Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Chora, Tzara Platon


Bogdan Ghiu

02.01.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Materia şi forma fiinţei sociale e "ziarul" (ştirea, media - unii despre alţii, unii din alţii): din ziar am venit, în ziar ne întoarcem. În democraţie, din ziar sîntem compuşi şi recompuşi. Ceea ce descrie (prescrie) mai jos Tzara este o procedură politică democratică, echivalentul dadaist al alegerilor (sau o interpretare a lor). Falsa, ironica artă poetică este o foarte serioasă artă politică. Alegerea este încredinţată hazardului (lotocraţie), iar puterea, la fel ca şi societatea, este un colaj, un montaj de elemente ready made, de fapt, ready media - umanitatea însăşi, ca atare, din fericire -, colajul şi montajul dovedindu-se astfel nu doar "specii", "a-forme" sau proceduri (anti-)artistice promovate de aşa-zisele avangarde (ca reacţii de modernizare la modernitate), ci "genuri" şi proceduri politice de promovare şi, mai ales, de apărare şi de menţinere a democraţiei: principiu generic de ontologie socială.
 
"Ca să faceţi un poem dadaist
Luaţi un ziar.
Luaţi nişte foarfeci.
Alegeţi din acest ziar un articol de lungimea pe care intenţionaţi s-o daţi poemului dumneavoastră.
Decupaţi articolul.
Decupaţi apoi cu grijă fiecare dintre cuvintele care alcătuiesc acel articol şi puneţi-le într-un sac.
Scuturaţi uşor.
Scoateţi apoi fiecare tăietură una după alta.
Copiaţi cu conştiinciozitate.
În ordinea în care au ieşit din sac.
Poemul o să semene cu dumneavoastră.
Şi iată-vă un scriitor nesfîrşit de original şi de o sensibilitate fermecătoare, deşi neînţeleasă de vulg" (Tristan Tzara, "Dada manifest pentru despre dragostea slabă şi dragostea amară", trad. Ion Pop, Univers, 1996, pp. 42-43; sublinierile mele, B.G.).
 
În spiritul practic, operaţional, tehnic deci metafizic "dadaist", profund uman (chiar dacă aparent ne-umanist), al colajului şi al montajului, înţelese nu doar ca proceduri (anti-)artistice, ci ca principii de autentică metafizică socială, ca (numai aparent) nouă epistemologie politică, colez/montez, de-contextualizez/re-contextualizez, înseriez următorul pasaj, fragment, următoarea bucată, următoarele "petice" din cea mai veche, bătrînă, respectabilă şi dispreţuită metafizică:
 
"Noul nostru punct de pornire în descrierea universului trebuie să fie o clasificare mai cuprinzătoare decît cea anterioară. Atunci am distins două forme, pe cînd acum trebuie să privim în lumină un al treilea gen (...) o a treia formă dificilă şi obscură (...) ea este receptacolul [sacul?...; n.m., B.G.] oricărei deveniri, fiind un fel de doică a ei. (...) În general, despre nimic nu trebuie să vorbim ca şi cînd ar avea o anumită statornicie (...) pentru că ele se schimbă chiar în timpul în care li se postulează existenţa. (...) natura care primeşte toate corpurile (...) ea primeşte mereu totul în sine (...) loc de întipărire (...) printr-un fel de raţionament hibrid (...). Iar doica devenirii [nu mama, nu tatăl, ci un străin funcţional, un rol social, intervenind, adus, tehnic, din afara familiei naturale: devenirea trebuie provocată, susţinută, întreţinută; B.G.], umezită, aprinsă, primind însuşirile pămîntului şi ale aerului [devenind mamă şi tată fără a fi niciuna dintre ele; B.G.], şi supusă tuturor celorlalte modificări care derivă din acestea, se arată ochilor în toate chipurile cu putinţă [arhi-plasticitate; B.G.]; însă, plină fiind de forţe care nu erau nici asemănătoare, nici echilibrate, ea însăşi nu era nici echilibrată în nici o parte a ei, ci, oscilînd peste tot ["anarhie"? "nihilism"?; B.G.], era agitată de către ele [imanent deci, democratic deci; B.G.] şi, odată pornită, le agita şi ea la rîndu ei [gestul, procedura dadaistă ca "instrumentalizare" a "datului", ca recunoaştere şi respectare "tehnică", ca "formalizare" a realităţii, a ontologiei, a cosmologiei sociale; B.G.]. Iar ele, mişcate astfel în direcţii diferite, erau separate mereu. Întocmai ca atunci cînd spicele sînt scuturate şi vînturate de vînturătoare şi de celelalte instrumente de treierat (...) Tot aşa, pe atunci, cele patru elemente au fost agitate de către receptacol, care era el însuşi în mişcare ca un instrument de scuturat (...) Expunerea va fi destul de neobişnuită..." (Timaios, trad. Cătălin Partenie, in Platon, Opere VII, 1993, pp. 163-168; sublinierile mele, B.G.).
 
Metafizica e "dadaism". Democraţia e cosmologie. Democraţia e un poem, un colaj, un montaj dadaist.
 
Ca s-o asigurăm, ca s-o apărăm, ca s-o dezvoltăm (s-o punem-ţinem în devenire) trebuie, deci, să scuturăm şi să agităm permanent lucrurile, să separăm lucrurile de ele însele în părţi grele şi părţi uşoare.
 
Scuturarea, oscilaţia dada-platonică e starea naturală permanentă a lucrurilor. Cine vrea s-o oprească, s-o întrerupă se plasează singur, cum spuneau gînditorii "contractualişti", în afara umanităţii. Şi acolo trebuie trimis, ajutat să ajungă. Trebuie să fie scos din sacul seminal al alegerilor continue.
 
Urna alegerilor e un shaker. Iar Dada e chora, practicarea ei (nepermisă).
 
Dar lucrurile trebuie "scuturate uşor" în permanenţă - surpriză! - tocmai pentru ca din sacul (seminal)-receptacol-urnă să iasă mereu, voit (în sensul voinţei nietzscheene de putere, care e Eternă Reîntoarcere vrută, dorită, asumată, practicată), acelaşi lucru, aceeaşi "separare", aceeaşi triere şi treierare politică a umanului, statornicia umanului!
 
"Scuturaţi uşor" tot timpul ca să nu mai fie nevoie de "trucul" şi de spasmul (mental) al Revoluţiei, care nu rezolvă niciodată, neseparată ea însăşi de sine (asemeni tuturor lucrurilor), nimic.
 
Dar expunerea e abia la început, şi va fi "destul de neobişnuită".
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer