Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Bomba de mătase: ruta Vientiane-Hanoi


Manu Anghelescu

18.01.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Gooooood morning Vietnaaaaam scria pe tricoul unui israelian în aeroportul din minuscula capitală a LAO PDR, adică ţara "Please Don't Rush". După pacea din Vientiane, care nu putea fi numită capitală la cît de liniştit se tolănea oraşul de pe malul Mekongului, urma nebunia din Hanoi. După plimbări cu bicicleta prin toate zonele şi suburbiile oraşului în care toată lumea te privea ca pe cel mai de preţ oaspete, am ajuns în cartierul istoric al Hanoi-ului, locul unde sînt la concurenţă cu un căţel pentru a trece vie strada. În acest moment, la o cafea tare de Vietnam, cu ochii încă lipiţi de somn, mă resimt după ultimele zile. De data asta timpul a început să se comprime. Minutul se manifestă cu o viteză năucitoare. Din cite îmi amintesc, ultima săptămînă a fost ceva de genul:
 
Vientiane: oameni plimbîndu-se la răsărit pe mal, călători practicînd retraşi Thai-Chi, cafea neagră cu lapte condensat şi ceai verde, patiseriile franţuzeşti ca ultimă moştenire colonială, dimineţile în piaţeta cu Scandinavian Bakery în loc de Piaţa Unirii, pedalatul dintr-un capăt într-altul al oraşului pentru a-mi scurta o fustă australiană, întîlnirea cu studenţii călugări care aveau program de "pray to Buddha"
 


Zoom in: Într-o după-masă îmi parchez bicicleta în curtea unei pagode şi dau să intru în templu. Înăuntru e linişte şi pace: statui budiste, o grămadă de flori aurite din plastic, perne şi covoare. Într-un colţ relaxat, doarme liniştit un copil călugăr. Imagine tipică de Laos. Mă liniştesc şi eu. Doar că la un moment dat copilul sare şi iese puţin speriat. Îl întreb într-o engleză simplificată dacă pot rămîne. Se uită la mine şi dă aprobator din cap, după care iese şi reapare cu doi colegi care vorbesc bine engleză şi care doreau să exerseze cu orice preţ. După un tur al templului şi al şcolii, copiii se strîng în jur, cu toţii dorind lecţii de engleză. Le explic că nu sînt vorbitor nativ de engleză, dar nu îi interesează. Promit ca a doua zi să revin cu o carte. În seara următoare mă întorc pedalînd la templu şi spre surprinderea mea, în curtea interioară era o debandadă infernală. Lîngă sala de meditaţie fusese instalat un palat gonflabil în care săreau copii de toate vîrstele. Lîngă palat erau multe baloane puse ca în sertare, în loc de ţintă. Zumzetul de furnicar şi muzica de discotecă nu prea puşca cu atmosfera din ziua precedentă. Încerc să dau de călugări, dar ei sînt în sala de meditaţie, cu uşa deschisă, "praying to Buddha". Cei din ultimul rînd aruncau cu hîrtiuţe unii într-alţii. Ca la şcoală, în clasa a şaptea. Mă hotărăsc să părăsesc micul festival din curtea templului, dispărînd în umbra capitalei laosiene. Şi cam aşa s-a încheiat ora de engleză budistă. Fără cuvinte.
 
statuile psihedelice din Buddha Park, cel mai nebunesc parc de artă contemporană întîlnit pînă acum, în care religiile şi superstiţiile au rămas pietrificate în imaginaţia bogată a unui preot yoghi-shaman (http://en.wikipedia.org/wiki/Buddha_Park)


Zoom in: Arta şi religia par în Laos unul şi acelaşi lucru. Orice formă de artă are o legătură sau alta cu Buddha sau Shiva, cu floarea de lotus şi poziţia de meditaţie. Numai într-un interval de o oră, vei trece pe lîngă o puzderie de pagode, fiecare mai aurită şi mai sofisticată, contrastînd puternic cu ideea de simplitate pentru care Buddha şi-a oprit evoluţia socială pentru a transcede către alte dimensiuni. Auzind de la un călugăr de acest parc în care ar fi fost înghesuite ca într-o curte de palat o multitudine de statui budiste şi hindu (nu că Lonely Planet nu ar fi recomandat acest site de lîngă Vientiane), am dat o fugă pînă acolo cu un tuk-tuk rezonabil, deşi preţurile crescuseră de cînd fusese printat ghidul. Ajunşi acolo, m-am oprit pentru un moment de respiro. Parcul îmi depăşea imaginaţia. Cel ce gîndise acest loc fusese cu adevărat un avangardist religioso-sculptural. Părea un vis psihedelic manifestat în ciment. Parcul părea un teren de joacă pentru copii mari, porniţi într-o călătorie spirituală şi narcotică. Un copac imens din ciment străjuia multitudinea de spirite ale pădurii şi ale Ramayana. Lîngă ceea ce părea un templu aztec, stătea în poziţia lotusului Buddha, în calea sa către Nirvana. Semăna cu un arsenal de tatuaje cu fairies sau spirite psihedelice, alături de Happy Buddha, Flying Buddha sau Sleeping Buddha. Dacă aveam de gînd să vin cu o idee legată de locul potrivit pentru un festival de muzică electronică, acesta era cel mai suprarealist loc de pe planeta albastră. De la Buddha la trance era un singur pas. Un cîine se tolănea alături de noi, în timp ce puzderia de turişti împînzeau această galerie de artă contemporană în aer liber. Unii se opresc şi se roagă la statuile budiste. Mă întreb cîtă lume vede arta şi cîtă lume devoţiunea. E bine cînd ai de ales. Ieşind din labirinturile Pămîntului stilizat în ciment, deasupra căruia străjuia copacul vieţii, am rămas suspendată. Între minimal art şi extravaganţă. Unde începea realitatea şi cui îi mai păsa de ea?
 
bătrînii aruncînd cu bilele metalice de petanque la apus, restaurantele improvizate pe trotuar, primele magazine cu produse de import, în care o pastă de dinţi fără sare ţi se pare un lux, sala de fitness de lîngă ambasada Australiei, peste drum de case din bambus, sauna cu tratamente care îngălbenesc pielea şi care au costat aşternuturi de 50 de dolari

 
Zoom in: pentru că în Laos mersul la saună este ca mersul pe bicicletă, mă aflam şi eu într-o seară suportabil de răcoroasă într-una dintre saunele locale. Printre localnici, călugări şi localnice, mi-am pus sarong-ul din pînză şi mi-am început sesiunea de transpirare forţată. Eram în pragul leşinului pentru că laosienii nu se joacă şi temperatura insuportabilă din saună părea o mîndrie naţională, cînd apare o fată frumoasă cu care intru în vorbă. Pentru că era studentă în Coreea, vorbea bine engleza. Mă uitam la ea şi nu înţelegeam ce are pe faţă. Părea să se fi dat cu un fel de mîzgă albicioasă (în Laos şi în majoritatea ţărilor asiatice a avea tenul alb înseamnă a fi frumos). Evident, mă las şi eu iniţiată în misterioasa tehnică a măştilor de faţă şi nu numai. La un ceai, pe partea alocată bărbaţilor, stau doi danezi şi un călugăr. Şi noi, fetele, stăm la o mască cu soia şi lapte importat din Thailanda. Foarte frumos. Cu pielea de bebeluş, mă întorc la pat, cufundîndu-mă într-un somn de mătase. A doua zi mă duc din nou, doar că de data asta eram de capul meu. În consecinţă îi cer "matroanei" să-mi prepare o combinaţie din miere, tumeric şi încă un praf misterios. Foarte hotărîtă, intru în sauna încinsă cu tot cu loţiunea organică pe mine. Faţa îmi arată ca de plastic şi mîinile la fel. După cîteva sesiuni vecine cu stopul cardiac, mă decid că este timpul să ies. Îmi torn din ligheanul special apă rece şi mă întorc la fel de relaxată ca şi cu o seară înainte. Ca şi cum totul fusese conform planului. Doar că a doua zi mă trezesc ca frumoasa din pădurea adormită. Galbenă. Nu de furie, ci de tumeric. Mă şterg o dată, mă spăl de două ori, nu iese. În schimb aşternuturile sînt gălbui şi mai toate prosoapele folosite. Dar nu mă stresez. Laos nu este locul. Gălbeneala trebuie să iasă uşor. E doar un condiment. Organic. Nu de aceeaşi părere au fost însă cei de la hotel pentru că în următoarea zi, chiar înainte de părăsirea tărîmului somnolenţei, ni se pun aşternuturile şi prosoapele în braţe. Pentru că se pare că substanţa nu iese la spălat, distracţia cu tumericul ne-a costat 50 de dolari. Nu prea ştiu pe cine să fiu nervoasă. Pe mine, pe ei că ne-au spus în ultimul moment, pe tumeric sau saună? Pentru că se pare că nu eram prima victimă a tratamentelor laosiene. Oricum ar fi fost, nu încercaţi asta acasă.

eternii şoferi de tuk-tuk care în Vientiane sînt mai enervanţi decît relaxaţii şoferi-vînzători de opium din Vang Vieng, fustele lungi ale fetiţelor cu păr lung şi tenişi Converse care mergeau la fix cu tăietura groovy-hip-hop a sarong-ului...
 
La un moment dat însă am oprit succesiunea valurilor. Am ajuns într-un muzeu de proteze ortopedice dedicată victimelor războiului şi ale cîmpurilor împînzite cu bombe UXO. Atunci nu am ştiut cum să-mi exprim revolta. Şi nu prea ştiam împotriva cui sau a ce. La fel ca majoritatea celor care s-au semnat în caietul de impresii, nu avusesem idee că Laos fusese atît de puternic bombardat de trupele americane în timpul războiului din Vietnam. Doar pentru că se numise The Secret War, nu înseamnă că nu existase. Şi lăsase urme puternice, mai ales la graniţa cu Vietnamul. Copii sînt cel mai des victime ale acestor bombe adormite. Pentru că se pare că unii cumpără aceste relicve ale războiului, copii le caută şi de cele mai multe ori cad pradă exploziei. Să fie de vină lumea, regimurile politice, natura umană, panica? Nu vină, nu explicaţii. Nu există justificare pentru război.
 
Zoom out: După un zbor sfidînd norii cu minusculul avionaş Lao Airlines, am aterizat pe terenul care mustea a apă şi a viaţă. Eu şi un mic laosian eram cu zîmbetul la urechi. Aterizasem în siguranţă. Incredibil zbor. Good morning, Hanoi! Gooooood morning,  Vietnaaaaam! Dar să nu ne bucurăm înainte de termen. Intrasem într-o ţară comunistă. Deci sistemul e lent. Deci trecem de vamă abia peste o oră, după o coadă de alţi amatori de aşa numita "visa on arrival" care nu e chiar "on arrival" din moment ce trebuie să aplici on line înainte şi să te prezinţi la vamă cu o scrisoare de confirmare. Birocraţie, nimic special. Eram obişnuiţi şi cu cozile şi cu hîrtiile. Pasagerii englezi păreau mai agitaţi. Da, statul la coadă nu era amuzant. Nici temperatura. Erau 10 grade, dar se simţea ca şi cum ar fi fost cinci. După căldurile din Thailanda şi Laos, iarna asta ne prindea total nepregătiţi. Nu aveam la mine decît aceeaşi bluză cu glugă şi încercam să mă ascund după rucsac. Dintr-un balon cu aer, picasem pe alt continent. Lume grăbită, zgribulită, înghesuită. Vietnam, Hanoi, 11.01.2011. Welcome back in time! Parcă aterizasem în Bucureştiul anilor nouăzeci. Numai trăsăturile asiatice îmi spuneau că nu eram în Europa de Est. Nu avusesem nici o aşteptare legată de Vietnam. Cu toate astea aveam prieteni care fuseseră aici şi care trăiseră o mare revelaţie. Probabil fusese pe timp de vară şi nu după Laos. Mă străduiam să nu compar. Totuşi, trăsăturile oamenilor erau mai aspre. Laosienii îmi păreau acum unii dintre cei mai frumoşi oameni din lume. Vietnamezii erau mai aprigi în trăsături. În plus, istoria îi încercase. Şi ei pe ea. Şi ei pe mine. Şi eu pe ei. Iată povestea de Vietnam:
 

(va urma)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sinteză despre experimentul Călătorie de un an în jurul lumii, Manu Anghelescu (4.4/5 - 23 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Lungul drum către casă, Manu Anghelescu (5.0/5 - 19 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestea cu porterul sucit, Manu Anghelescu (5.0/5 - 18 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe insula zeilor în ziua liniştii: Bali, Manu Anghelescu (5.0/5 - 21 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Prin ţinuturi instabile, Manu Anghelescu (4.9/5 - 16 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Jurnal de călătorie


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer