Invenţia narativă a lui Arnaldur Indridason

Citiţi un fragment din această carte.


Am citit prima oară despre Arnaldur Indridason în L'Express. Deşi articolul includea suficiente elemente pentru a-mi trezi curiozitatea, recunosc că pentru o vreme nu am acordat o prea mare importanţă semnalării, şi iată de ce. E greu de crezut, într-o lume în care unele edituri îşi fac reclamă indirectă, că ar putea exista comentarii admirative dezinteresate. Apoi, într-un trimestrial nordamerican, am întîlnit altă cronică pozitivă. Asta m-a făcut să merg într-o librărie din sudul Californiei, cu scopul precis de a vedea cum scrie acest Arnaldur Indridason despre care toată lumea vorbeşte frumos.

Nu e prima oară cînd urmăresc un autor care nu a fost încă tradus în română. E o mai veche dorinţă personală. Încă de la începutul anilor nouăzeci mi-am propus să nu depind de dinamica traducerilor; pentru textele scrise în anumite culturi fie nu avem traducători în română, fie nu există editori interesaţi; în schimb, din alte culturi mai "centrale" traducem inclusiv cărţi insignifiante. Lăsînd aceste observaţii deoparte, voi spune din capul locului că citind romanele lui Arnaldur Indridason am descoperit un autor excelent, al cărui univers m-a făcut să parcurg textele lui cu aviditatea cu care am citit în urmă cu două decenii romanele lui Mario Vargas Llosa. Logic şi consistent, cerebral şi bine structurat, nu am nici o îndoială că e vorba de un autor de raftul întîi. Deşi e vorba despre romane poliţiste, structura cărţilor lui nu mi se pare deloc facilă şi mi-a luat ceva vreme pînă să înţeleg în ce constă marele secret al construcţiei, şi asta voi încerca să arăt mai jos. Traduse pînă acum în germană, daneză, engleză, italiană, cehă, suedeză, norvegiană, olandeză, spaniolă, portugheză şi franceză, romanele lui au primit cîteva distincţii importante. În termeni de vînzări, în mai multe topuri cărţile lui au ocupat poziţii de vîrf şi au atras atenţia criticii.

În ceea ce mă priveşte, am parcurs patru dintre volumele din ciclul misterelor din Reykjavík în versiunea engleză indicată la finele articolului de faţă. Personajul principal al misterelor din Reykjavík este detectivul Erlendur, un personaj comparabil cu Sherlock Holmes sau cu Hercule Poirot, dacă nu cumva e mai bine conceput literar decît aceştia. În Jar City (un roman care într-una dintre ediţii a avut titlul alternativ Sînge pătat), Erlendur foloseşte analiza ADN-ului pentru a descoperi autorul unei crime dintr-un apartament din Reykjavík. În Tăcerea mormîntului, investigaţia pleacă de la un schelet descoperit pe un deal, nu departe de locul unde în vremea celui de-al doilea război mondial fusese staţionată o bază militară americană. Pentru clarificarea detaliilor crimei, Erlendur e nevoit să investigheze fapte petrecute în urmă cu şapte decenii şi izbuteşte să re-creeze un univers întreg din informaţii al căror conţinut e minimal. În Voci, Erlendur investighează moartea unui portar al unui hotel din Reykjavík, un personaj care fusese cu multe decenii în urmă un copil-minune, un copil a cărui voce extraordinară fusese imprimată pe două discuri demne de interesul colecţionarilor de rarităţi discografice din întreaga lume. În romanul Lacul secat, un fenomen geologic scoate la iveală un schelet aflat vreme de decenii sub apele îngheţate ale unui lac din Islanda. În jurul cadavrului fusese legat un aparat de transmisie radio din vremea războiului rece, ceea ce îi permite lui Arnaldur Indridason un tur de forţă în istoria deceniilor de tensiune din perioada cînd NATO şi Pactul de la Varşovia se spionau reciproc.

Cred că marele secret pentru care toate aceste poveşti sînt interesante e umanitatea profundă a celui care investighează. Sensibilitatea detectivului contribuie la realizarea unui al doilea plan narativ, echidistant faţă de axul central al naraţiunii, cu investigaţia propriu-zisă a crimei. În aceste romane, investigatorul nu e mintea rece, pur analitică, a lui Sherlock Holmes, ci un om fragil, al cărui mariaj a eşuat, care are o relaţie dificilă cu cei doi copii ai lui, care fumează prea mult şi îşi neglijează sănătatea. Fata lui e dependentă de droguri şi într-o perioadă s-a prostituat pentru a face rost de bani. Detectivul Erlendur e îngrijorat de evoluţia acestei dependenţe de droguri şi se străduieşte să-şi convingă fiica să urmeze un program de reabilitare, fără prea mult succes. În romanele lui Arnaldur Indridason detectivul nu e în afara dramei, inexpugnabil şi intangibil, ci e un om întreg, care poate avea coşmaruri după ce descoperă o grozăvie, un om urmărit de îndepărtate tragedii de familie şi interesat să înţeleagă sensibilităţile celor cu care discută. Nu e politicos, nici formal, poate şi pentru că a văzut prea multe. Detectivul Erlendur e un om singur, un martor implicat, un om care face eforturi pentru a înţelege şi pentru a documenta faptele. Demersul lui logic, din planul cărţii, e paralel actului literar ca act de cercetare.

Literatura devine astfel un joc al decriptării şi decodificării, o tentativă de reconstruire a unei vieţi, a unui destin, pornind de la informaţiile brute din jurul unei morţi tragice. În felul acesta, misterele din Reykjavík se ridică deasupra genului cu reţete prestabilite şi devin literatură adevărată, o lume în care te adînceşti cu speranţa că vei afla cîte ceva din curiozităţile cele mai abrupte ale naturii umane.

Referinţe:
Arnaldur Indridason - Jar City, Thomas Dunne Books, New York, 2005, traducere de Bernard Scudder.
Arnaldur Indridason - Silence of the Grave, Thomas Dunne Books, New York, 2006, traducere de Bernard Scudder.
Arnaldur Indridason - Voices, Thomas Dunne Books, New York, prima ediţie în Statele Unite: octombrie 2007, traducere de Bernard Scudder.
Arnaldur Indridason - The Draining Lake, Harvill Secker, London, 2007, traducere de Bernard Scudder.