Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Şantier

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Vise grele / Rêves pesants


Gigi Căciuleanu

03.04.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Sunt într-o perioadă de vise grele. Atâta de grele încât mi-e imposibil să vi le trimit prin Internet. Sute de mii, milioane de giga-octete.
Nici măcar nu reuşesc să mi le amintesc pe toate. Dar atât cât îmi amintesc îmi atârnă greu după aceea toată ziua. Ca un ghiozdan plin cu bolovani. Sau ca un tun de plumb cu care sunt obligat să fug cât mă ţin picioarele ca să nu mă prindă duşmanii şi să mi-l ia. Cu ce naiba să-i mai omor dacă nu mai am tun?

Visez în technicolor ca la cinema. Pernele îmi sunt ecran. Cerceafurile, plapuma - ecrane panoramice.
Parcă aş fi înghiţit un televizor aprins şi care zbârnâie din toate încheieturile şi cu toate canalele. Mă zvârcolesc toată noaptea printre ecrane. Transpir, mă trezesc, mă schimb şi iar cad în prăpastia cu ecrane. O prăpastie cu pereţi pe care se proiectează frânturi din bucăţelele celorlalte vieţi ale mele. Cele de pe alte tărâmuri. Colorate într-altfel, cu personaje ieşite din alte dimensiuni şi timpuri. Mă traversează toate de parcă aş fi o stafie pierdută în lumea lor. Ba mă mai şi calcă câteodată în picioare fără să-şi dea seama. Fără nici măcar să mă ia în seamă. Ectoplasma sunt eu, nu ei.

Să nu cumva să credeţi că e întuneric. Nu. Dar şi lumina e grea. Şi vine de nu ştiu unde. Parcă de dinăuntru. Parcă de dinafară. Parcă de dinafară şi de dinăuntru totodată. În orice caz e şi ea grea. Şi plumburie. Şi mă apasă. Şi dinafară dar şi dinăuntru. Mă împiedică să fac ceea ce trebuie ne-a-pă-rat să fac. Mă obligă să mă mişc ca printr-un lichid lipicios în care mi-este aproape imposibil să fac cele mai simple lucruri. Nici să ţip nu pot. Ba da, pot. Dar nu se aude. Aş striga ca să mă audă cineva să vină să mă trezească.

Şi atunci, când chiar nu mai pot, când nu mai am deloc încotro, deodată mă ridic în aer şi plutesc. Zbor. Da Dom'le ştiu să zbor. Adică nu că aş şti. Dar pot. Zborul se face din ce în ce mai iute. Mă ridic tot mai sus, mă lovesc uşor ca o mângâiere de înger de frunzele copacilor cei mai înalţi. Zbor ca o săgeată printre zgârie-nori. Mi-ebiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiine...

Acele momente de zbor sunt tot atât de minunate pe cât de grele sunt celelalte.
Dar tot nu pot să vi le trimit prin Internet. Că şi ele cântăresc nu ştiu câte milioane de kilo-octete.
Chiar mult, mult mai mult decât toate visele din perioada asta a mea de vise grele.

(Paris, februarie 2011)

***

Je vis une période de rêves lourds. Ils pèsent tellement qu'il m'est impossible de vous les envoyer par Internet. Des centaines de milliers, des millions de giga-octets.
Je n'arrive même pas à me les rappeler tous. Mais le peu dont je me souviens pèse sur moi toute la journée. Comme un sac à dos rempli de pierres. Ou, comme le canon en plomb avec lequel je suis obligé de courir de toutes mes forces pour que mes ennemis ne me le reprennent pas. Car avec quoi les tuerais-je si je n'avais plus de canon ?

Je rêve en Technicolor comme au cinéma. Le coussin m'est écran. Les draps et la housse de couette - des écrans panoramiques.
C'est comme si j'avais avalé un téléviseur allumé, grésillant de partout. De canal en canal. Je me bats toute la nuit avec les écrans. Je transpire, je me réveille, me change et me recouche pour, de nouveau, tomber dans le gouffre aux écrans. Un abîme avec des parois projetant des bouts de fragments de toutes mes autres vies. Vécues dans d'autres mondes. Coloriées différemment, avec des personnages surgis des autres rivières du temps, des autres dimensions. Tous ces gens qui me traversent comme si j'étais un fantôme perdu dans leur monde. Et parfois me piétinent sans s'en rendre compte. Sans même me prendre en compte. L'ectoplasme, c'est moi, pas eux.

Ne croyez pas qu'il fasse sombre. Pas du tout. Mais c'est une lumière qui est lourde, elle aussi. Je ne sais pas d'où elle vient. Peut-être de l'intérieur. Peut-être de l'extérieur. Peut-être de l'intérieur et de l'extérieur en même temps. En tout cas, elle pèse. Et me pèse. Comme du plomb. De l'extérieur aussi bien que de l'intérieur. M'empêche de faire ce que je dois ab-so-lu-ment faire. M'oblige à me mouvoir comme dans une sorte de liquide collant à travers lequel il m'est quasi impossible de faire les choses les plus simples. Même crier, je ne peux pas. Si, je peux. Mais on n'entend rien. Je voudrais hurler pour que quelqu'un vienne me réveiller.

Et puis, lorsque je n'ai vraiment plus le choix, quand je suis totalement empêtré et sans aucune issue, soudain je me lève dans les airs et je flotte. Je vole. Oui, Monsieur, je sais voler. Pas que je sache voler. Mais je peux. Mon vol se fait de plus en plus rapide. Je prends de l'altitude, je frôle comme une caresse d'ange les dernières feuilles des cimes des arbres les plus hauts. Je vole comme une flèche à travers les gratte-ciels. Je suis bieeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeen...

Ces moments de vol sont aussi merveilleux que les autres sont lourds.
Mais je ne peux toujours pas vous les envoyer par Internet. Car ils pèsent, eux aussi, je ne sais combien de millions de kilo-octets.
Plus, beaucoup plus, que tous mes rêves de cette période de rêves lourds.

(Paris, février 2011)
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer