Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

O poveste pentru oameni mari, deghizaţi în cititori mici


Ioana Bâldea Constantinescu

14.12.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ţi se vor spune multe poveşti. Unele cu greieri. Altele cu fluturi. Cu tot felul de lighioane, cu mări şi ţări şi zări şi făpturi aşa ca tine.

Unele-ţi vor plăcea, iar altele vor fi cumplit de plictisitoare.

Ale mele, de exemplu.

(... aici m-aş bucura mult să râzi şi să spui "Nu, nu şi ale tale", dar să ştii că e foarte posibil să mă priveşti cuminte mai departe, aşteptând continuarea. Să continuăm, aşadar.)

Vor fi poveşti în care motanii vor umbla desculţi, piticii vor fi înalţi şi nimeni, dar absolut nimeni nu va pomeni vreodată de adânci bătrâneţe.

În poveştile noastre vor înota pui de focă, se vor împrieteni cu elefanţi, vor călători dincolo de Oz, la Nord de Neverland, la Est de casa noastră, de la kilometrul 0 din Ţara Minunilor.

Vor fi poveşti colorate - verzi, albastre, curcubeice, poveşti de culoarea micşunelei turbate, pixelate, punctiforme sau sinusoidale sau cum îţi vor plăcea ţie, desenate cu cretă, cu carioca sau cu ce o să am eu la îndemână.

Astăzi însă am să-ţi povestesc ceva cu totul şi cu totul nemaipomenit şi absolut irepetabil, aşa că trebuie să mă asculţi cu atenţie.

A fost odată un mic cititor, aşa ca tine. Miniatural. Sfios. Curios şi, poate, cârn. Doar poate.

Îi plăceau foarte mult aşternuturile cu dantelă, iaurtul cu fructe, câinii cu pete, şosetele cu picăţele, străzile cu castane pe jos, parcurile cu frunze, urşii cu papion, zborurile până la lustră, la el în sufragerie şi florile fără albine. Cam ca ţie.


Într-o dimineaţă, care nu era dimineaţa de Crăciun, a primit cadou de la un unchibunictăticprietencumustăţimusafirsupererouvrăjitorvecinsaucineofifostcănuspunepovestea, care nu era Moş, o jucărie dreptunghiulară, colorată, foşnitoare şi complet lipsită de utilitate. Nu piuia, nu scotea fum şi nu era bună de ros. În plus, nu se arată a fi pufoasă, nu avea nisip înăuntru, nu clipea, nu vorbea, pe scurt, era mută şi în mod clar nu ştia ce sunt bomboanele şi de unde vin ele.

După ce a testat-o în fel şi chip, fără să se lămurească la ce era bună, a uitat-o într-un colţ, hotărând să-şi petreacă dimineaţa (care, cum spuneam, nu era cea de Crăciun), în compania unei raţe măcănitoare, cu baterii şi ochi de sticlă.

Trecură aşa câteva zeci de minute foarte plăcute, timp în care pachetul nefolositor zăcea posac pe un colţ de canapea, fără să spună nimic. Asta până când, ce să vezi! În preumblările ei prin jumătatea de cameră pe care o parcurgea cu ajutorul a numai două baterii R6, raţa suferi o nefericită coliziune cu o cutie de cuburi care ateriză drept în capul Girafei-mamut care (ce să vezi!) se prăvăli pe neaşteptate fix peste jucăria nefolositoare şi o doborî la pământ.

Atunci, de-abia, se dezvălui adevărata ei natură. Jucăria cea mută era, în fapt, o cutie fermecată, plină de poze nemaiîntâlnite, mişcătoare şi năstruşnice toate!

Cum, ce fel de poze?

Cu piraţi, cu monştri marini, cu magi şi veveriţe şi coţofene şi poieniţe pline de păpădii (păpădia e floricica aia mică în care sufli ca s-o faci să zboare, ştii?) şi palate de mărgean, de cleştar, chihlimbar sau, pur şi simplu, de cuburi, cum îţi faci şi tu la tine în cameră, câteodată.

Ai înţeles? Era, pasămite, o cutie plină de poveşti! Numai că ele stăteau acolo, ascunse pe fundul unui cufăr plat, ferecate de taine care se cheamă litere. (Asta, însă, e o istorie despre care vom vorbi mai târziu).

Fiecare pagină foşnea pe o altă limbă şi fiecare avea gărgăriţele, portocalele şi răţuştele ei, toate sprinţare, care mergeau fără nicio baterie pe apă, prin aer şi prin toată camera.

Jucăria cea mută vorbea cu tot felul de voci şi din ea curgeau unul după altul cuvinte pătrate, rotunde sau elicoidale, cu şi fără pene, care zumzăiau de mama focului şi şuşoteau toate între ele, nevoie mare.

Le prindeau de câte o aripă şi făceau din ele meleaguri îndepărtate şi împărăţii tridimensionale, stăpânite de secrete, mamaşitataşitataşimama. În fiecare zi. Atunci se chema că toate cuvintele se făceau blânde şi se lăsau "citite" pe îndelete, pentru un cititor miniatural, sfios, curios şi, poate, cârn, care nu ştia încă literele.

Cum făceau?
Cu o vrajă specială.
Nu, nu e numai a lor.
Da, avem şi noi.
Hmmm, o să mă gândesc...
Face şi fluturi, şi căluţi de mare, şi plici, cu mâna în apă, şi haţ, şi zbrrr..., şi trosc, şi pleosc şi tot ce vrei.
... vrei tu?
... sigur, sigur?
Nu vrei mai bine o raţă cu baterii?

Bine, am înţeles. Dar asta numai dacă promiţi să fii foarte, foarte cuminte.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer