Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Cronici de atelier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

În loc de Postfaţă


Ilinca Bernea, pe marginea unei cărţi de Horia Pătraşcu

16.02.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Horia Pătraşcu
Singur printre români
Editura Paralela 45, 2009



Citiţi un fragment din această carte.

*****
În loc de Postfaţă
 

Colecţia de eseuri Singur printre români semnată de Horia Pătraşcu, este, în fond, un manual de diagnostic al patologiilor societăţii româneşti actuale. Fiecare eseu prezintă un set de simptome specifice, iar liantul dintre ele constă în intenţia autorului de a colecta şi reuni sub acelaşi titlu fenotipii ale diformităţii mentalităţilor şi deprinderilor celor mai mulţi dintre români.

Singur pentru că singurătatea plasată într-un context social sugerează o formă de trăire alienantă. Ne simţim însinguraţi, exilaţi în mijlocul unui popor cu care nu putem rezona şi faţă de care suntem condamnaţi să ne simţim străini. Dacă eşti imun la bolile de care suferă o societate, devii automat o anomalie, un exclus, un singuratic. 

Fiecare diagnostic poartă un nume: "oligocraţia"  este o democraţie deviantă, "hiperspovedania" este o malformaţie a credinţei, "pedagogia fricii" o intoxicaţie a spiritului, resemnarea expusă în lumina reflecţiilor din "Mioriţa e un fals" este o cangrenă a simţirii umaniste care inhibă funcţia solidarităţii şi condescendenţei, "meditaţia ca prostituţie" o perversiune. "Homo stupidus" este un exemplar uman care suferă de intoleranţă la substanţa inteligenţei, "Cetăţeanul turmentat" este cel care alege între lucruri care nu pot fi ierarhizate, "Mocirliticul" este acel individ care se complace cu îngălare în mizeria vieţii cotidiene, "Mârlanul", "Nesimţitul" şi "Urâtul" sunt creaturi umane abrutizate, cărora li s-a atrofiat simţul moral sau care şi-au pierdut busola şi nu pot vedea mai departe de propria umbră, "Bărbitorul" este acel specimen atotştiutor care se pricepe la orice, expertul de serviciu pe care îl curtează televiziunile, "Securistul" este un turnător de carieră, un bârfitor profesionist care violează intimităţi cu o foame de lup şi care abia aşteaptă să răstălmăcească până şi cele mai nevinovate informaţii etc. Nu este neglijată nici boala conformismului la formalităţi oarbe, nici cea a simulării cerinţelor din fişa postului de la locul de muncă, nu sunt cruţate nici excesele birocratice sau practicile prea puţin ortodoxe prin care oamenii sunt ţinuţi sub observaţie de autorităţile statului, nici măcar "sentimentul românesc al norocului ca excrement".
 
Horia e în primul rând un umanist. El emite judecăţi şi elaborează critici din perspectiva căutătorului ingenuu de dreptate şi adevăr, de echitate şi virtute. Idealismul său transpare şi în tonurile grave şi în cele sardonice în care zugrăveşte profilurile degradării umane.  Deşi scrie cu un verb plin de nerv, acid, o face nu în mod cinic, ci pe lungimea de undă a revoltei. Chiar dacă timbrul scriiturii este unul prea puţin elogiativ, viziunea de fond pe care se articulează eseurile e menită să aducă un omagiu umanităţii, nealterate de maladiile erei contemporane. Această umanitate este concepută ca esenţă a calităţilor speciei, nu din perspectiva unui curent de gândire anume, ci mai degrabă dint-un punct de vedere existenţialist-idealist.  Singur printre români este o lucrare de etică scrisă într-un limbaj liber, subtil, prea puţin didactic, dar contagios, o carte care aduce în scenă interpretări uimitoare, cu o tehnică de argumentare impecabilă.
 
Foarte interesantă este viziunea nesimţirii ca patologie morală... Eu aş merge şi mai departe şi aş spune, ţinând cont chiar de referinţele pe care le conturează Horia, că nesimţirea este o patologie psihică pur şi simplu, care ar merita corectată sau tămăduită pe cale medicală.  Aşa cum mania persecuţiei, să zicem, se intersectează simptomatic  cu efuziunile nesimţirii, putem spune şi că nesimţirea, într-un grad mai ridicat, capătă accente maniacale, obsesiv-compulsive sau chiar schizoide. Bolile psihice sunt afecţiuni ale gândirii sau simţirii, iar în nesimţire ambele sunt afectate. Nesimţirea nu poate coabita nici cu bunul-simţ, dar nici cu raţionalitatea. Cei mai puţin sensibili se pot baza pe intuiţii sau judecăţi intelectuale, dacă nu pot conta pe busola unui simţ înnăscut al măsurii. Doar o gândire strâmbă dublată de o tulburare afectivă poate alimenta nesimţirea.
 
Ceea ce mi se pare foarte important în reflecţiile lui Horia este faptul că reverberaţia lor te aduce până în punctul în care te întrebi dacă nu cumva orice maladie psihică are şi un substrat de patologie morală. Eu una sunt adepta psihoterapiei prin educaţie morală, civică şi umanistă. Prin educaţie filosofică elementară.
 
Un om echilibrat, deprins cu meditaţia, cu auto-obiectivarea, cu autocenzura, cu dorinţa permanentă de a-şi adecva comportamentul la un set de principii morale, un om înzestrat cu un simţ al empatiei şi compasiunii poate ajunge să aibă o tulburare histrionică sau să se pricopsească tam nesam cu o formă de megalomanie? Mă îndoiesc. Aceste tulburări de personalitate nu sunt întâmplător numite aşa: personalitatea are şi o dimensiune morală şi atunci când aceasta este afectată, invadată de conţinuturi maligne, şi celelalte aspecte ale personalităţii sunt infestate.
 
Educaţia morală are cu siguranţă şi efecte terapeutice. Profilul nesimţitului schiţat de Horia lasă impresia unui ins torturat de propriile neajunsuri şi defecte, a unui tip bolnav de sine însuşi, maltratat de propriile porniri incontrolabile, un om care se degradează progresiv sub presiunea unor imbolduri egomorfe, un dependent de narcoticul autoflatării, care trăieşte convulsiv o criză a neputinţei de a iubi, respecta sau înţelege alte foruri subiective. Copleşit de propria importanţă, cade victimă trufiei şi aroganţei. Patologia morală însă iradiază malign şi pe alte planuri. Cum poate fi echilibrat, liniştit, pacifist, împăcat un om care îşi detestă semenii sau care vrea să îi subordoneze voinţei proprii, un om al cărui eu hipertrofiat nu poate accepta coabitarea paşnică şi inofensivă cu alte euri?

Profilul nesimţitului conturat de Horia este cel al unui individ bolnav, îmbolnăvit în consecinţa unei educaţii morale deficitare. Această ipoteză este preluată şi dezvoltată şi în capitolul "Mioriţa e un fals", în care ne confruntăm cu portretul unui părinte care se arată total imun, "resemnat" în faţa agresiunii la care i-a fost supus copilul. Mostră de nesimţire sau laşitate? ne întrebăm, holbându-ne perplecşi la acest sortiment de indiferenţă. Răspunsul pe care ni-l sugerează Horia este că indiferenţa este în sine o lacună morală, nu e un mijloc de autoapărare ci o atitudine pasiv-agresivă, ea nu poate fi neutră niciodată. Indiferenţa, care este o altă faţă a resemnării, este un ţesut moral malign. A ignora răul,  violenţa, ticăloşia, crima nu reprezintă un act pacifist ci unul care îi dă răului o şansă în plus, care îl încurajează tolerându-l.
 
Într-un spirit mai degrabă maniheist, Horia Pătraşcu consideră că nu poţi fi decât de o parte sau alta a baricadei: nu există neutralitate morală.
 
Confruntarea cu avatarurile din trecut ale sinelui, din eseul "Viaţa mea e un roman", este redactată cu umor caustic cu accente autoironice, amare pe alocuri.  Acum vreo câţiva ani mă întrebam şi eu cum ar fi dacă am putea organiza o întâlnire în eurile noastre interioare din momente de timp disparate. Probabil, mi-am spus, am asista la o gâlceavă socială de mari proporţii, la o polemică înfocată, la o încrâncenare conflictuală de anvergura unui război civil. Horia Pătraşcu surprinde, revelator, câteva instantanee din această dispută între euri separate în timp.
 
"Prostul" ca specie autonomă este descris şi analizat până în cele mai fine detalii. Prostia nu este o inteligenţă mai redusă ci altceva. Nu trebuie măsurată pe scala inteligenţei. Ea este altceva, dar n-are grade comparative, e absolută. Observaţia autorului este cât se poate de justă şi în consonanţă cu acele teorii care excomunică, spre exemplu, kitschul din domeniul artei. Prostia este o eclipsă a inteligenţei, e non-inteligenţă aşa cum kitschul este nu o formă de artă hibridă sau de pseudo-artă ci non-artă, o formă de expresie care nu iese din spectrul imitaţiei pure, convenţionale, este o categorie a banalului şi nu a esteticului. În mod analog prostia nu este o categorie a inteligenţei după Horia Pătraşcu, ci una a inadaptării şi inadecvării, prostul este inadaptatul inferior aşa cum geniul este adeseori inadaptatul superior. Geniul sfidează şi transgresează limitele de sus ale inteligenţei, prostul cade sub limitele de jos, aşadar se află în afara spectrului inteligenţei. Nu pot decât să subscriu la raţionamentul lui de vreme ce fac parte din tabăra celor care consideră kitschul o formă subestetică, maneaua una subculturală şi vulgaritatea o tară a civilităţii. Prostia este în raport cu inteligenţa ceea ce este pornografia în raport cu dragostea fizică şi vulgaritatea în raport cu arta. Ele nu pot fi plasate în aceeaşi categorie generică, nu pot fi concepute decât într-un raport antinomic.
 
Paginile scrise de Horia Pătraşcu referitoare la mocirlosul mioritic ca stil de viaţă m-au dus cu gândul la hâtra teorie a soţului meu cu privire la vocaţia românilor de a munci în papuci. Indiferent dacă sunt zilieri, constructori, mecanici, măturători, portari sau medici, românii au o chemare aparte pentru mersul în papuci. Vezi adeseori chiar sudori sau oameni de şantier trebăluind în papuci pe stradă. Acest tip de încălţăminte, ultracomodă, îţi creează o stare de confort şi relaxare care îţi încetineşte ritmul de muncă. Totul se petrece la relanti... Cei ce lucrează în papuci nu simt presiunea urgenţei sau a vreunui dead-line. Se mişcă agale, leneş, în ritmul impus de papuci.
 
Să ne imaginam că acest trib iubitor de papuci e nevoit să avanseze prin noroaie. Care e rezultatul? Când picioare sunt ude şi murdare de glod, mersul devine o corvoadă.  În spiritul acestei parabole, Horia ne vorbeşte despre cele patru "modalităţi de simţire" şi "categorii ale sensibilităţii româneşti": "împotmolirea (înglodarea), scurgerea timpului, reumatismul, alunecarea de teren."  ... "Mocirla exterioară este dublată de un orizont stilistic "mocirlitic", de un sentiment al mocirlei funcţie de care se articulează universul valoric şi în general spiritual al poporului român".
 
În eseul "Un lot de cer"  ni se atrage atenţia că am încetat să ne mai rostuim vieţile privind, contemplând sau căutând contactul cu cerul - în sens extensiv - cu cele cereşti: ... "în ţara în care trăiesc, oamenii au uitat complet de cer; desprinşi de jugul care le dădea uşurinţă, oamenii s-au împotmolit în glod, înoată în el până la gât, şi pare că le place" ... "Un om care a uitat că stă sub un cer nu ştie nici cum să păşească pe pământ. Cu atât mai rătăcit va fi un popor care nu mai ştie decât să-şi plece capul chiar şi când vrea să privească în sus. Momentele de dialog tăcut cu cerul ne vor aminti, negreşit, şi de legea morală din noi."
 
În capitolul dedicat bovarismului, acesta este citit într-o cheie profund valorizantă, în pofida postulatelor şi interpretărilor furnizate de simţul comun, potrivit cărora bovarismul e un soi de tulburare premenstruală, o specie de isterie feminină. "Dorinţa de a fi fericit defineşte, prin urmare, specia bovaricilor, o dorinţă lipsită de renunţare şi de resemnare: unde este renunţare, acolo nu este nici fericire, nici aspiraţie spre fericire, deci nu poate fi nici bovarism", spune Horia. În ceea ce mă priveşte am contrat întotdeauna simţul comun şi judecata sa abuzivă făcând apel tocmai la cheia oferită de Flaubert : acel "madame Bovary c'est moi" deschide poarta unei meditaţii complexe asupra androginităţii spiritului omenesc. Faptul că eul fictiv al unui bărbat poate fuziona cu cel al unei femei, că se poate dedubla fără probleme mi se pare mai important decât orice alt mesaj care s-ar putea desprinde din carte, un preambul al doctrinelor feministe, care încearcă să corecteze fundamentele culturale ale sexismului. Asumându-şi identitatea Emmei Bovary, Flaubert poate fi considerat un precursor al feminismului de prim val. Identificarea autorului la nivel de persona literară cu o femeie este în esenţă un act contra-sexist şi de aceea este total aberantă proiectarea unei atitudini funciar misogine asupra termenului de bovarism. Cartea în sine (Madame Bovary) are, desigur, numeroase implicaţii semantice. Este, aşa cum remarca Horia Pătraşcu o meditaţie asupra rolului pe care îl joacă aspiraţia la fericire în destinul individual. Practic o întreagă cultură modernă bazată pe o morală pragmatică gravitează în jurul idealului de fericire. Pe de altă parte, fericirea pe care o invocă Horia nu este nici cea contractuală contemporană descinsă din gândirea anglo-saxonă, nici cea utilitaristă à la J.S. Mill, nici cea a psihologiei moderne care vizează nevoia de valorizare şi succes sau de afiliere, nici fericirea plaisiristului, nici cea a vânătorului de himere, nici cea a idealistului dezabuzat, ci fericirea kantiană, care are rădăcini morale, sau cea platonică provenind din cunoaşterea şi asumarea idealităţii. Deşi kantian în verdicte şi interpretări, Horia e contemporan în spirit cu lumea anticilor. Grecia este pentru el ţara în care îşi simte înfipte rădăcinile sufleteşti, o ţară în care casele sunt construite în aşa fel încât din ele să se vadă bine cerul.
 
Horia Pătraşcu este un exemplar uman atipic din toate punctele de vedere. Exponent de elită al şcolii de filosofie din Iaşi, în loc să se autoizoleze în bibliotecă, în loc să se retragă savant în umbra unui discurs academic canonic a ales să străbată noroaiele unei realităţi sociale sordide şi să încerce să le fie călăuză celor care riscă să se împotmolească în zoaie sau să cadă victime unei maladii sau alteia, celor cărora le dă târcoale fie resemnarea, fie obnubilarea, fie tentaţia adaptării la anormalitate. Este unul dintre foarte puţinii doctori în filosofie pe care îi cunosc care a ales calea implicării în "viaţa cetăţii", în probleme infra-mundane, unul dintre foarte puţinii dispuşi să-şi vâre penelul în gunoiul cotidian, învingându-şi repulsia. Mulţi, în locul lui, ar fi ales calea aseptică a studiilor laborioase care tratează într-un limbaj extraterestru probleme care depăşesc cu mult spectrul existenţei şi preocupărilor celor mai mulţi dintre noi. Înclinaţia de a filosofa pe tema impasului social în care ne aflăm este adeseori taxată, în cercurile elitiste, drept o frivolitate. Starea de criză permanentizată o resimţi mai puternic în stradă, decât închis în turnul de fildeş al tomurilor academice, ce-i drept. Chiar dacă spiritul filosofic e constant acelaşi, registrul de emisie al ideilor trebuie mereu remodelat în funcţie de constituţia schimbătoare a lumii şi de necesităţile care devin prioritare la un moment dat. Da, cred că e necesar un liant între gândirea filosofică şi limbajul literar tocmai pentru ca ideile filosofice să poată într-adevăr avea un ascendent asupra mentalului colectiv. Meritul lui Horia Pătraşcu este acela de a fi reuşit să facă inteligibile într-un mod penetrant şi sintetic o suită de idei cardinale care conduc spre cheia de lectură justă a contextului socio-cultural în care suntem nevoiţi să (con)vieţuim.
 
Aşteptăm urmarea acestui manual de diagnostic: o carte în care să ni se ofere şi sugestii de tratament.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer