Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Cronica insolită

Poezia infinită a Japoniei


Matei Vişniec

12.02.2011
RFI România, februarie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Cînd se apropie de ei un fluture, japonezii spun că el este de fapt sufletul unui samurai. Rare sunt culturile care să acumuleze atîta poezie în tradiţia dar şi în gesturile cotidiene.

Cînd un japonez îţi înmînează un cadou, gestul ţine de ceremonie. O ceremonie devine şi despachetarea, descoperirea cadoului, iar prezentarea sa (modul în care a fost împachetat cu grijă în mai multe rînduri de ambalaje) este infinit mai importantă decît obiectul însuşi. Acesta din urmă nici nu trebuie să fie ceva util, important este doar faptul că persoana care oferă un cadou demonstrează că s-a gîndit la cel care primeşte cadoul.
 

Într-un salon de ceai sau în templele unde există pavilioane de ceai, ceremonia servirii acestui lichid purtător de multiple simboluri devine un adevărat balet al simţurilor. Platoul, ceaşca, ustensilele de preparat ceaiul, aşteptarea... toate aceste ingrediente au un sens, construiesc un moment poetic pentru ca omul care va servi ceaiul să poată trăi un moment de comuniune cu frumosul. A servi un ceai verde în faţa unei grădini zen înseamnă a conferi vieţii un sens profund: clipa încărcată de graţie şi frumuseţe te înalţă deasupra durităţii vieţii.
 

Japonezii nu sunt în nici un caz naivi cultivînd gustul pentru poezie şi ceremonie. Tocmai pentru că viaţa lor este dură, tocmai pentru că muncesc foarte mult, tocmai pentru că trebuie să se supună unei ierarhii stricte de la naştere pînă la moarte, ei cultivă fragmente de frumos pentru a evada din constrîngeri.
 

La intrarea într-un templu şintoist există întotdeauna o fîntînă. Călătorul care vine să se închine unui spirit (un kami) din panteonul şintoist (care numără cam 8 milioane de spirite), îşi începe ceremonia printr-o purificare. Întîi îşi spală mîinile şi apoi îşi clăteşte gura. În faţa templului se află un fel de gong de care atîrnă o funie. Călătorul trebuie să tragă de trei ori de funie şi gongul bate de trei ori. Numai aşa se trezeşte spiritul căruia vrei să i te adresezi. După ce i te închini şi îţi formulezi o dorinţă trebuie să-i dai spiritului şi o ofrandă, în general o monedă pe care o arunci într-o cutie. Sunetul produs de moneda care se rostogoleşte în interiorul labirintic al cutiei face parte şi el din ritual. Ceremonia este aproape încheiată, mai rămîne să tragi din nou de funie de trei ori, pentru ca alte trei bătăi de gong să-l anunţe pe kami că poate să adoarmă la loc. Nimeni nu ştie cum de se trezeşte, dintre cei 8 milioane de kami, exact cel de care ai tu nevoie. Acest lucru nu este însă important, la japonezi relaţia cu divinitatea este şi ea încărcată de poezie.


Nu poţi înţelege ce înseamnă un haiku, această formă fixă de poezie inventată de japonezi, decît dacă intri în atelierul un caligraf. Atunci îţi dai seama că poezia începe înainte de captarea ei pe o foaie de hîrtie. Mai precis, începe prin alegerea foii de hîrtie, a pensulei şi a cernelii... Un haiku începe odată cu ceremonia caligrafierii lui, cu gesturile caligrafului îmbrăcat într-un chimonou, cu modul în care se concentrează... Cînd caligraful îşi înmoaie pensula în cerneală poemul există deja de cîteva minute bune, el este încarnat şi de relaţia dintre cei care privesc gesturile caligrafului. Cînd în sfîrşit poemul a fost scris de mîna caligrafului şi cerneala se usucă pe hîrtia din fibre vegetale, ai impresia că ai asistat la naşterea unei întrebări despre lume şi despre tine, o întrebare unică căreia numai tu, prin emoţia ta, îi poţi da un răspuns.
 

Despre sărbătoarea cireşilor înfloriţi, sakura, toată lumea ştie cîte ceva. Emoţia colectivă a unui întreg popor în faţa unor flori de cireş este totuşi unul dintre gesturile cele mai sublime inventate de rasa umană. Într-o lume materialistă, mercantilă, brutală, individualistă, care este lumea noastră pămînteană, în fiecare lună aprilie cîteva zeci de milioane de locuitori ai planetei ies la plimbare, undeva pe o insulă din extremul Orient, pentru a admira nişte cireşi. Gestul lor are ceva salvator pentru întreaga rasă umană şi îţi spui că totul nu este pieredut, că răutatea şi urîţenia nu au cîştigat definitiv bătălia. Chiar şi mediile de informare, cînd înfloresc cireşii în Japonia, ies, pentru o zi, din rutina lor morbidă şi îşi încep buletinele de ştiri cu această informaţie. Reporterii se reped să filmeze şi să fotografieze primul cireş înflorit iar ştirea că într-o anumită regiune a Japoniei au înflorit primii cireşi devine una care inundă brusc ecranele televizoarelor. Milioane de oameni o preiau ca pe o informaţie esenţială, aşteptată cu mare emoţie, ca şi cum li s-ar confirma că poezia nu a fost încă definitiv ucisă pe pămînt.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • ceremonia ciresului
    bonyes [membru], 15.02.2011, 09:27

    intre timp aceasta ceremonie a fost exportata si asimilata in usa: la washington si ny.
    cu toata spiritualitatea si cred ca vreo 8 mil de kami sunt si acolo.

Spacer Spacer