Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Nicole Sima: Am ajuns la vârsta la care am înţeles că nu mai e timp de pierdut şi trebuie să scot la lumină tot ce e mai bun în mine


Ioana Scoruş, un interviu cu Nicole Sima

16.01.2004
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Ioana Scoruş: Stimată doamnă, permiteţi-mi să încep cu o întrebare poate puţin bizară: de unde numele acesta atât de exotic? Parcă instantaneu şi numele de familie se franţuzeşte...

Nicole Sima: Ca să fiu sinceră, până acum nu mi s-a mai întâmplat să aflu că am surprins pe cineva cu sonoritatea numelui meu. În acelaşi timp, întrebarea pe care mi-aţi pus-o mă bucură enorm, pentru că îmi oferă prilejul să vă vorbesc despre mama mea, cea mai minunată fiinţă din lume (asta sună a şablon, dar să ştiţi că mama mea, pe care am pierdut-o acum şase ani, chiar a fost unică). Ea se născuse la Paris şi copilărise acolo, aşa că, deşi avea părinţi români, a rămas veşnic legată de cultura şi limba ţării în care deschisese ochii. Întâmplător, data naşterii sale era 6 decembrie - ziua sfântului Nicolae -, însă părinţii nu i-au pus un nume legat de acest sfânt. De aici, pesemne, dorinţa de a-şi boteza fata Nicole. Dar ce credeţi? Când să mă declare la "sfatul popular" - cum se numea atunci primăria - o "tovarăşă" vigilentă nu a admis numele "Nicole", ci m-a înregistrat drept "Nicoleta", astfel că în toate împrejurările oficiale port şi astăzi acel nume.

I.S.: Care, se vede bine treaba, vă face mare plăcere. Deci mama dumneavoastră s-a născut şi a copilărit la Paris. Până la ce vârstă a locuit acolo şi în ce conjunctură s-a produs venirea în România?

N.S.: Mama a trăit în Franţa până la vârsta de 12 ani şi s-a întors în România, împreună cu părinţii săi, cărora le era dor de ţară şi de familie. Dacă bunicii or fi regretat sau nu această hotărâre, asta nu mi s-a spus. Dar mama şi-a urmat soarta, l-a întâlnit pe tata, a avut doi copii, apoi nepoţi şi ne-a iubit şi ocrotit pe toţi până în ultima clipă a vieţii. Asta a făcut-o fericită, nelăsând loc regretelor. Pe bună dreptate, zic eu, fiindcă dacă ei rămâneau atunci în Franţa, eu nu m-aş fi născut, cartea Marty învaţă muzica! nu ar mai fi fost scrisă şi interviul acesta nu ar mai fi avut loc... Nu era păcat?

I.S.: Să înţeleg că dumneavoastră credeţi în destin? Dacă mama nu ar fi venit în ţară, atunci nu l-ar fi întâlnit pe tata etc. Ce este destinul, doamnă Nicole Sima?

N.S.: Cred în destin, dar nu orbeşte. Sigur că pot face anumite speculaţii pe această temă - şi chiar voi face - dar credeţi-mă că-mi cunosc lungul nasului şi nu am pretenţia că pot răspunde la o astfel de întrebare, care a preocupat omul de când lumea.

În primul rând, este clar că în ecuaţia care determină drumul fiecăruia dintre noi există anumiţi factori obiectivi : ereditatea, educaţia, locul şi momentul naşterii - atât din punct de vedere istoric, cât şi (de ce nu?) astronomic. Destinul ca un scenariu scris pentru fiecare şi din care nu se poate ieşi cu nici un chip, nu se potriveşte gândirii şi simţirii mele. Personal, sunt binecuvântată cu o mare doză de optimism şi aş înclina să-i dau dreptate lui Enescu, care, în opera Oedip, modificându-l pe Sofocle la întrebarea sfinxului, dă eroului său posibilitatea să afirme că: "omul este mai puternic decât destinul!" Adică, socotesc că trebuie să facem şi noi ceva pentru noi înşine şi nu să aşteptăm cu mâinile încrucişate să-şi facă destinul mendrele.
În acelaşi timp, cred că, privindu-ne trecutul, putem recunoaşte anumite momente determinante, momente cruciale care ne-au schimbat cursul vieţii. Să fie acolo mâna destinului?

I.S.: Aţi trecut prin astfel de momente în care viaţa vi s-a schimbat radical în urma unui eveniment?

N.S.: Nu ceva spectaculos. Şi totuşi... Dacă din calendar lipseşte o zi obişnuită, nu observă nimeni. Ce-ai făcut ieri, alaltăieri. Nimic deosebit. Dar nu ar fi fost acelaşi lucru pentru mine dacă din calendar ar fi lipsit ziua de 4 mai 1974, sau dacă în ziua respectivă aş fi ales filmul de la televizor în loc de concertul de la Ateneu. Vă întrebaţi de ce? Pentru că la acel concert l-am cunoscut pe cel ce avea să devină soţul meu şi cu care, iată, sunt împreună de aproape 30 de ani.

I.S.: Deci la vremea respectivă aveaţi în jur de 20-22 de ani. Hmm, eraţi foarte tânără. Ce vârstă avea cel care avea să vă devină soţ şi cum s-a petrecut... marea întâlnire?

N.S.: De fapt, aveam chiar 24 şi el cu un an mai mult. Întâmplarea a făcut ca, în pauza concertului, o bună prietenă cu care eram în sală, să se întâlnească cu o cunoştinţă a cărei cunoştinţă era el (un fel de lanţ al slăbiciunilor), drept care i-am fost şi eu, indirect, prezentată. După concert s-a plecat în grup, dar aproape de casa mea am rămas numai noi doi. El mi-a cerut numărul de telefon (oare acum tot aşa se procedează sau sunt total desuetă?) şi m-a sunat peste două zile invitându-mă la un concert. Cum să refuzi o asemenea invitaţie? Şi tot aşa, din invitaţie în invitaţie, ne-am cunoscut din ce în ce mai bine şi ne-am îndrăgostit. "Îl vede azi, îl vede mâni, / Astfel dorinţa-i gata; / El iar privind de săptămâni, / Îi cade dragă fata." Unde eşti tu Eminescu? Haha...

I.S.: Dumneavoastră aţi ajuns la Paris?

N.S.: Ani de-a rândul, mama ne-a transmis şi nouă (fratelui meu şi mie), imensa ei dragoste pentru Franţa, dar în special pentru Paris. "Parisul meu" - aşa îl numea ea - devenise idealul nostru, aproape intangibil, în acele vremuri. Îl cunoşteam atât de bine din povestiri, din cărţi, din filme, dar nu cutezam să visez, să sper că îmi voi purta paşii pe străzile lui. Poate de aceea, după 90, nu m-am grăbit spre el. Dorinţa de a-l vedea era prea mare şi încă însoţită de inhibiţie. Am zis "da" abia în 1995 şi atunci totul s-a desfăşurat la modul ideal pentru mine, pentru că nu am mers de una singură, ci cu soţul şi cei doi copii ai noştri. Am stat trei săptămâni, m-am simţit ca acasă, dar nu m-am săturat, aşa că sunt sigură că voi reveni...

I.S.: Există în ceea ce spuneţi un fel de... tremolo al frazării, care arată parte din ceea ce poate că dumneavoastră nu sunteţi dispusă să spuneţi, altfel decât simplu şi concis: o iubire pentru Paris aproape erotică. Să fie vorba chiar despre asta sau, mai degrabă, despre o iubire prin intermediar, care aduce mai degrabă imaginea şi dorul de mama, decât cea pură şi simplă de un oraş în care mama dumneavoastră a copilărit?

N.S.: Aici cred că adevărul este undeva la mijloc. Evocam, în răspunsul precedent, nişte vremuri în care, ştiţi bine, un tânăr nu ieşea din ţară cu prea multă uşurinţă. Mai ales în occident... De aceea, pentru mine, Parisul căpătase statutul de fruct oprit. Şi fructul oprit este întotdeauna şi cel mai dorit. Îl iubesc, dar nu-l numesc "Parisul meu". Aşa îl numea mama şi cred că aici aveţi dreptate, îl iubesc mai ales de dragul ei.

I.S.: Dar mama s-a mai întors vreodată la Paris? Asta pentru că, între timp, libera circulaţie a devenit posibilă.

N.S.: Din fericire, după o pauză de aproximativ 30 de ani, mama şi-a revăzut Parisul şi nu o dată, ci de câteva ori. Bucuria era mare, evident, dar după o vreme dorea să se întoarcă acasă, spunând că fără noi alături nimic nu are farmec.

I.S.: Şi cum arăta "Parisul meu", regăsit după 30 de ani?

N.S.: Parisul e Parisul. Nu te dezamăgeşte. Poate că schimbări existau, în special în privinţa oamenilor de pe stradă, dar mama şi-a regăsit cu siguranţă oraşul copilăriei. Singurul lucru ciudat, de care făcea haz, era înălţimea unei trepte de unde îşi amintea ea că sărea când era mică şi pe care şi-o păstrase în memorie ca fiind foarte înaltă, iar acum o vedea ca pe o treaptă absolut normală. Dar oare nu hiperbolizăm cu toţii amintirile copilăriei?

I.S.: De unde pasiunea dumneavoastră pentru muzică? Cum aţi început această formare, în ce condiţii s-a produs ea?

N.S.: Mda! Este o întrebare-cheie şi va trebui s-o cam luăm de la Adam şi Eva. Ştiţi că urechea muzicală, aptitudinile muzicale în general, se moştenesc. Se cunosc în istoria muzicii mari familii de muzicieni în care, cel puţin tatăl şi fiul erau slujitorii acestei arte. Mă gândesc la Beethoven sau Mozart - ai căror taţi au fost şi primii lor îndrumători - la Johann Strauss tatăl şi fiul, întrecuţi cu mult de către incredibila familie Bach, care, pe parcursul a 200 de ani, a "produs" 17 muzicieni.

Evident, departe de mine orice apropiere de aceşti titani, dar am vrut să arăt că, şi în cazul meu, a contat foarte mult dragostea familiei faţă de arta sunetelor. Bunica din partea mamei a absolvit Conservatorul bucureştean, la secţia pian, cam prin 1900. Era foarte sensibilă şi talentată, dar timidă şi nu-i plăcea să cânte în public. Din păcate, eu nu am auzit-o niciodată cântând. Am auzit-o, în schimb, pe bunica din partea tatălui meu, care nu ajunsese la aceleaşi performanţe, dar care, din când în când punea mâna pe pian şi cânta un "Impromptu" de Schubert. O soră de-a ei era chiar profesoară de pian şi canto, dar eu nu am apucat-o.

Asta ar fi moştenirea din partea bunicilor. Dar ce mă duc eu aşa departe, când tatăl meu a studiat vioara la Conservator cu un mare profesor al vremii, Silvio Florescu. A renunţat la muzică în favoarea ingineriei şi bine a făcut, pentru că a fost un as în domeniul lui - acela al ingineriei portuare - având satisfacţii profesionale şi aducând mari beneficii ţării (fac această paranteză, dacă tot a venit vorba, pentru că merită să aflaţi că tata, alături de alte inovaţii şi invenţii, a inventat stabilopodul - forma aceea cu patru picioare pe care o vedem cu toţii la mare pe lângă diguri şi în care se sparg valurile, domolindu-se).

Revin la muzică şi, iarăşi, nu o pot ignora pe mama. Nu a aprofundat studiile dar, după mine, ea a avut talentul cel mai mare dintre noi toţi. Improviza cu mare uşurinţă şi era o plăcere să o asculţi cântând la pian.
Cum se vede, trăind în această atmosferă, fratele meu şi cu mine, am avut motive temeinice să ne apropiem de muzică şi chiar să facem din asta profesie.

Pentru mine, începuturile au avut loc pe la 4 ani, oarecum întâmplător. Copiii unor vecini luau deja lecţii de pian cu o profesoară bună. Mama a aflat şi a intrat în legătură cu respectiva profesoară, aranjând o primă vizită pentru fratele meu. Pe mine m-a luat doar aşa, ca să nu rămân singură acasă.

Ce face un profesor de muzică în primul rând, ca să ştie dacă merită să-şi bată capul cu un copil? Îi verifică auzul, bătând din palme anumite ritmuri şi intonând la pian câteva sunete, pentru ca, mai apoi, copilul să le repete aidoma. Cu fratele meu, exerciţiile au mers strună, nu a fost nevoie de insistenţe. Dar, o dată cu el, era la probă un alt băiat, care nu avea auz muzical nici de frică. Profesoara bătea un ritm din palme, el "repeta" cu totul altceva. La fel şi cu sunetele. Ce dădea ea şi ce cânta băiatul...

În tot acest "peisaj", prezenţa mea era uitată. Stăteam cuminte pe un scăunel. Dar, la un moment dat, isteaţa profesoară mi-a studiat mimica, a remarcat faptul că eu îmi dau seama că băiatul răspunde anapoda şi i-a spus mamei:
"Ia uitaţi-vă la asta mică! Ce-ar fi s-o testăm şi pe ea?" Şi, aşa cum vă imaginaţi, am reprodus totul impecabil. Din acel moment am început să studiez muzica şi nu m-am mai oprit. Am intrat la şcoala de muzică la preşcolari (aşa ceva există şi acum) şi am dus-o tot aşa, adică la aceeaşi şcoală (actualul Liceu "George Enescu" din Bucureşti), până în clasa a XII-a. Am urmat apoi Conservatorul "Ciprian Porumbescu", absolvind muzicologia, iar după aceea am devenit profesoară. Predau la Liceul de muzică "Dinu Lipatti" din Bucureşti.

I.S.: Cât de mare sau cât de mic este pasul dintre a preda muzica şi a scrie o carte despre muzică pentru copii? Ce anume v-a motivat?

N.S.: Dacă ne gândim la informaţia propriu-zisă, transmisă prin actul didactic, dacă ne gândim la "andrisant", nu ar fi cine ştie ce diferenţă între a-i învăţa pe copii la clasă despre portativ, pătrime, etc. sau a scrie o carte despre toate acestea. În realitate, însă, este cu adevărat un pas uriaş. V-o spun eu, care le-am încercat pe amândouă!

Ca profesor, lucrezi direct cu materialul uman, ai în faţa ochilor receptorul strădaniilor tale. E ca într-un concert "live". Grea meserie! Numai cine nu a încercat-o poate afirma contrariul.

În acelaşi timp, nici să scrii o carte nu-i uşor, evident. Nici măcar una pentru copii. Ei sunt cei mai aspri judecători. Fără prea multe vorbe, dacă nu le place, o dau cât acolo. Dar, în momentul creaţiei, tu nu ştii asta, pentru că eşti singur în faţa unei foi albe de hârtie şi oricât ai încerca să te dedublezi, imaginându-ţi reacţia cititorului, tot departe de adevăr poţi să rămâi.

Desigur, în cazul meu, faptul că am avut atâţia ani de-a face cu copiii a fost un punct câştigat, pentru că eu deja ştiam cum să le vorbesc. Cu toate acestea, când a apărut cartea pe piaţă, cele mai mari emoţii le-am avut în legătură cu ei. Destul de repede am aflat că place adulţilor, indiferent de vârstă sau pregătire. Dar copiii? Gustă ei oare acest tip de umor? Vor asimila mai uşor informaţia pe această cale? Şi alte asemenea întrebări...

De la o vreme, am semnale şi din partea lor şi, mărturisesc, a-nceput să-mi vină inima la loc. Ce poate fi mai încurajator pentru mine decât să aud din gura unui băiat de 12 ani că citea cartea şi îi plăcea atât de mult, încât nu s-a putut opri până nu a terminat-o. Sau alţi copii care mă întreabă când apare continuarea (ei neştiind că încă nu e scrisă... dar va fi, pentru că acum sunt mai motivată ca oricând!)

Am fost motivată de la început şi cred că principala raţiune a fost următoarea: în sfârşit, am ajuns la vârsta la care am înţeles că nu mai e timp de pierdut şi trebuie să scot la lumină tot ce e mai bun în mine. Or, după "vaste" auto-investigaţii, am realizat ce anume mă defineşte: zâmbetul. El apare şi pe figură şi îl dăruiesc tuturor cu multă generozitate, dar zâmbetul există în mine ca funcţie vitală şi la asta TREBUIE să-i fac părtaşi pe cât mai mulţi. Ar fi păcat să nu o fac, numai din comoditate. Aş da dovadă de prea mult egoism. Drept care, m-am hotărât să acopăr o plajă ceva mai mare de receptori, scriind. Pentru adulţi, mă mulţumesc să fie pe post de pilulă anti-stress şi pentru copii, cum am mai spus, sper să ating şi latura informativă (nu numai pe plan muzical ci şi, în mod subtil, fără ostentaţie, pe plan educaţional).

I.S.: De unde zâmbetul acesta... etern? Este o trăsătură de caracter sau ceva câştigat în timp şi lipit de dumneavoastră ca o etichetă? Cu alte cuvinte, şi când sunteţi tristă zâmbiţi?

N.S.: Poţi zâmbi printre lacrimi, aşa cum, uneori, poţi să plângi de fericire. Emoţiile, pozitive ori negative, au tot felul de modalităţi de exteriorizare. Aşa că, şi eu, cu certitudine, zâmbesc şi când sunt tristă. Cât despre "provenienţa" acestui zâmbet "etern", e clar că m-am născut cu el şi nu e ceva artificial sau impus (acum să nu vă imaginaţi că port permanent pe faţă un zâmbet tâmp de care nu mă pot dezbăra - haha, glumesc, evident). El este un fel de fereastră prin care exteriorizez dragostea faţă de ceilalţi, iar ei pot simţi acest lucru, sunt convinsă.

O singură dată, în adolescenţă (şi iată o dovadă de "vechime"), am păţit-o cu o jună cam seacă la suflet, pe care am salutat-o zâmbind şi m-am trezit că-mi dă următoarea replică: "Ce rânjeşti aşa la mine?" No comment...

I.S.: Cum a fost colaborarea cu editura "Compania" care, se ştie, este una dintre puţinele edituri curajoase de la noi, în sensul că publică nu numai scriitori tineri, fără cotă, dar a căror cotă se instalează brusc tocmai pentru că au fost publicaţi de "Compania", ci şi cărţi pe care alte edituri le consideră "lipsite de miză", miza multora constând exclusiv în câştigurile materiale rapide?

N.S.: Vă mulţumesc din inimă pentru această întrebare şi pentru scurtul comentariu - perfect adevărat -, pe care l-aţi făcut.

Încep cu o mică precizare. Pentru mine, editura "Compania" nu este ceva abstract, o instituţie cu care am colaborat, ci o anumită persoană - Adina Kenereş - care este creatorul, directorul, redactorul, într-un cuvânt - sufletul acestei edituri. Alături de domnia sa lucrează o întreagă echipă de oameni, fiecare făcându-şi datoria, dar, repet, totul trece prin mâinile acestui om fantastic, care, pe lângă un intelectual adevărat, este şi un luptător tenace pe vastul câmp al editării de carte. Şi ce face un luptător? Luptă. Cum? Cu curaj. Acesta a fost norocul meu. Adina Kenereş nu a avut nevoie de dovezi prealabile. Pur şi simplu a venit în întâmpinarea dorinţei mele de a scrie şi mi-a lansat o provocare. Nimic impus, doar o sugestie: să fie un text accesibil, plăcut, dinamic, uşor de citit şi care să se preteze la ilustraţii.

Zis şi făcut. În drumul spre casă, principalele idei erau deja conturate şi în câteva zile am putut să-i trimit un e-mail care cuprindea primele pagini din text. Vă închipuiţi ce emoţii pe capul meu. Noroc că Adina, deşi veşnic ocupată, răspunde foarte prompt la mesaje şi răspunsul suna cam aşa: "e foarte nostimă ideea şi te aştept să discutăm".

Discuţia a fost clară, fără ambiguităţi: "scoatem cartea în producţia de toamnă 2003 - sfârşit de august, început de septembrie. Să fie în jurul a 60-70 de pagini şi neapărat să aibă glosar. Termen de predare, 31 martie." Nu-mi venea să cred! Ştiţi când avea loc convorbirea? La mijlocul lunii decembrie 2002. După aceea, lucrurile au mers conform calendarului: gata cartea la 31 martie, semnarea contractului la început de aprilie şi ieşirea din tipografie, într-adevăr, la sfârşit de august. Fantastic, nu-i aşa? Sau doar normal, dar nu mai ştim noi cum trebuie să arate normalitatea şi cuvântul să fie cuvânt, termenul - termen, respectul - respect.

I.S.: Şi pentru mine editura Compania tot Adina Kenereş înseamnă, dânsa fiind mai vizibilă, cel puţin prin interviurile pe care le dă. Ştiţi ce îmi place la dânsa (trebuie să vă spun că nu o cunosc)? Faptul că experienţa franceză se vede, este unul din puţinii oameni care au înţeles, nu doar au luat o gură de normalitate din aerul franţuzesc. Din afară, am o imagine foarte frumoasă a familiei dânsei. O admir şi respect în mod deosebit. A existat o lansare la Marty...?

N.S.: Nu a avut loc o lansare, pentru că nu am găsit încă locul ideal pentru aşa ceva. Dar nu au intrat zilele-n sac. În schimb, serviciul de presă al editurii s-a pus în mişcare încă de la bun început şi l-a făcut cunoscut pe "Marty" cât s-a putut de mult. Astfel, în câteva ziare şi reviste, la radio şi la televiziune, ba chiar, după cum se vede, şi pe internet s-a vorbit şi se vorbeşte despre cărticica mea.

Pe de altă parte, la întâlnirile cu profesorii de muzică, cu învăţătorii sau educatorii, atât editura, cât şi eu, personal, am semnalat apariţia cărţii şi am arătat care pot fi foloasele trase din utilizarea ei în chip de auxiliar şcolar.

I.S.: Cât la sută din autor se regăseşte în ceea ce scrie, fie şi o carte despre muzică?

N.S.: Ştiu că nu-mi cereţi să vă dau o cifră exactă a procentului de Nicole Sima aflat în Marty învaţă muzica!. Dar eu o voi face, pentru că mi-e foarte simplu: sută la sută. De ce spun asta? Pentru că fiecare cuvinţel, fiecare idee a trecut prin mine şi numai prin mine. Dacă mi-a venit în minte un proverb, asta s-a întâmplat pentru că eu cred în acel proverb. Dacă mi-a venit în minte un anume exemplu muzical, să zicem: "Frere Jacques", asta s-a întâmplat (şi acum o ştiţi deja) deoarece am copilărit cu acest cântec în ureche. Înţelegeţi? Nu cred că e musai să scrii un roman autobiografic ca să te regăseşti în ceea ce scrii. De altfel, prietenii mei, cărora le-am dăruit cartea şi, deh, n-au avut încotro şi au citit-o, au spus că mi-au simţit permanent prezenţa printre rânduri şi aveau senzaţia chiar că mă văd sau mă aud vorbind.

I.S.: Deci cartea este, într-un fel, imaginea dumneavoastră în oglindă. Drept care vă declar cu sinceritate, chiar dacă nu vă cunosc personal: frumoasă mai sunteţi, doamnă! Dar ca imaginea să fie cât mai completă, ar trebui ca procesul scrierii unei alte cărţi să continue. Vă simţiţi scriitoare? De fapt, ce înseamnă a fi scriitor, după părerea dumneavoastră?

N.S.: Ce pot să mai zic la asemenea aprecieri? Mă simt flatată şi vă mulţumesc. Ca să fiu sinceră, întorcându-vă oarecum complimentul, eu cred că acela care poate desluşi frumuseţea sau delicateţea unui suflet dintr-o simplă cărticică pentru copii, este el însuşi un om deosebit, dotat cu multă sensibilitate.

Dacă mă simt scriitoare? Nu, nu, nici chiar aşa... Doresc să scriu în continuare şi sper să fiu inspirată, iar dacă va fi să vină o zi în care să devin scriitoare, sunt sigură că o voi afla şi eu, cu uimire, din gura altora. Mă gândeam să vă răspund că nu poţi fi scriitor după o singură carte, dar atunci s-ar supăra pe mine Margaret Mitchell (sper că se simte aici auto-ironia).
Un scriitor face artă şi, ca în orice domeniu al artelor, este nevoie de talent şi de meşteşug. Dacă le stăpâneşti, eşti scriitor.

I.S.: Cum a decurs travaliul scrierii acestei cărţi?

N.S.: Aici sunt două aspecte şi, dacă mai aveţi răbdare, vi le-aş semnala pe amândouă.

Primul se referă la timpul pe care a trebuit să-l afectez lucrului în sine. Aveam la dispoziţie trei luni de zile, nu mai mult şi ştiam şi ce anume trebuie făcut în acest răstimp: textul propriu-zis, glosarul şi, pentru că pe mine nu mă inspiră ecranul computerului şi scriu mai întâi pe hârtie, introducerea ulterioară a textului într-o formă, desigur, cât mai "curată".

Ei, acum e acum! Ce te faci, Nicole, când ai şcoală, ai de condus o casă în care trăiesc trei generaţii, ba mai mergi şi să dai o mână de ajutor fratelui, care are un bebeluş de numai câteva luni. Şi, colac peste pupăză, aşa cum se întâmplă de regulă (ce dreptate are Murphy!), cade soacra mea şi îşi rupe mâna şi piciorul. În toată această nebunie, mi-am dat seama că numai printr-o hotărâre fermă voi putea realiza ceea ce-mi propusesem. Drept care, am numărat zilele şi mi-am stabilit o normă. Ce nu puteam face azi, trebuia recuperat mâine. Am învăţat să folosesc şi cel mai mic prilej (o "fereastră" la şcoală sau timpul în care fierbea o mâncare) şi să încerc să scriu. Uneori mergea mai uşor, alteori era mai greu. Important este că am reuşit şi nu am întârziat nici o singură zi.

Celălalt aspect - mai puţin prozaic - este legat de procesul intim al creaţiei. A fost de-a dreptul palpitant, pentru că m-am străduit să împletesc utilul (toate cunoştinţele muzicale pe care îmi propusesem să le transmit) cu plăcutul (respectiv crearea unui personaj eminamente simpatic, pe care cititorul să-l poată îndrăgi). Marty prindea viaţă şi căpăta personalitate cu fiecare rând scris. La un moment dat, am realizat că îmi venea şi mie să râd la glumele lui şi cred că am simţit cam aşa cum simt ventrilocii atunci când dialoghează cu păpuşa lor. Marty era extraterestrul venit pe Pământ să înveţe muzica şi eu începusem chiar să ţin la el. În concluzie, mi-a făcut plăcere, mare plăcere să scriu această carte şi sper că asta se simte.

I.S.: Credeţi că aţi reuşit să îl învăţaţi pe Marty muzica?

N.S.: Marty e un puşti mult prea isteţ şi are o memorie extraordinară, aşa că sunt sigură că s-au "lipit" de el destul de multe cunoştinţe muzicale. Pe de altă parte, conţinutul cărţii oferă abia primii paşi în muzică şi nimeni nu pretinde că Marty a învăţat muzica (nici măcar el), ci doar că a început studiul muzicii alături de prietenul său pământean.

I.S.: Marty pare încântat de cele învăţate de la dumneavoastră. Dumneavoastră cât de încântată sunteţi în urma acestui gen de predare?

N.S.: Marty este încântat. Cum aş putea eu să nu fiu? Aştept însă să văd şi rezultatele şi trebuie să am răbdare, fiindcă ştiu din experienţa la clasă că este vorba de un proces de lungă durată.

I.S.: Vă spun sincer că băieţelul meu, care are 7 ani şi căruia a trebuit să-i citesc eu cartea, la început, în librărie fiind, a ales, în detrimentul cărţii dumneavoastră, o carte despre dinozauri. Dar, când am început să râd de una singură, lecturând, a devenit curios. Rezistenţa fiind învinsă, restul a decurs de la sine şi cu delicii. Câţi părinţi sau bunici credeţi că mai au răbdare şi timp azi să învingă fireştile rezistenţe ale unui copil pentru a-i oferi un început de educaţie într-un domeniu care nu interesează contemporaneitatea din punct de vedere al câştigurilor materiale care s-ar putea obţine? Pentru că trebuie să recunoaştem că a face muzică de performanţă azi , ceea ce presupune o muncă istovitoare şi de lungă durată, a devenit un fel de tichie de mărgăritar.

N.S.: Atât ca profesor, cât şi ca observator al actualei societăţi, sigur, simt şi eu această scădere a interesului pentru studiul muzicii. Poate asta m-a şi hotărât să fac puţină popularizare. Ca muzicolog, aş fi putut încerca să fac popularizare pe calea deschisă de regretatul Iosif Sava. Dacă am ales copiii şi merg pe drumul accesibilităţii, o fac tocmai fiindcă mă adaptez momentului şi încerc să pun umărul ca să nu pierdem partida în totalitate. Copiii de astăzi n-au nici o vină. Ei sunt "produsul" nostru, dar nu avem voie să uităm că ei duc societatea înainte şi depinde tot de noi în ce lume VOM şi, în special, VOR trăi. Personal, am decis să rămân optimistă şi să cred în "mintea românului cea de pe urmă".

I.S.: Vă doresc să-l ajutaţi pe Marty să-şi aprofundeze cunoştinţele de muzică şi să vă bucuraţi de ecouri frumoase ale acestei munci. Dumneavoastră ce vă doriţi?

N.S.: Îmi doresc să se împlinească tot ce îmi uraţi, plus sănătate pentru cei dragi. Restul vine de la sine. E suficient să-ţi propui.

I.S.: Vă mulţumesc frumos pentru disponibilitate şi pentru buna dispoziţie dovedită.

Post scriptum: Iertaţi-mă că nu "ies din scenă" pe încheierea dumneavoastră, dar am ceva foarte important de adăugat. Cu ceea ce voi povesti acum, s-ar putea chiar să vă stric buna dispoziţie. Nu aş vrea, dar viaţa, uneori, o face.

Cu lacrimi în ochi, vreau să aduc un omagiu, un ultim omagiu unei fiinţe pe care am cunoscut-o extrem de puţin, dar de care am rămas legată indisolubil, pe viaţă, datorită acestei cărţi. Este vorba despre Cristina Lucaş, cea care a ilustrat cu mult talent Marty învaţă muzica!. Era în floarea vârstei, de numai 24 de ani, terminase facultatea şi tocmai îşi făcea masteratul. Ilustrase deja mai multe cărţi de copii ale editurii "Compania" şi acum era aproape gata cu desenele noastre. Un accident de maşină făcut de către un individ iresponsabil, care mergea cu mare viteză în buricul Bucureştilor, lovind-o pe trecerea de pietoni, a întrerupt viaţa Cristinei. În acel tragic moment, ea era cu mapa cu desene sub braţ şi foile s-au împrăştiat pe tot bulevardul, fiind apoi strânse cu grijă de către pietonii îngroziţi de ceea ce văzuseră. După câteva zile, prin mama Cristinei, desenele au ajuns la editură. Multe dintre ele aveau urme de paşi sau pneuri...

Şi iată cum, prima mea carte s-a întâmplat să fie şi ultima carte ilustrată de Cristina Lucaş.

Astăzi, când privesc cerul înstelat, mă gândesc la sufleţelul acestei fiinţe nevinovate care, poate, se găseşte acum mai aproape de Marty.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • esti minunata,draga nicole
    mirjam bercovici, 17.10.2013, 11:19

    Desi acest interview e vechi, pentru mine a fost o desfatare sa-l citesc. Acum imi dau seama ce outin stiu despre tine. Esti minunata, draga mea Nicole.

Spacer Spacer