Khao San. Atunci lucrurile par să prindă altă dimensiune în imensul Bangkok. În centru ai parte de o cu totul altă lume: galerii imense de artă, magazine de lux, zgîrie nori şi tot tacîmul care să-ţi facă capul şi mai calendar după aterizarea într-un oraş care vuieşte a acţiune. Îmi amintesc totuşi că eram în Peru cînd pe toate canalele de televiziune rulau scene de violenţă din Bangkok. Se pare că atunci răbdarea unei anumite clase sociale ajunsese la un capăt şi în confuzia generată au murit oameni, au fost arse clădiri, generînd un haos politic de proporţii. Apropo de viaţa politică din Thailanda. Pentru un călător ce aterizează în Bangkok de ziua regelui, Thailanda pare un paradis al monarhiei. Ghirlande de flori peste pozele imense ale regelui, turnuleţe aurite pe trotuare, poze cu regele şi aparatul său foto, regele şi cîinele său, regele şi regina la dineu, regele şi regina în vacanţă. Ce mai, parcă nimerisem într-un basm bizar. Regele împlinea 84 de ani. Legat de Trăiască regele, cînd am intrat la un spectacol de teatru şi dans la Teatrul Naţional din Bangkok, jumătate de oră am văzut poze cu regele. Formaţia de muzică clasică thailandeză susţinea sonor povestea în imagini despre viaţa regelui. Mă plictisisem dureros de repede şi în timp ce aerul condiţionat mă paralizase de tot, mă gîndeam că ar fi fost bine să fi lăsat spectacolul de dans pentru altă dată. Şi totuşi, prindem cîteva scenete care păreau comice dar din care nu pricepem absolut nimic, deci ne hotărîm să ne ocupăm timpul cu ceva mai util. Poate să ne îmbrăcăm în roz, pentru a arăta că simpatizăm cu regalitatea (thailandezii par să aibă o pasiune legat de uniforme. Se pare că sînt zile cînd toată lumea poartă galben şi zile cînd toată lumea poartă roz.)

Dar legat de limbă, Thailanda este prima ţară din acest tur în care nu pricep nimic din ce se vorbeşte. Nici ei nu par să înţeleagă prea multă engleză, aşa că dacă ai neşansa să ai nevoie de ajutor într-un loc non-turistic, trebuie să te înarmezi cu multă răbdare şi inspiraţie pentru a o scoate la liman. Legat de starea de mal, într-o dimineaţă la cafea sînt întrebată: Where are we? Întreb înapoi: Where are we now? După care a urmat o discuţie superbă, cum numai în Asia poţi găsi. Mă gîndeam că da, la un moment dat e sănătos să te opreşti şi să te întrebi: Unde sînt? Chiar dacă nu te pricepe nimeni...

Şi trecînd peste acest punct pe harta personală, am părăsit Bangkokul pentru un loc mai liniştit, unde fusese odată oraşul capitală al împărăţiei Sukhothai. Acolo, la linişte, printre ruine de temple şi statui budiste, organismul şi-a dat drumul. Pedalam prin soare şi zăpuşeală, îmi curgea nasul, capul îmi vîjîia, dar mă simţeam împăcată cu întregul univers. Odată cu răceala se lăsase şi liniştea la mine în cap, în timp ce peisajul părea un vis psihedelic la apus. Am adorat acel loc, rupt de nebunia Bangkokului. În sfîrşit, Thailanda, cea rustică. Am ieşit să mîncăm şi lumea de la bucătărie dormea, am ieşit să ne plimbăm la apus şi lumea părea să se trezească. Ritmul vieţii era pe dos. Ziua somn la umbră, noaptea acţiune. Fără teroarea ţînţarilor, ar fi fost însă mult mai bine. Legat de guest house-ul unde am stat, totul părea impecabil: bugalow-uri din lemn, luminate artistic, gîndite parcă de o femeie, pentru o femeie. Am adorat acel loc, cu atît mai mult cu cît stăpînii erau de o politeţe aproape intimidantă. Băiatul proprietarei vorbea ceva engleză, dar comunica cu noi parcă telepatic şi părea proaspăt ieşit dintr-o mînăstire. Probabil aveau mare nevoie de recomandarea noastră pe care o scriu imediat cum termin această relatare.


Thai show must go on

Legat de ce îmi place atît de mult la Thailanda: că deşi eşti turist nimeni nu pare să aibă treaba ta, că lumea este de o relaxare molipsitoare, că totul pare făcut să-ţi placă, că au nişte designuri interioare superbe, mîncarea, ieftineala, zîmbetul, toleranţa. În plus, deodată, toată lumea pare să fie sau să vină în Thailanda. După luni de zile de ţinuturi îndepărtate şi din ce în ce mai îndepărtate, a urmat Thailanda, care pare cumva aproape de casă. Şi mulţi de pare că rămîn atît de puternic cu această impresie încît nu mai pleacă niciodată. Şi n-ai cum să-i blamezi, din moment ce aici ai acces la tot ce poate în ţara ta e ori condamnat, ori interzis. Aici nu mă refer la un anumit gen de turism pentru care din păcate Thailanda este faimoasă. Oricum ar fi, nu este vizibil, deşi citind mai demult jurnalul de călătorie a doi biciclişti francezi care au făcut turul lumii cu bicicleta, imaginea pe care mi-am făcut-o despre Thailanda era destul de şifonată. Dar probabil că dacă stai mai mult de două săptămîni şi frecventezi şi locuri mai obscure, ajungi să intri în contact şi cu acest gen de lume care există din păcate. Pentru că dacă în Bolivia ai parte de compania unor turişti mai alternativi, în Thailanda dai de toate soiurile de turişti. Tocmai pentru că e uşor să călătoreşti pe aici, oamenii sînt de treabă, te simţi în siguranţă, Thailanda pare o destinaţie facilă. Cu toate astea, m-a prins. Relaxarea.

Ce mă enervează însă aici sînt emisiunile comice care rulează pe autobusuri şi pe care oricîte căşti ţi-ai pune, nu ai cum să le eviţi. Ei bine, aceste emisiuni sau spectacole par de o idioţenie la limita indecenţei mentale şi atunci îmi dau seama că toleranţa are limitele ei. Parcă în India nu era aşa de grav. Oricît erau de zgomotoase filmele de Bollywood, parcă nu erau atît de puerile. Dar după şase ore de drum, te obişnuieşti cu gălăgia de fond, mai ales dacă te lupţi cu instinctul şi treci peste tentaţia de a urmări imaginile mişcătoare de pe ecran. Ţine şi asta de un fel de autocontrol. Ce îmi place însă la drumurile astea este că amplifică bucuria ajungerii la destinaţie. Pentru că gripa se cuibărise în emisfera mea stîngă, nasul era de neoprit şi strănuturile păreau raiduri aeriene, ajungerea în Chiang Mai (nordul Thailandei) a fost un cadou pe care am sărit imediat. Da, turistic şi aici, dar mult mai decent decît în Bangkok. Aici am senzaţia că bătăile inimii mi se încetinesc, viaţa constă în contemplarea ei şi totul pare să fie făcut pentru a înfrunta eternitatea. Asta pînă la Night Market unde haosul se generează cu viteza luminii şi în Chiang Mai. Totuşi, foarte liniştitor sentimentul că poţi mînca ieftin şi locui decent pe bani puţini, plus tot ce ţine de confortul mental post Australia şi Singapore. Dacă ţi-e foame, te opreşti să mănînci, dacă ţi-e sete faci o pauză de adăpare. Fără să verifici şi să compari meniuri. Legat de mîncarea thailandeză, supa Tom Yum este cea mai gustoasă zeamă pe care am mîncat-o vreodată. Doar că te saturi şi de iuţeală sau spicy la un moment dat. Atunci începe să-mi lipsească mîncarea indiană, care îţi lasă gura apă doar de la miros. Poate asta îmi lipseşte în Thailanda, aromele. Ţara asta nu pare să aibă miros. Are gust, are aspect, dar nu are miros. Dar poate am să-i prind aroma la întoarcere, pentru că după Laos mai bag o tură de Thailanda. La căţărat în sud de data asta. Cine are drum pe aici, să dea un semn. Călătorie plăcută.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sinteză despre experimentul Călătorie de un an în jurul lumii, Manu Anghelescu (4.4/5 - 23 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Lungul drum către casă, Manu Anghelescu (5.0/5 - 19 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestea cu porterul sucit, Manu Anghelescu (5.0/5 - 18 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe insula zeilor în ziua liniştii: Bali, Manu Anghelescu (5.0/5 - 21 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Prin ţinuturi instabile, Manu Anghelescu (4.9/5 - 16 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Jurnal de călătorie


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer