Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Călătorie prin paradox


Manu Anghelescu

13.02.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
(ruta Saigon - Mekong Delta - Phnom Phen - Angkor Wat)

Angkor Wat. Am ajuns şi aici. După un an de zile pe drum. Între timp poporul egiptean şi-a recîştigat libertatea, a nins puternic în Korea, a dat ciclonul peste Australia iar cambogienii şi tailandezii au deschid focul unii împotriva celorlalţi la o graniţă apropiată de Siem Reap unde sînt în acest moment. Timpul nu mai stă pe loc de nici un fel. Ultimele două săptămîni au fost crunte ca ritm. Zeci de ore pe autobuz, bărci, tuk-tuk, biciclete. Peisajele s-au succedat cu viteza luminii. Traseul nostru: Saigon - Delta Mekongului - capitala Cambogiei, Phnom Phen, către a opta minuna a lumii, templele din anticul Angkor. Probabil pentru că simţim tot mai puternic disperarea de a ne îndrepta vertiginos către finalul călătoriei, sîntem tot mai pe fugă, tot mai nedormiţi din cauza dimineţilor în care trezirea la şase a devenit o obişnuinţă mai mult decît o necesitate. La mine, cel puţin, pentru că o fi fost cald în Tailanda, dar Cambogia m-a doborît de tot, oricît ador căldurile tropicale. Cu toate astea, cînd am ajuns la Angkor Wat am simţit că a meritat fiecare minut pe drumurile nebuneşti din Vietnam şi fiecare zi în care nu înţelegeam ce căutăm într-un oraş prăfuit cu blocuri comuniste undeva la graniţa cu Cambogia.

Legat de tura de trei zile în faimoasa deltă a Mekongului din Vietnam, fără nici un regret aş fi trecut peste. Dar pentru că era cea mai facilă modalitate de a trece în Cambogia, fără a ne mai bate capul cu negociatul cu vietnamezii care cu orice ocazie ne-ar fi fraierit cu cîte un dolar, doi pentru că sînt buni negustori şi foarte muncitori, am ales calea în spirală. Legat de acest aspect, nu trebuie generalizat, în mod evident, dar noi eram destul de subiectivi, mai ales după Laos şi Tailanda. Vietnamul nu mi se părea primitor. Mai ales turele acestea foarte turistice le simţeam ca pe o formă evidentă de a profita de pe urma turistului inocent. Mai ales că era plin de americani de 70 de ani, ori nostalgici ai timpului petrecut acolo în timpul războiului, ori prieteni ai nostalgicilor care nu prea înţelegeau poveştile atît de intense ale colegilor lor. Oricum ar fi fost, mi s-a părut că americanii care vizitează Vietnamul vin cu un intens sentiment de vină. Nu ştiu cît de constructiv este acest lucru, mai ales în condiţiile în care nu fuseseră ei soldaţi americani luptînd în mod aleatoriu împotriva unui inamic cameleonic, din cauza unor jocuri politice la care nu aveau acces şi a căror pioni erau. Trecînd în Cambogia şi văzînd urme ale genocidului iniţiat de gruparea comunistă Khmer Rouge, nu mai ştiam ce să înţeleg. Vietnamezii i-au eliberat pe cambogieni, americanii au încercat să oprească invazia comunistă. Care pe care şi de ce, cred că nu mai ştia nimeni cu exactitate. Oricum, în Cambogia s-au petrecut orori care nu fac cinste rasei umane şi care te pun să te gîndeşti de două ori înainte de a fi de partea oricărei mişcări politice. Cum s-a ajuns la uciderea a două milioane de cambogieni de către cambogieni, pare un mister care nu-mi poate spune decît că noi oamenii avem două feţe şi că fiecare sîntem potenţiali criminali.

Dar să mă întorc la delta Mekongului. Eram cu familii cu copii mici, bătrîni şi călători ca noi, în tranziţie către tărîmul cambogian. Poate nu mai eram noi impresionabili, poate preţul fusese ridicol de mic, poate eram prea setaţi deja pe Cambogia, dar ştiu că am întrebat la un moment dat: De ce să vii cu copilul mic în Delta Mekongului şi Saigon? Care e ideea? Cred că singurul lucru pe care mi-l amintesc din cele trei zile au fost: cînd am căutat seara disperaţi un loc în care să ne facem poze pentru viza de Cambogia, răsăritul pe murdarul Mekong, în bărcile cîrmuite de nişte vietnameze aprige, momentul cu bătrînul american care îşi amintea de vremurile anilor şaptezeci şi călătoria lui ca backpacker prin România, discuţia cu o familie de vietnamezi plecaţi de treizeci de ani în Perth, Australia, şi fiul lor care arăta sută la sută vietnamez dar nu vorbea boabă din limba părinţilor săi, mirosul pieţei de fructe şi peşte într-o după-masă toridă în apropierea graniţei cu Cambogia, bomboanele din nucă de cocos şi salturile mortale din autobuz. Vorba lui Răzvan: Cred să şoferul ăsta nu vroia să se facă şofer cînd era mic. Doar că se nimerea să avem acelaşi tip de şoferi, să stăm tot în spate şi să ne ţinem de bară anticipat la fiecare pod. Nimeni nu părea să ştie exact de ce se află acolo. Parcă eram turist la Calacea. Dar asta ne şi distra într-un fel. Drept urmare am uitat în mod simbolic cartea Undestanding Vietnam în autobuz. Cred că nu eram pregătită să înţeleg complexitatea unei ţări ca Vietnam, deşi cred că secretul constă în a petrece un timp într-un loc şi de a cunoaşte oamenii. Pentru că din Vietnam am primit două mesaje pe Couchsurfing de la două vietnameze care studiază în Europa şi care erau acasă de sărbători. Mă invitau la cafea şi regret teribil că nu am ajuns să le cunosc. Pentru că la fel la noi, una e să fi turist şi alta e să te ducă oamenii locului acolo unde vei înţelege că a cunoaşte o cultură nu se face în trei zile prin delta Mekongului sau mîncînd dragon fruit.

Şi totuşi, drumul cu barca către Cambogia a meritat. Stăteam în lumina soarelui pe punte, în huruitul motorului, alături de un tată japonez şi copilul lui de trei ani. Liniştiţi, suspendaţi într-un moment de pace, într-un loc care fusese odată "a desperate land", ca în The End, The Doors. Dar oricît aş fi vrut să trec peste momentul Vietnam War, era dificil să simţi pace într-un loc în care ani de zile incertitudinea era singurul lucru sigur. Şi totuşi... Ne îndreptam către teritoriul cambogian şi totul se calma. Copiii ieşeau pe mal şi strigau Hello, oamenii zîmbeau, praful din sate părea primitor şi totul începea să prindă un fel de sens. În plus, ne ambiţionăm să ne rezolvăm singuri viza de Cambogia deşi ghida vietnameză ne cere doi dolari "for the service". Pentru că lui Răzvan nu-i place deloc să fie fraierit, faţă de mine care aş evita cu orice preţ conflictul, o luăm pe jos după ştampilarea paşapoartelor cu Exit Vietnam de către o ofiţeră care părea "a cool lady" după tatuaj. După trei zile de stat în busuri mersul pe jos prin praful după-amiezii, cărîndu-ne rucsacii dubli, mi se părea cea mai frumoasă aventură. Zîmbeam larg în drumul către oficiul de la graniţă, copiii pedalau pe biciclete supradimensionate, sătenii păreau prinşi într-o transă temporală pe prispele lor suspendate, şi mi se părea din nou că drumul are un sens. Deşi ne cer un dolar în plus pentru hîrtiile de viza application, ofiţerii cambogieni sînt amabili şi ne rezolvă repede cu viza. Grupul nostru către Phnom Phen vine abia după jumătate de oră, timp în care avem timp să stăm la taclale cu nişte elveţieni care aveau să facă aceeaşi tură ca şi noi dar în sens invers. Le urez mult succes, încercînd să ascund faptul că nu aş vrea să fiu în locul lor. Încă trei ore cu busul şi ajungem într-un final în capitala Cambogiei, spre încîntarea copilului coreean care părea să se afle în pragul colapsului din cauza plictiselii. Şi nu era singurul, pentru că nici britanica de lîngă mine nu părea mai relaxată şi într-un moment de defulare îmi spune că abia aşteaptă să se întoarcă în Tailanda.

Da, nu e uşoară viaţa în Vietnam şi Cambogia, asta-i clar. În Vietnam e totuşi altceva. Ei au o creştere economică accelerată şi muncesc pe brînci pentru asta. Cambogienii nu au norocul ăsta şi poate nici acelaşi zvîc. Norocul lor se numeşte complexul de temple Angkor, moştenirea lăsată de ancestori. Mă întreb ce s-ar fi făcut fără această minune a lumii pe care vrea toată lumea să o vadă şi care aduce bani grei într-o ţară care are ca slogan "welcome in the kingdom of wonder". And wonder be it, pentru că de cum am ajuns în Phon Phen am avut sentimente dintre cele mai confuze: mîncarea era senzaţională dar cerşetorii şi vînzătorii ambulanţi şi prăpădiţi împînzeau locul, palatul prezidenţial e ca o pagodă budistă dar lîngă dai de muzeul Genocidului din '75-'79, timp în care mintea şi sufletul nu mai ştiu ce şi mai ales cum să digere. Deşi pare o combinaţie între Vientiane şi Bangkok, Phom Phen-ul mi s-a părut mult diferit faţă de cele două capitale vecine. În plus, un aer bizar plutea deasupra cartierului în care stau majoritatea călătorilor. Un aer de prostituţie şi sărăcie mocnită, ca şi cum efectele genocidului se mai simţeau încă. De fapt Killing Fields, locul în care au fost exterminaţi două milioane de cambogieni, erau la doar cîţiva kilometri distanţă de oraş. Păcat că acest tip de turism depăşeşte acel common sense care se pare că nu este atît de common. Iată ce ofertă turistică avea un şofer de tuk-tuk: "Hi, I am Yah and I offer you: Killing Fields tour, Genocide museum, Royal Palace, Night Market". Super, m-am gîndit. Ce ar merge un Killing Fields tour după o vizită la Night Market... Şi ironia nu se oprea aici pentru că acest turism de război pare o afacere bună. Şi lumea vine cu copii mici să viziteze închisoarea în care au fost măcelăriţi oameni. Poate are rol educativ, poate e doar o formă bizară de a te amăgi că viaţa merită trăită din plin. Oricum, după ieşirea din tur le văd pe două nemţoaice mîncînd fructe la baza celulelor de tortură. Asta da poftă bună.


Ideea este că am fost la Muzeul Genocidului şi ştiu că am avut o stare de greaţă două zile după. Văzusem şi filmul Killing Fields, asta dacă mai trebuia să mi se reamintească că omul este cel mai paradoxal animal de pe lumea asta. Mai mult decît înainte pricep ideea de "Shiva's dance of destruction". Omul creează, omul distruge. Nazişti şi khmeri rouge vor fi mereu pe lumea asta. La naiba! Şi trecînd peste puhoiul de turişti de toate felurile care împînzesc Cambogia, căutînd un moment de linişte, ne-am trezit a doua zi în Siem Reap, baza către grandioasele temple Angkor. Dar asta ar fi o altă poveste care merită relatată în detaliu. The world is your brain. Va urma...
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sinteză despre experimentul Călătorie de un an în jurul lumii, Manu Anghelescu (4.4/5 - 23 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Lungul drum către casă, Manu Anghelescu (5.0/5 - 19 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestea cu porterul sucit, Manu Anghelescu (5.0/5 - 18 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe insula zeilor în ziua liniştii: Bali, Manu Anghelescu (5.0/5 - 21 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Prin ţinuturi instabile, Manu Anghelescu (4.9/5 - 16 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Jurnal de călătorie


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer