24.01.2011
Idei în Dialog, ianuarie 2009


Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române. 5 secole de literatură,
Editura Paralela 45, Piteşti, 2008, 1528 p.


Comment peut-on être Persan? Cum poate cineva, un singur om fiind, să dea în anul de graţie 2008 o istorie a literaturii române de la Coresi la Andrei Bodiu?
 
Niciodată, după 1989, n-am văzut atâta public interesat de critica şi istoria literară precum la Istoria critică a literaturii române semnată de Nicolae Manolescu şi lansată, la Târgul Gaudeamus (2008), de Paralela 45. Ca în vremurile "bune" ale socialismului de stat cu refugii privat-culturale, exemplare din impresionantul tom erau şi nu erau, se târguiau şi se împrumutau... A fost unul dintre rarele cazuri postrevoluţionare când cererea de carte specializată a depăşit net oferta; şi e de presupus că editura însăşi a fost surprinsă de aviditatea achizitivă a publicului autohton. Pentru cei ce se mai îndoiau de posibilitatea transferului, dintr-o epocă în alta, a prestigiului simbolic deţinut de Nicolae Manolescu, demonstraţia a fost făcută live. Aşa cum, în timpul comunismului naţionalist, criticul "şaizecist" era solistul cronicii literare săptămânale, cea mai admirată, ascultată şi respectată instanţă în domeniu, acelaşi Nicolae Manolescu se prezintă, în anii capitalismului şi la finele guvernării liberale, ca un star al istoriografiei româneşti. Comparaţia mai veche, cu P. Constantinescu, pare deja clasată. Noua comparaţie, făcută de editor, prezentatori şi autorul însuşi, este cu G. Călinescu.
 
Şi nu e suficient. În Postfaţa la monumentalul său op, Nicolae Manolescu citează din Sorin Alexandrescu un fragment care îi este dedicat. Din tot ce s-a scris, decenii întregi, despre N. Manolescu, cu greu vom găsi un text comparabil, ca detentă hagiografică şi intensitate lirică. Să parcurgem contribuţia lui Sorin Alexandrescu: "O discuţie despre canon ar trebui să pornească de la recunoaşterea faptului evident că «ordinea literară» românească a fost stabilită de patru oameni: Maiorescu (1940 [sic!]-1917), Lovinescu (1899-1965), Călinescu (1899-1965) şi Manolescu (n. 1939). (...) Însemnătatea «celor patru» este enormă. Ceva demiurgic, astăzi încă fascinant, însoţeşte gesturile lor: Maiorescu ridică din mâlul primordial arhipelagul genurilor şi atitudinilor literare, Lovinescu taie în pădurile şi poienile lui contururile primelor oraşe şi conferă modernismului unica îndreptăţire a existenţei în cultură, Călinescu aduce în Istoria lui prima imagine despre sine modernă a literaturii române, iar Manolescu salvează decenii de-a rândul, de neghina comunistă, grâul curat. Metafora despărţirii apelor de uscat, gestul demiurgic prin excelenţă, implică totodată indignarea (sic!) apelor, respingerea formelor alternative ca anti-forme. Demiurgul este şi Marele Defensor: Maiorescu ne apără de demagogie, Lovinescu de păşunism, Călinescu de naţionalism şi antisemitism în plină perioadă antonesciană, iar Manolescu respinge asalturile staliniste şi neaoşiste." (p. 1451).
 
Greşelile de corectură evidente (anul naşterii lui Maiorescu) sunt dublate aici de confuzii grave ale lui S. Alexandrescu, într-un tablou sintetic asupra criticii noastre canonizatoare ce ar fi trebuit să presupună rigoarea. I-ar fi fost dificil, bunăoară, lui G. Călinescu să stabilească "ordinea literară" românească încă din primul său an de viaţă. Iar dacă este vorba, în lista celor patru mari canonizatori, strict de reperele biografice clasice, nu se înţelege de ce E. Lovinescu (n. 1881- m. 1943) e arondat perioadei 1899-1965. În 1899, Lovinescu abia se înscria la Universitatea ieşeană. Iar în 1965... era mort de peste două decenii.
 
Preluarea de către N. Manolescu a acestor rânduri fantastice indică nivelul aşteptărilor autorului asupra receptării operei sale. Patru mari critici şi istorici literari pentru "5 secole de literatură", cum stă scris în subtitlul Istoriei: nu e un număr cam mic, pentru o literatură atât de bogată şi de întinsă temporal? Ipoteza e că vârfurile sunt întotdeauna puţine şi greu accesibile; că dintr-o epocă literară ar rămâne un Critic, maximum doi; şi că, din perioada postbelică, singurul nume detaşabil este cel al lui Nicolae Manolescu.
 
E adevărat că fragmentul din Sorin Alexandrescu este desprins dintr-un serial mai vechi consacrat cronicarului Manolescu. Decupându-l şi reţinându-l în finalul sintezei, acesta din urmă îl consideră caracterizant şi pentru dimensiunea sa mai recentă, de istoric literar. Şi astfel, transferul e încă o dată efectuat. Deoarece autorul Istoriei critice... îi aduce, în continuare, câteva obiecţii lui Sorin Alexandrescu (în alte puncte decât acesta, esenţial, al valorizării), glisările convenabile ale lui Nicolae Manolescu nu sunt observate decât de către cititorii mai experimentaţi. Pentru toţi ceilalţi, pentru publicul larg şi cu interese mai variate decât cel strict literar, premisa a fost deja transformată în concluzie. Şi prin dimensiunile cărţii de faţă, şi prin intervalul de cinci sute de ani pe care îl acoperă, şi prin calităţile recunoscute ale scrisului şi acţiunii lui critice, Nicolae Manolescu este Istoricul par excellence, Marele Defensor, Demiurgul.
 
E, indubitabil, o mentalitate de premiant în această nefisurată dorinţă de a fi întotdeauna şi în orice domeniu întâiul. Şi pentru că eu însumi am primit acest calificativ, voi încerca să clarific aspectele moral-psihologice ale chestiunii. Într-adevăr, decât să te înscrii într-o competiţie cu gândul "consolator" că vei fi ultimul, penultimul, în plutonul mediocrităţilor sau chiar pe locul doi, mai bine te laşi păgubaş. Important nu e să participi la o cursă, cum ne învaţă profesorii de bune maniere olimpice. Dacă importantă e participarea, şi dacă absolut oricine poate să ia parte, în ce constă meritul personal şi care mai e rostul întrecerii? Dacă nu contează rezultatul final, de ce contorizăm timpul alergării, de ce afişăm pe tabelă golurile noastre şi ale echipei adverse, de ce numărăm metrii unui triplu salt? Important este, desigur, să câştigi, iar scorul, cifrele, rezultatele consacră tocmai victoria unora şi înfrângerea altora. Dar esenţial mi se pare să vrei să câştigi. Pe această voinţă, pe această vocaţie a (auto)depăşirii, s-au construit toate valorile umane.
 
Eu vreau aşadar, cu ambiţie declarată şi cu o intensitate nefluctuantă, să câştig cursele la care particip. Fiecare şi le poate alege pe ale sale, în acord cu datele proprii şi împotriva oricăror circumstanţe nefavorabile. Ar fi însă o eroare să pierdem timp şi energie cu întreceri în care n-avem ce căuta: fizica atomică, pentru mine, sau politica dâmboviţeană, pentru Nicolae Manolescu. E preferabil - dacă nu obligatoriu moral - să ne investim forţele în domeniul pentru care am dovedit vocaţie. Mai ales că în epoca de specializare tot mai îngustă pe care o trăim, modelul personalităţii renascentiste, totale, unind la vârf pictura cu ingineria şi sculptura cu fizica, este imposibil de reiterat. Ori, ori. Trebuie să alegi şi să te dedici alegerii făcute. Ca să realizezi ceva cu adevărat serios, solid, durabil, eşti nevoit să te specializezi şi să te focalizezi. Şi să construieşti, într-o durată consistentă de timp, în interiorul aceluiaşi proiect.
 
După 1989, miza greşită a lui Nicolae Manolescu a fost aceea a implicării în politica militantă. Era şi este limpede că nu poţi fi simultan un politician activ şi un critic literar activ. Cu toate acestea, istoricul literar de astăzi a pierdut zece ani pentru iluzia unei victorii pe alt teren decât al său. Înfrângerea "din deplasare" ar fi fost totuşi surmontabilă printr-o victorie ulterioară obţinută "acasă", în domeniul literaturii. Dar nici după 2000, hélas!, criticul literar n-a mai făcut critică literară. A compus editoriale pe teme diverse, a scris comentarii despre fotbal, a dat pagini de memorialistică şi a acordat interviuri, şi-a reeditat titlurile mai vechi. Însă întoarcerea la uneltele profesiunii sale nu s-a mai produs. Revenirea lui Nicolae Manolescu la critica literară e o iluzie optică. De la volumul întâi din Istoria critică a literaturii române (1990) plus studiile din Poeţi romantici (scrise între 1989 şi 1992) şipână la opul de faţă, el n-a mai dat nici o carte inedită de critică şi istorie literară.
 
Penuria ar fi fost de înţeles dacă autorul nostru s-ar fi concentrat exclusiv asupra Istoriei; dacă, în tot acest interval de maturitate creativă, şi-ar fi dedicat timpul şi şi-ar fi alocat resursele unui proiect monumental. Din păcate pentru el şi pentru literatura noastră "veche" de cinci secole, acest lucru nu s-a întâmplat. Criticul "şaizecist" a avut numai ambiţia - nu şi voinţa - de a da o Istorie comparabilă cu a lui Călinescu. N-a putut renunţa la implicările, funcţiile, oficiile, prezidiile, ambasadele, câştigurile, satisfacţiile sociale ale epocii postrevoluţionare. Toate acestea, de altfel, erau bine meritate. Nu însă cu sacrificarea proiectelor realmente importante. Prin alegerea beneficiilor epocii actuale şi renunţarea de facto la critica literară, Nicolae Manolescu se distinge (şi nu în sens pozitiv) de E. Lovinescu şi G. Călinescu.
 
În fapt, o Istorie a literaturii române de la origini până în prezent, cum a realizat în 1941 G. Călinescu, nu mai poate fi scrisă astăzi de către un singur autor. O să explic în continuare (mai mult pentru cititorul obişnuit decât pentru cel specializat) motivele, făcând totodată credit afirmaţiilor lui Nicolae Manolescu. Până la probatoriul din următoarele episoade ale acestei cronici ample, să admitem, dimpreună cu istoricul literar, că el a citit şi a recitit întreaga noastră literatură. A parcurs, de asemenea, operele critice care au însoţit-o şi au configurat-o. De la Coresi la "optzecişti", scriitorii noştri semnificativi au constituit, cu întreaga lor operă semnificativă, lectura din ultimul sfert de veac a criticului.
 
Dacă ne raportăm la epocile mai vechi, în care N. Manolescu ambiţionează să fie cotat drept specialist, aceasta înseamnă că autorul e familiarizat cu latina, slavona, greaca. Şi apoi, că a fost un explorator temeinic al arhivelor: de la Biblioteca Naţională şi până la cutare mănăstire ori lăcaş, ofertant literar, de cult religios. Bibliografia dată la capitolul Secolele XVI-XVIII. Literatura Medievală - 1521-1787 arată însă contrariul. Lipsesc cu totul docomentele investigate. Referinţele critice (de la N. Cartojan şi I.C. Chiţimia la Dan Zamfirescu) beneficiază de acelaşi spaţiu cu cel al operelor "literare" studiate: jumătate de pagină operele, jumătate de pagină referinţele. Comparaţia cu bibliografia de la primul capitol al Istoriei lui G. Călinescu este strivitoare. Câteva rânduri lămuritoare, dintr-o parte şi din cealaltă. La Călinescu: "GENERALITĂŢI. Bibliografia românească veche, 1508-1830, de Ioan Bianu şi Nerva Hodoş, I, 1508-1716, Buc., 1898; II, 1716-1808, Buc., 1910; III, 1809-1830 (continuată de Dan Simonescu), Buc., 1912-1936. - Aurelian Sacerdoţeanu, Predosloviile cărţilor româneşti, I, 1508-1647, Buc., 1938. - N. Georgescu-Tistu, Bibliografia literară română, Buc., Acad. Rom., St. şi Cerc., XVIII, 1932 (orientări generale). - Dimitrie Iarcu, Annale bibliografice romane. Repertoriu chronologicu sau catalogu generalu de carţile romane imprimate de la adoptarea imprimeriei, diumetate seclu XVI, şi pînă astedi, 1550-1865 exclusivu..., Buc., 1865; ed. a II-a (1550-1873), Buc., 1873." Sunt primele rânduri din patru pagini mari şi îndesate, cu corp de literă minuscul. La Manolescu, pagina bibliografică e aerisită, dar cu verzale: "Opere literare: ANONIMUL BRÂNCOVENESC, în Cronicari munteni, 2 vol, 1961 (ed. II, 1984). Constantin CANTACUZINO (Stolnicul), Istoria Ţării Româneşti, în Cronicari munteni, 1961. Dimitrie CANTEMIR, Hronicul vechimei a romani-moldo-vlahilor, în Operele princepelui Demetriu Cantemir, tipărite de Societatea Academică Română, vol. 7, 1901. Acelaşi, Divanul, în Opere complete, ed. crit., vol. 1, 1974. Acelaşi, Istoria ieroglifică, I-II, 1965"; "Referinţe critice: N. CARTOJAN, Cărţile populare în literatura românească, I-II, ed. 2, 1974. I.C. CHIŢIMIA, Probleme de bază ale literaturii române vechi, 1974".
 
Ceea ce G. Călinescu studiază, Nicolae Manolescu preia. Tehnica de lucru a istoricului literar "şaizecist" este să citească atent nu atât o epocă (mai veche sau mai nouă), cât referinţele creditabile despre ea, aparţinând unor specialişti veritabili pe segmentul respectiv. Riscurile acestei metode se vor vedea mai ales în capitolul dedicat literaturii de după 1989. Pe acest interval, absenţa sintezelor, a unui îndreptar precum Probleme de bază ale literaturii române postrevoluţionare, complică mult demersul autorului. În lipsa panoramelor critice, el se vede obligat să parcurgă însăşi literatura.
 
Pentru secolele 16-18, documentarea adevărată este extrem de laborioasă şi creşte dintr-o paradoxală hiperspecializare într-un câmp cultural încă nedisociat şi necristalizat literar. În schimb, epocile următoare uşurează accesul către operele artistice, dar lărgesc enorm domeniul acestora. Tehnic vorbind, problema nu mai este aceea că se găsesc prea puţine fărâme de literatură (şi aceea involuntară) într-o mare de mărturii, artefacte, hrisoave şi predici. Problema este că apar prea multe volume de literatură propriu-zisă, majoritatea de acelaşi nivel. Pe măsură ce trecutul se îndepărtează şi prezentul se conturează, exploratorul arhivelor se transformă într-un reporter al actualităţii şi un cronicar al sutelor, miilor de apariţii editoriale. Întrucât cultura română arde etapele, din secolul 19 încoace, încercând să recupereze decalajul faţă de cele occidentale şi să internalizeze sincronic etape istorice aflate în Vest în succesiune, producţia noastră literară echivalează cu un torent de tipărituri. Cronicarul selectează şi ierarhizează în această materie desfăşurată, în continuă expansiune. Obligaţia istoricului literar este s-o fi parcurs măcar o dată. Cine poate parcurge întreaga literatură română? Răspunsul, poate dureros, dar realmente serios, este: nimeni.  Iar concluzia se desprinde şi ea cu uşurinţă. Pentru a mai putea scrie astăzi o adevărată Istorie literară, trebuie să limitezi perioada ei de cuprindere.
 
Dacă Nicolae Manolescu ar fi ales varianta unei Istorii a literaturii româneartistice, începând cu Ienăchiţă Văcărescu (1787) şi încheind cu Mircea Cărtărescu (1990), întreprinderea lui istoriografică ar fi rămas extrem de ambiţioasă, dar şansele de reuşită meta-literară ar fi crescut sensibil. Două sute de ani de literatură veritabilă i s-au părut însă o etichetă inferioară celei, absurd-promoţionale, care ne livrează un produs inexistent în cultura română: 5 secole de literatură. În mod inexplicabil, criticul "şaizecist", unul dintre adversarii neîmpăcaţi, în anii \'80, ai protocronismului ceauşist, le confirmă vechilor oponenţi, prin acest subtitlu aiuritor, una dintre tezele preferate. Literatura română apare ca un organism şi ca un fapt istoric multisecular, într-o durată pe care numai sincroniştii trădători de neam, ca E. Lovinescu, nu vor s-o recunoască legitimator. În pofida distincţiilor şi disocierilor de fineţe făcute la începutul Istoriei critice a literaturii române, Nicolae Manolescu, "Marele Defensor", le oferă un excelent alibi celor care au inventat, din trecutul nostru istoric, şi unul estetic.
 
Imprudentă se dovedeşte, de asemenea, aventurarea autorului dincolo de borna generaţiei \'80; mai exact, dincolo de anul de graniţă dintre literatura sub comunism (sistem închis, etatizat, centralizat, cu rezistenţa prin cultură şi cu un statut special al scriitorului şi al criticului) şi literatura epocii "de tranziţie" (sistem deschis, multipolar, lume atomizată, cu diminuarea interesului public pentru literatură şi afirmarea unei noi generaţii de artişti, în condiţii de piaţă liberă). "Marginile" Istoriei sunt improvizate, lacunare şi cu numeroase erori de perspectivă, de informaţie şi diagnostic; în timp ce destule secţiuni din "trunchiul" acestei cărţi monumentale se ridică la nivelul înalt al cronicilor şi studiilor lui Nicolae Manolescu.
 
Critică, cronică sau istorie literară? E timpul să tranşăm această ambiguitate, chiar dacă fiecare comentator, de la cei interbelici şi până la cei din ultima generaţie ("prezentistă", după N. Manolescu) o abordează şi o înţelege în felul său. Istoricul de calibru e în mod necesar un bun cronicar literar, cu gust, intuiţie şi discernământ estetic. Reciproca nu e întotdeauna valabilă, fiindcă un cronicar literar jucând de regulă în arena actualităţii poate să nu aibă priză la valorile şi reperele trecutului. Sensul acţiunii lui e proiectiv şi prospectiv. Caută noutatea sau măcar actualizările inedite ale unor modele consacrate. Îi urmăreşte cu atenţie pe debutanţi, îi reciteşte pe clasicii în viaţă, evacuează nulităţile şi impostorii: face o hartă în continuă schimbare a prezentului literar. O nouă şi formidabilă apariţie editorială, de nimeni prevăzută, poate bascula tot sistemul de reprezentări şi referinţe artistice al unui cronicar. Lovinescu, susţinătorul declarat al romanului citadin, s-a văzut obligat, la apariţia lui Ion al lui Rebreanu, să-şi amendeze propria teorie. La nivelul meu, apariţia unui roman ca Asediul Vienei de Horia Ursu a avut darul de a-mi contrazice punctual teoria postmodernismului epuizat. Iată că nu este chiar aşa. Viaţa cronicarului literar, pliată pe specificul activităţii şi reactivităţii sale, e plină de surprize.
 
Istoricul literar, spre deosebire de criticul de întâmpinare, are o bună distanţă faţă de materia pe care o analizează şi o structurează. O dată la un secol apar surprize de genul descoperirii corespondenţei inedite dintre Eminescu şi Veronica Micle, corpus de texte ce schimbă, într-o anumită măsură, interpretarea unor episoade din biografia marelui poet. În celelalte 99% din cazuri, lucrurile sunt cunoscute sau - cel puţin - ar trebui să fie cunoscute de către autorul unei Istorii a literaturii. Noi ştim, el ştie, se ştie că Răscoala aceluiaşi Rebreanu e un roman foarte puternic, în timp ce Gorila (urban, cum îi plăcea lui Lovinescu) e la fel de spectaculos, dar la un nivel artistic inferior. Istoricul literar despre care vorbim ne va da această ierarhizare, justificând-o pe text, argumentând-o fie şi succint. Sau poate, dacă ţine să fie mereu original, precum I. Negoiţescu, să răstoarne raportul şi să-şi marcheze preferinţa pentru romanul mai slab cotat. Îi aşteptăm cu interes argumentaţia şi, dacă îi sesizăm puncte slabe, o răsturnăm la rândul nostru. Că e Răscoala mai valoroasă decât Gorila (evaluarea justă), că o fi Gorila superioară Răscoalei (reevaluare nonconformistă, în răspăr), în ambele cazuri, autorul Istoriei literare trebuie că a citit operele respective şi se pronunţă în cunoştinţă de cauză asupra lor.
 
Spre deosebire deci de cronicar, care îşi poate alege cărţile despre care scrie (noutăţi sunt multe), istoricul unei literaturi e obligat profesional să citească tot Heliade-Rădulescu, tot Eminescu, tot Caragiale, tot Slavici, tot Macedonski, tot Sadoveanu, tot Rebreanu, tot Arghezi, tot Blaga, tot Călinescu, tot Eliade, tot Preda, tot Petru Dumitriu, tot Breban, tot Buzura, tot Nichita Stănescu, tot Sorescu, tot Paler, tot Brumaru, tot Cărtărescu... Am selectat, cu un anumit sadism, autori inconturnabili şi care au dat o operă suficient de întinsă pentru a ocupa o porţiune semnificativă din viaţa unui cititor. Ridicând această listă de nume la puterea a doua, vom obţine 400 de scriitori (pentru "5 secole de literatură", nu e o cifră exagerată) ce vor popula paginile unei Istorii de la diaconul Coresi la post-"optzecistul" Andrei Bodiu. Am lăsat deoparte miile de grafomani care înnegresc degeaba hârtia şi disturbă, prin continua şi susţinuta lor activitate productivă, disocierea rapidă a valorilor literare. Înmulţim apoi 400 cu o medie de 5000 de pagini per scriitor (dacă media pare exagerată, să ne gândim că numai Istoria de faţă are peste 1500 de pagini). Cele două milioane de pagini ce trebuie parcurse - şi pe care N. Manolescu susţine că le-a recitit în ultimii ani - reţin, la o medie de 300 de pagini citite zilnic, un număr (demonic) de 6666 de zile, adică mai mult de optsprezece ani. O primă şi unică lectură a autorilor români de pe "lista lui Manolescu" (disponibilă in integrum în Indicele de nume) ia, dacă luăm în considerare şi critica însoţitoare, două decenii de trudă cotidiană. Un interval pe care istoricul literar de astăzi, confiscat între 1990 şi 2000 de activităţi extraliterare, nu l-a avut "liber".
 
Cu Istoria critică a literaturii române aflată la primul volum (cel din 1990, de până la Hasdeu) şi cu diferite segmente ale Istoriei mari aflate în lucru, în eboşă sau în fază de proiect, Nicolae Manolescu a avut în faţă, începând cu anul 2000, următoarea perspectivă: să dea, până la o dată cât mai apropiată (a fost anul 2008), restul Istoriei. Restul? Însemna destul de mult: de la B.P. Hasdeu la A. Bodiu. Cu alte cuvinte: Junimismul - 1867-1889 şi Marii scriitori; Modernismul - 1889-1947 şi Contemporanii - 1948-2000. Cu cifre, din nou: peste 1100 de pagini din cele 1528 ale Istoriei.
 
Cum a reuşit Nicolae Manolescu performanţa de a acoperi, în câţiva ani, două treimi dintr-o Istorie dusă anterior până la Hasdeu? Nu e nevoie de flerul unei detectiv englez pentru a ghici răspunsul. Până la episodul următor, doar un cuvânt mai e de spus.

Păcat.

0 comentarii

Publicitate

Sus