Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Flux - Pe prag (Vale-Deal), de Liviu Ioan Stoiciu


Daniel Cristea-Enache

21.02.2011
Observator Cultural, ianuarie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Liviu Ioan Stoiciu, Pe prag (Vale-Deal),
Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2010, 112 p.


Ceea ce reţine atenţia încă de la prima lectură a textelor din Pe prag (Vale-Deal) este modul distributiv original al autorului. Liviu Ioan Stoiciu se regăseşte în ambele registre utilizate constant şi abundent ilustrate. Pe de o parte, în cel al explicaţiilor, formulelor şi structurilor ştiinţific-paranormale. Ca şi în Craterul Platon (2008), deşi nu chiar cu aceeaşi frecvenţă, apar şi se manifestă activ în paginile noului volum "electricitatea din natură" şi "electricitatea noastră cerebrală", "deplasări vizibile ale particulelor cu sarcini electrice", un "ritm al vibraţiilor" şi "o reacţie în lanţ a unor lungimi de undă din univers". Autor şi personaj împart un subconştient în "legătură directă cu sursa de energie universală". N-apucăm să rîdem, însă, de aceste motivări şi explicaţii conectoare (există, de altfel, o vulgata a paranormalului ce s-a infiltrat în ultimele decenii în gîndirea noastră pretins raţională, prin frînturi de discurs standard, cotidian), că autorul a şi schimbat registrul. Iar comutarea e spectaculoasă. De la "edificiul astral" şi "schimburile energetice", deodată ne atingem (şi ne frigem) de "vasul cu buruieni pentru făcut farmece de pe plită".

În tot locul, acum, ustensile magic-populare, semne şi superstiţii arhaic-săteşti. Cărbuni încinşi aruncaţi în oala de pămînt plină cu apă, un drob de sare pus pe prag, de Crăciun, o toporişcă înfiptă în tocul uşii, să nu mai plouă cu pietre; leacuri şi descîntece, buba neagră, "pălăvrăgioaicele" păroase şi vovideniile... Registrul poematic selectează în această sferă şi se impregnează de gîndirea magică depozitată în lumea satului românesc ca într-un vechi recipient. Simptomatică mi se pare, aici, şi alunecarea biograficului, care mai întîi survine episodic prin rememorare, evocare, arheologie interioară, pentru a deveni apoi un suport analogic. De la memoria expusă a personajului se trece la un prezent însufleţit al trecutelor întîmplări (nu altfel procedează Sorescu, în La Lilieci), iar acestea, dincolo de amprenta familială şi culoarea lor locală, devin semnificative pentru memoria fundamentală: a lumii întregi. Traseul, destul de dificil, cu ridicarea la putere simbolică, e făcut de Liviu Ioan Stoiciu în poeme aparent dezlînate şi banale. Abia la relectură se observă straturile versului şi coerenţa subterană: "au dat foc la mirişti, spune străbunica, nepăsătoare,/ fără să o întreb, lăsînd făcăleţul din/ mînă, «iar o să aibă mămăliga cocoloaşe», aplecată/ să răscolească jarul în soba de lut, sub/ şopron, cu un cleşte de sîrmă: vor arde miriştile/ pînă în dreptul crucii. O/ cruce de piatră, cu litere chirilice. Mai departe/ nu, Dumnezeu se opune: o vezi ce/ mare e? O perdea de fum, «este cel mai bun leac/ împotriva smintirii, ţăranul nu a cules/ anul ăsta nici un bob, a bătut piatra în trei rînduri/ şi a îngropat grîul»... Mă// ridic de pe ladă, privesc în ceaun, pe plita încinsă,/ mămăliga face bulboane, fierbe: «nu/ te apropia, Vale-Deal, e periculoasă, mlaştina/ aia te poate înghiţi». La cîtă/ imaginaţie am? Ţipă: nu departe de mine. Cine ţipă?/ Hai, bre, lasă-mă-n pace. Cine altul?/ Ţipă caporalul trompetist, mort în război, în 1943,/ pe undeva pe aici, pe aproape, prin/ vreo rîpă, neîngropat... Să trăiţi! Ce naiba/ cauţi pe aici... Nu auziţi? Sînt vorbit de rău, ţiuie// cărbunii în vatră. «Ura, drăguţa mea».../ Hei, tu, îl strigă bunica: aşa caporal eşti tu? Nu mai sta în picioare în cuibul corbului, vino cu noi la masă." (Ura, drăguţa mea).

Liricul, după cum se poate vedea, e "impur", obţinut prin amestec, nu prin decantare. Se pliază pe formele comunicării obişnuite şi pe o gesticulaţie rurală încărcată de premoniţii şi prevestiri. Vîrstele se amestecă şi ele: a copilului, care ascultă cu ochii măriţi şi imaginează felurite lucruri; şi a adultului ce revine, se întoarce, pe drumul "stins" al Cantonului şi al Adjudului vechi. Prezentul infantil dilatat şi prezentul regresiv-melancolic al personajului nostru cu nume "ondulatoriu" (Vale-Deal) se reîntîlnesc în punctul de posibilă joncţiune: în prezentul etern al "rînduielilor primordiale".

În "rubrica" urbană de existenţă şi în registrul celălalt, al comunicării individuale cu energiile cosmice, singurătatea personajului este subliniată, apăsată. Vale-Deal (cum îşi spune sau cum îi mai spun cîţiva) se plimbă solitar prin marele oraş, cufundat în propria nefericire, într-o poză romantică ori simbolistă. Privind în gol. Dus pe gînduri se intitulează a doua şi cea mai puternică secţiune a volumului, înfăţişînd - aproape explicitînd - o ipostază meditativă şi un look autist. "Eu sînt mereu înnegurat, ghemuit-strîns pe dinăuntru", ne previne Vale-Deal, aflat la o distanţă periculos de mică de smintiţii şi nebunii pe care îi tot întîlneşte, descrie sau evocă. Un alt punct de întîlnire, de data aceasta între două lumi (cosmosul rural şi haosul urban), este obţinut prin nebunia, aşa zicînd, transfrontalieră, dislocantă şi ascensională prin definiţie. Nebunii din sat dau foc la buruiană; cei metropolitani vor să zboare. Necăjitul rural îşi spune oricui povestea, zbierînd pe uliţă: "Iar începi? N-a avut decît un car înjugat de capre şi/ o gaură-n burtă, lăsată de doctor, de unde/ curgea ceva. Le-o arăta la/ toţi: ce e rău în mine, iese, dar din voi nu. Auzi la/ el, mai taci, bă, o dată, că-ţi dau un/ pumn... S-a dus cu pîinea-n crîng, pe deal, la aia,/ şi aia era cu altul, că-i era foame, nu/ l-a aşteptat, ce credea?/ Curva tot curvă. Dacă nici de data asta nu mă omor,/ uitaţi-vă în gura mea - ţipa pe uliţa satului./ Asta e casa mea, îi dau foc!" (Ce a vrut, n-a putut). Sărmanul orăşan dă declaraţii şi semnează sub ameninţarea lor, terifiat fiind de viziunea unui carnagiu despre care nimeni nu vorbeşte: "M-au pus să scriu ce voiau ei. Cine?/ Ăia. De frică, am scris şi am semnat:/ Vale-Deal. Vale-Deal? Vale-Deal. Că pe scări urcau/ oameni înjunghiaţi, din care curgea sînge./ Cine mă mai scoate din încurcătură? Poate cioara/ aia, o arată pe geamul deschis, hai la/ tata, pui-pui. Că vrea/ să-i ia ouăle din cuib. Care cuib? Mare/ tîmpit: «Domnu' doctor, cineva a înnebunit şi-i taie pe toţi în salon»... Atît/ s-a mai auzit, după care/ i s-a închis gura, iar vizitatorii au fost anunţaţi/ oficial că a fătat căţeaua." (Pierdut).

Domino-ul nebuniei, linia perfect derulată a oricărei demenţe, sînt preluate şi integrate artistic într-un flux poetic în care Liviu Ioan Stoiciu excelează. S-a vorbit destul de mult (eu însumi am făcut-o) despre discontinuitatea şi rupturile din poezia lui Stoiciu; despre scenografia sa dezarticulată, aspectul descusut şi un proces al constituirii textului mai important decît produsul finit. Cu sprijinul acestui remarcabil Pe prag, completez acum profilul unei poezii ce creşte tocmai din rupturi aparente şi sincope bine controlate. Autorul nu pierde niciodată controlul. Reuşeşte să se identifice cu personajul rulat şi totodată să ia o distanţă faţă de acesta. Prima postură e simpatetică, pînă în punctul în care cititorul intră el însuşi în universul de amintiri şi obsesii al unui ins. Dar dacă prin aceste guri slobode sau cusute cu forţa ajunge să fie exprimat Adevărul? Dar dacă nebunul redus la tăcere era un vizionar, un profet, un vestitor al Apocalipsei? A doua postură, care îşi creează şi îşi întreţine un raport specific, este asumat obiectivă, descriptivă la modul exterior. Ea vine cu un uşor accent critic, sesizabil în confruntarea fantasmelor personale cu realitatea factuală (povestea necăjitului rural). În acest caz nu mai avem, prin urmare, o incandescenţă a viziunii, ci puţină culoare pusă în paginarea unei sminteli "obişnuite", ordinare.

Lăsînd acum nebunii deoparte, cu tot cu istoriile şi cu adevărurile lor, să observăm modul deopotrivă subtil şi complex în care autorul îşi trasează pragul. Ca şi biserica, schitul, turla, troiţa, înmormîntarea, pomana, nunta..., pragul nu este iniţial un element simbolic tare, care să ofere direcţia tuturor contextelor poetice în care apare. Ca şi biserica, schitul, turla etc., pragul rămîne - la primul nivel - un element concret, o situaţie sau alta de care te loveşti, o experienţă ne-unificată. El este şi "ceea ce e nedefinit în mine", dar şi ce e "pus pe linia de bătaie", ori ceea ce se împarte "între văzut şi nevăzut". Treptat însă (şi spre deosebire de celelalte elemente), pragul devine dominant în lumile traversate de privirea poetului. Diferenţa esenţială dintre autor şi protagonistul ce-i preia o parte din trăsături şi biografie constă în sesizarea potenţialului maxim al acestei limite, care mai întîi separă, desparte, colorează diferit zonele; şi apoi apropie şi unifică.

Practic, fiecare punct din evoluţia cu totul previzibilă şi banală a unei zile oarecare poate genera şi susţine, în varii contexte, fluxul specific poeziei lui Liviu Ioan Stoiciu. Două exemple pe cît de edificatoare, pe atît de pregnante, şi în care omniprezentul Vale-Deal lasă loc altor personaje. O destrăbălată: "Destrăbălată, cucută prăfuită de pe marginea/ drumului - ea, atît de crudă/ totuşi: n-aveţi un foc? Te opreşte pe stradă, îţi/ pune mîna în piept cu o ţigară/ neaprinsă şi te priveşte în ochi: de la ea vine/ izvorul neliniştitor... A fost/ mireasă, în sîn cu boabe de porumb, de grîu, cu// sămînţă de cînepă, cu firişoare de lînă,/ cu păr de porc: să aibă de toate,/ dar zăpăcitul, mirele ei a aruncat-o în stradă din/ prima noapte, cînd a aflat că nu/ e fecioară...// Mirele, fugit din spital în ziua în care/ îşi luase pălăria şi mersese din poartă în poartă,/ strigînd: «Domnule, vă rog, dacă/ sînteţi bun, să poftiţi/ pe diseară la noi, la nuntă»... Stînd// şi azi steagul mirelui, furat, folosit drept prosop,/ în colţul odăii unde ea/ le satisface pofta clienţilor. Dusă pe pustiul/ dracului (ajuns înjurătură).". Şi Îndrăgostit ca de un bărbat: "mă recunoşti, Doamne, că m-a ars singurătatea/ pînă în măruntaie, nici n-ai fi/ crezut - că m-au găsit trîntit la pămînt,/ lovit de trăsnet, fulgerul/ fiind atras de iubirea mea faţă de tine, sînt/ convins, nu de furca de pe/ umăr, că adunam fînul... L-au îngropat de viu în/ malul gîrlei să-şi revină,/ strigînd la el: bădie, iubirea a trecut!// Că la vîrsta lui e îndrăgostit ca de un bărbat, din/ cauza asta a fugit de la mănăstire: au/ dat cu pietre în mine şi/ au venit cu foarfecele, m-au apucat de barbă/ şi trăgeau de ea, vrînd să mi-o taie,/ pînă la urmă m-am bărbierit singur. Mă mai iubeşti,/ Doamne? Că eu nu mai pot de dorul/ tău... Taci, nu huli... Îl/ iubeşte pe Dumnezeu ca pe un bărbat. A fost la/ un pas să scape de zbuciumul/ îndoielii. «Sînt ca o casă cuprinsă de flăcări.»/ Bietul de el:// acum «stă deoparte, singur, stăpînindu-şi gîndurile,/ fără dorinţe».../ Curge cînd în afară, cînd înlăuntru."

Ca să fac şi eu puţin biografism: acum o vreme, un tînăr condeier m-a întrebat cu ironie (sau cu candoarea neofitului) ce este aceea poezie adevărată.
Ea e.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer