Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Dor de Melchiade


Ioana Bâldea Constantinescu

21.12.2010
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu colonelul Buendía, cel clarvăzător. Nu frumoasa Remedios, sărmană cu duhul şi zburătoare printre cearşafuri, nu Rebeca, cea care se hrănea cu pământ, nu Amaranta cea solitară, nu Aureliano Babilonia, cel blestemat să se însoare cu Amaranta Úrsula şi să ridice împotriva lor blestemul sângelui răzvrătit în căsătoria dintre rude.

Pentru mine, personajul cel mai bulversant şi de necrezut alături de care am călătorit prin cartea-panaş a lui Márquez, Un veac de singurătate, este, fără doar şi poate, Melchiade.

Melchiade colecţionează maşinării fără nume, le sfărâmă trupurile de rotiţe şi metal şi le răsuceşte în forme noi, mai potrivite zilei de mâine. Se încruntă a mirare, cercetează mersul lucrurilor şi cronicăreşte anii, îi pune la dospit în pergamente lungi, în care ieri e istorie şi mâine profeţie. Melchiade nu e niciodată singur.

E vrăjitor, savant, aventurier, Sybilă ingenioasă a locului, estet, lingvist, sfânt blagoslovit cu o a doua moarte, istoric, negustor, alchimist, gânditor, romantic avant la lettre şi boem de vocaţie. Suferă de toate defectele, reveriile şi fricile omeneşti. Mai cu seamă, însă, îl chinuie o nevoie febrilă de a-şi exersa mintea, de a o face să lucreze, să se retragă, uneori, într-un sălaş cu poţiuni şi formule în care sfârâie nedesluşite întrebările care fac lumea să meargă înainte.

Melchiades devine nălucă, atunci când răspunsurile îl ocolesc şi se întoarce întotdeauna în Macondo primăvara, când pământul dintre ape se scutură de toate inerţiile trecutului şi se lasă bântuit de spectrul glorios al renaşterilor sale succesive.

Nu poate să moară de tot din teama de singurătate. E, poate, una din cele mai frumoase metafore ale stagnării, ale finitului din toată literatura universală. Un mag cu slăbiciuni omeneşti şi o supărătoare nevoie de certitudine, hibrid spectaculos între apostolica neîncredere a lui Toma şi un spirit călit de un avangardism în eternă mişcare, eminamente galilean.

Melchiade e instinctul primar care-ţi cere să descoperi mereu şi mereu altceva. Să te hrăneşti din ziua de mâine pentru ca ziua de azi să nu devină prea lungă, prea obositoare şi prea solitară.

Că o fărâmă din el luceşte în întunericul fiecăruia dintre noi e un truism de la care, cu siguranţă, m-aş putea abţine.

O şi fac, pentru că nu o cred. Melchiade cel cu vise, enigme şi premoniţii e primul care se retrage din şabloanele vieţii rânduite după un tipic care nu lasă loc surprizei.

Primul pe care-l pierdem.

La un moment dat, vine un martie în care el nu se mai întoarce, nu-şi mai vizitează laboratorul, nu se mai adânceşte în studiul pergamentelor lui miraculoase. Un martie tern, logic. 100% explicabil. Previzibil. Acelaşi.

Probabil că e firesc. Pierdem, în fond, puţin din noi în fiecare zi. Puţin mai mult, poate, în zilele în care înţelegem tot ce citim şi toate muzicile care ne însoţesc gândurile sunt melodii cunoscute.

Cât ar fi de tihnite apele care ne înconjoară, avem nevoie să ne aventurăm în largul lor, să ne minunăm de ceva nou, să ne lăsăm zgândăriţi, provocaţi, traşi de mânecă pentru ca Melchiade să se întoarcă.

Să ne înnoim.

Cu întrebări, dacă trebuie.

Altfel riscăm o existenţă tihnită, de o profundă singurătate, netulburată de vreun răspuns.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer