14.12.2010
Plec într-o zi de la radio, îndreptându-mă spre bulevardul Pache Protopopescu. Doar o zi obişnuită la locul de muncă, s-ar putea spune. Cobor din troleibuzul încet şi-ncep să număr casele. Intersecţia cu Traian rămâne în urmă şi la degetele mâinilor mele se adaugă şirul locuinţelor. Aici e un magazin pentru ochi, dincolo o patiserie, aici o uşă înaltă, posibil să fi ajuns. Urc scările. La unul dintre etaje mă izbesc de imagini în echilibru fotografic, iar înăuntru, lângă o cană de cafea decofeinizată, un raft cu sticle de vin de colecţie, sertare şi multe sertăraşe şi-o haină bărbătească tradiţională plutind peste cameră - m-aşteaptă fotograful.
Închidem fereastra, deschidem vorba.
Calc pe pământ românesc şi-mi este de ajuns.
Închid uşa în urmă, las soarele să dea lumină camerei înalte.
Renunţ la telefon, la prieteni, la propria casă. Cu jumătate din viaţa-mi pe umăr merg agale de-a lungul străzilor, fără să caut, fără să aştept, fără să tremur şi fără timp.
La una dintre intersecţiile lumii, îmi taie drumul o maşină galben taxi. Dinăuntru mă privesc nişte ochi. Radu Beligan. Înlemnesc.
În urmă cu câţiva ani, aş fi luat-o la goană după maşină, într-un avânt nelămurit de a fi aproape de astfel de oameni. Timpul m-a mai liniştit. Îmi continui mersul... Nu puteam rămâne la colţ de stradă, deşi mă rodea, futu-i, curiozitatea: cum se mişcă, ce face, unde coboară, cum miroase... Ieşeam din reveria mea, legată la inimă de morbul tabloidizării.
Paşii-mi sună singuri pe strada cu linişte. Radu Beligan este undeva în spate. Ştiu că este în spate. Coboară, poate, chiar acum, din taxi. Galben îmi vuia inima.
Cu picioarele-ntr-o direcţie şi ochii întorcându-se, fac un pas fatal.
Durerea am simţit-o instantaneu. Mă lovisem crunt. Am căutat cu privirea motivul. La înălţimea ochilor - strada era pustie de primejdie. La nivelul picioarelor - m-a-ngenunchiat una dintre acele bare de metal care delimitează lumea oamenilor de cea a maşinilor.
Îmi venea să urlu. Radu Beligan deja era amintire pentru stradă... dispăruse.
Piciorul meu, însă, zvâcnea. Şontâc şontâc, am continuat să merg, căutând alinare, căutând o ureche căreia să-i spun fabula.

0 comentarii

Publicitate

Sus