Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Mi-a lipsit cântatul în limba română


Oltea Şerban-Pârâu, un interviu cu Ruxandra Donose

21.01.2011
Adevărul literar şi artistic, ianuarie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică

Mezzosoprana stabilită la Viena şi aplaudată pe marile scene ale lumii mărturiseşte că-şi doreşte să mai cânte în limba în care a crescut şi în care a iubit prima oară. La 21 ianuarie 2011, Ruxandra Donose va evolua într-un concert pe scena Sălii Radio, cu operele Ora spaniolă şi Copilul şi vrăjile, de Maurice Ravel. Evenimentul începe la ora 19.00.


Oltea Şerban-Pârâu: Care au fost momentele mai importante ale carierei Ruxandrei Donose în 2010?

Ruxandra Donose: 2010 a fost un an plin. Pe lângă o activitate susţinuta cuprinzând spectacole, premiere, concerte care s-au desfăşurat realmente pe tot parcursul anului, fără pauză, am avut patru debuturi de rol importante. Unul a fost rolul Dona Elvira din Don Giovanni de Mozart, poate unul dintre cele mai semnificative pentru că a însemnat o extindere importantă a repertoriului meu într-o zonă "gri", ca să spunem aşa, între vocea de mezzosoprană şi cea de soprană, şi pentru că este un rol extrem de important dintr-o operă care se cântă foarte mult pe toate scenele lumii. Un alt debut a avut loc chiar în România, cu piesa Moartea Cleopatrei, de Berlioz, o scenă lirică pentru mezzosoprană sau soprană dramatică şi orchestră, o piesă foarte amplă, cu multe accente dramatice ale personajului, atât vocale, cât şi actoriceşti. Aceasta a fost urmată imediat de un debut în rolul Orfeu din opera Orfeu şi Euridice, de Gluck, în varianta lui Berlioz - la Philadelphia. Imediat după aceea a avut loc un alt debut de rol: opera Il Farnace, de Vivaldi, pe care am înregistrat-o pentru compania de discuri EMI Virgin Classics, într-o ambianţă specific barocă, alături de un grup de instrumentişti care cântau pe instrumente istorice.
 

O.Ş.P.: După care a venit Don Giovanni, care a necesitat multe repetiţii, o montare specială...

R.D.: Da, a fost o montare cu adevărat specială. Rolul Donei Elvira poate aluneca uşor într-un oarecare ridicol, într-o unidimensionalitate... La prima vedere, crezi că acolo e o femeie care pur şi simplu nu înţelege că a pierdut trenul şi îl bate la cap pe acest bărbat pe care nu mai are cum să-l mai câştige. Împreună cu regizorul Roland Schwab am descoperit în această femeie valenţe extraordinare, ale iubirii adevărate, ale unei femei puternice. Am fost întrebată în interviuri, chiar la Berlin, dacă nu consider că este un semn de slăbiciune că Dona Elvira tot revine încercând să câştige de la Don Giovanni o iubire pierdută. Nu. Consider, dimpotrivă, că este un semn de forţă interioară să poţi iubi fără să primeşti ceva în schimb. Iubeşti un om cu toate defectele pe care le are şi nu te laşi abătut de înfrângeri sau de neîmpliniri. Este, în realitate, un semn de generozitate, de putere.
 

Două opere mai rare
 

O.Ş.P.: În ultimul timp, Ruxandra Donose a putut fi văzută mai des pe scenele din România. Acum veţi cânta în Ora spaniolă şi Copilul şi vrăjile, de Ravel, la Sala Radio.

R.D.: E adevărat că am această şansă de a apărea pe scenele româneşti şi mă bucur. Voi continua să o valorific. Acest concert de pe 21 ianuarie 2011 vine la trei zile după ce voi cânta la Viena Stabat Mater, de Rossini, într-o distribuţie excelentă, alături de mine aflându-se soprana Anna Netrebko, basul american John Reilly şi tenorul Colin Lee (un tânăr tenor rosinian în plină ascensiune), totul sub sub bagheta lui Karel Mark Chicon. Concertul Ravel de la Sala Radio este un eveniment din foarte multe puncte de vedere. Pe de o parte, foarte important este că se vor prezenta două opere foarte rar întâlnite...
 

 

O.Ş.P.: Le-aţi mai cântat vreodată pe amândouă în aceeaşi seară?

R.D.: Nu, le-am cântat în două concerte succesive. Este o desfăşurare de forţe impresionantă, dar posibilă, pentru că avem de-a face cu două opere relativ scurte. Sunt două capodopere care trebuie cunoscute de publicul din România. Păcat că doar publicul bucureştean va putea asista în direct în sală la acest concert. Aceste opere ar trebui prezentate pe măsura posibilităţilor şi publicului din alte oraşe importante ale ţării. Dar - iată - este un început.
 

O.Ş.P.: Din fericire, ele vor putea fi ascultate prin Radio România Cultural şi Radio România Muzical oriunde în ţară şi, prin streamingul de internet al acestor posturi, şi în afara graniţelor.

R.D.: Sigur, dar în sală este altă situaţie. După concertul din luna mai am primit mesaje pe site-ul meu de la persoane care călătoriseră special la Bucureşti pentru acest concert. Probabil că vor exista şi pentru Copilul şi vrăjile şi Ora spaniolă aceşti spectatori entuziaşti şi cred că ei nu vor fi dezamăgiţi. În Copilul şi vrăjile se reunesc şapte solişti, orchestra, corul mixt, corul de copii, muzica este extraordinar de diversă, soliştii sunt toţi de foarte bună calitate, iar eu am cântat aceste piese în companii foarte selecte şi sub baghete renumite ale timpului nostru - Pierre Boulez, Charles Dutoit, George Pretre, Lorin Maazel, Antonio Pappano, toţi dirijori care au ceva de spus.
 

O căutare febrilă a fericirii
 

O.Ş.P.: De când aveţi cele două roluri în repertoriu?

R.D.: Din 1998... Copilul şi vrăjile l-am cântat doar în concert la Cleveland, la New York şi la Valencia, iar Ora spaniolă am interpretat-o de mai multe ori în concert, ultima oară fiind la Berlin şi Viena. Dar în 2009 am jucat-o la Londra, la Covent Garden, în singura variantă scenică pe care am interpretat-o. M-am aflat sub bagheta lui Antonio Pappano şi în regia lui Richard Jones, un regizor britanic destul de teribilist şi original, o figură marcantă a scenei de operă, dar şi de teatru, şi musical britanice. Este un regizor care porneşte exclusiv de la partitura pe care urmează să o pună în scenă, pe care o priveşte cu nişte ochi nealteraţi de tradiţie, de clişee, de aşteptări...

Ora spaniolă este o operă destul de greu de pus în scenă de fapt, iar în acest caz ea a fost realizată caricatural, având ceva din plasticitatea benzilor desenate, ceea ce a necesitat un efort din partea tuturor soliştilor. Pe parcursul acestei Ore spaniole are loc o căutare febrilă a împlinirii, a fericirii, această căutare fiind motorul a tot ceea ce se întâmplă: situaţii comice, parodice, triste, dramatice, se ajunge în tragicomic la un moment dat. Este extrem de multă tensiune, extrem de multă precizie, o concentrare deosebită. După cum îmi spunea Richard Jones, "asta nu este o operă lungă, dar la sfârşitul operei vei fi extenuată". Şi avea dreptate, dar pe mine mă stimulează acest gen de regie, pentru că îţi pune la încercare toate capacităţile şi scoate din tine rezultate la care tu însuţi nu te aşteptai.
 

O.Ş.P.: După Ora spaniolă, există un alt proiect interesant legat de România, un recital la finalul lunii mai, am înţeles, la Ateneu.

R.D.: Am programat un recital la Ateneu, la 29 mai 2011,  alături de pianistul Horia Mihail, recital care îmi oferă posibilitatea de a-mi împlini două dorinţe puternice pe care le am. Prima este, pur şi simplu, aceea de a cânta din nou un recital pe o scenă românească, un recital de lieduri - este altceva, este o altă comunicare cu publicul în condiţiile în care te afli doar tu cu pianul şi cu oamenii din sală, este un dialog artistic şi emoţional foarte diferit de operă sau de operă în concert, unde ai atât de multă lume în jur, orchestra şi aşa mai departe... Este prima dată, după mai bine de 20 de ani, când am această şansă de a trăi o asemenea întâlnire intimă cu publicul din Bucureşti.

Pe de altă parte, nu va fi numai o întâlnire emoţională apropiată cu publicul, voi merge şi mai departe prin a aborda, cel puţin parţial, în repertoriul acestui recital, muzica românească. Peste tot în lume sunt întrebată constant cum este repertoriul românesc vocal, ce opere româneşti există, ce lieduri româneşti există... şi îmi dau seama că există foarte mult repertoriu românesc de valoare care, pur şi simplu, nu este valorificat sau nu e readus in atenţie. Nu este neapărat un act altruist. E şi un act de împlinire a unei proprii dorinţe, a necesităţii de a cânta în limba română.
 

 

A vorbi în limba în care cânţi
 

O.Ş.P.: Este o dimensiune care a fost pusă între paranteze o perioadă destul de lungă...

R.D.: Prin natura lucrurilor, prin felul în care s-a desfăşurat cariera mea la nivel internaţional, mi-a lipsit cântatul în limba maternă, în limba în care am crescut, în care am iubit prima oară, în care am prieteni...
 

O.Ş.P.: Se pare că este un fenomen prin care au trecut mai multe cântăreţe de anvergură plecate cam în aceeaşi perioadă şi am remarcat la toate această dorinţă mai mult sau mai puţin conştientizată de a avea şi un repertoriu românesc.

R.D.: Eu înţeleg foarte bine dorinţa asta la toate colegele mele, pentru că o simt pe pielea mea. Acum câţiva ani am înregistrat un CD cu lieduri de Nicolae Bretan, scrise pe poezii din lirica românească, poezii celebre, clasice, romantice - Eminescu, Coşbuc, Blaga etc. Aceste poezii fac parte din cultura cu care am crescut. Nu vă pot descrie bucuria enormă pe care am simţit-o cântând această muzică inspirată parţial din folclor, de a rosti aceste poezii, aceste cuvinte... Eu am vorbit de multe ori în ultima vreme despre importanţa de a vorbi în limba în care cânţi pentru că... a cânta este un act de comunicare, şi cum poţi să comunici ceva în mod spontan, direct şi sincer, dacă nu vorbeşti limba în care comunici? Sigur că poţi să înveţi...

Am cântat şi în limba rusă, o limbă pe care, din păcate, nu o vorbesc, am studiat în cele mai mici amănunte pronunţia, traducerea fiecărui cuvânt, dar nu este acelaşi lucru. Rămâne o redare mecanică. Aşadar, limba pe care nu o vorbeşti se transformă într-un filtru în cel mai bun caz, iar în cel mai rău caz într-un zid între tine şi public. În momentul în care cânţi într-o limbă pe care o vorbeşti, ai cu totul alt sentiment în ceea ce spui. Dacă este adevărat asta despre limbile pe care le înveţi, fenomenul se potenţează la maximum atunci când revii la limba ta. Ceea ce vreau să demonstrez este linia directă dintre suflet, gând şi modul de a te exprima, această linie directă care ajunge apoi la spectatorul din sală. Pentru asta, pentru a-mi oferi această bucurie, pentru a mă reîntoarce la mine, la cultura mea, la limba mea, am plănuit şi vreau ca în acest recital să abordez muzică românească, pe lângă capodoperele repertoriului de lied romantic internaţional.
 

O.Ş.P.: Şi, în afară de ce se va întâmpla în România, ce credeţi că ar mai fi interesant pentru publicul de la noi să ştie din planurile artistice ale Ruxandrei Donose pentru 2011?

R.D.: Şi 2011 va fi un an plin, care, însă, îmi va prilejui întoarcerea la roluri pe care le-am cântat deja, unele pe care nu le-am mai interpretat de o vreme mai îndelungată, dar şi unele pe care le cânt în mod constant şi dintre acestea amintesc mai întâi Adalgisa în Norma, de Bellini, la Festivalul de la Las Palmas, un festival la care mă întorc în mod regulat şi unde am marea bucurie de a face întotdeauna opere care îmi plac, într-o ambianţă minunată, pe malul Oceanului Atlantic, de care profit din plin...

Va mai fi revenirea la Damnaţiunea lui Faust, de Berlioz, iar o piesă pe care am cântat-o pe toate meridianele lumii, în Canada, America, Asia, Europa, de data aceasta va fi la Amsterdam, sub bagheta lui Charles Dutoit. Vor urma alte concerte la Atena, cu un oratoriu de Händel, la Mexico City Cântecul pământului, de Mahler, la Los Angeles Cosi fan tutte, cu James Conlon la pupitru, la Geneva Grande Duchesse de Gerolstein, de Offenbach... sunt partituri din nou foarte diverse. Mă uit cu bucurie înspre anul 2011.
 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer