Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Fragmente şi cronici ale cărţilor pe hîrtie  Sageata  Fragmentarium

Inima cusută


Carole Martinez, traducere de Geanina Tivdă

23.02.2011
Editura Vellant
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Carole Martinez
Inima cusută
Editura Vellant, 2010
Traducere din limba franceză de Geanina Tivda


Citiţi o cronică a acestei cărţi.

*****
Prezentare autor


Născută în 1966, Carole Martinez a fost pe rând chelneriţă, muncitoare, fotograf, actriţă, regizoare, asistent-realizator, devenind apoi profesoară de limba franceză la un liceu din Issy-les-Moulineaux.
În 1999, a publicat o carte pentru copii, Le cri du livre.
În anul 2005, în timpul unui concediu maternal, începe să scrie această operă ce se plasează între poveste şi roman, inspirată din tradiţia familiei sale de origine spaniolă.

*****
Intro


Romanul Inimă cusută, apărut în februarie 2007, a fost recompensat cu premiile Ouest-France - Etonnants Voyageurs din Saint Malo, Emmanuel-Roblès, premiul cititorilor din Blois, Renaudot des lycéens 2007, Bourse de la découverte 2007 de la fondation Prince Pierre de Monaco, Bourse Thyde Monnier. Cartea a fost inclusă în prestigioasa listă a cărţilor de vară alcătuită de membrii Academiei Goncourt.

Asemenea tuturor femeilor din familia ei, în adolescenţă, Frasquita a primit moştenire un cufăraş ciudat şi un dar extraordinar: acela de a da viaţă, prin arta croitoriei şi a combinaţiei de cusături şi broderii, unor piese de vestimentaţie atât de bogate şi de rafinate încât par a fi însufleţite. Acest talent cu totul ieşit din comun atrage asupra familiei Carasco stigmatul micii comunităţi rurale. Acesta este doar începutul epopeii sale. Într-o zi, soţul ei, împătimit de luptele cu cocoşi, o pune gaj pe Frasquita şi o pierde. Femeia fuge, împreună cu copiii ei, rătăcind prin ţinutul andaluz, unde destinul i se intersectează cu cel al anarhiştilor. Îşi va folosi talentele de brodeză pentru a reface faţa revoluţionarului Salvador, de care se îndrăgosteşte, dar pe care tragedia Istoriei i-l răpeşte. În acel moment, începe Traversarea spre Celălalt Ţărm. Apogeul acestei aventuri va fi atins într-un cartier mărginaş al unui oraş algerian, în vecinătatea deşertului.

Soledad povesteşte istoria mamei sale, Frasquita Carasco, născută într-un colţ uitat de lume, din Andaluzia sfârşitului de secol XIX. Într-un mediu sărac, uscat şi ostil vieţii, în care superstiţiile, bârfele şi bigotismul, meschinăria şi gelozia se amestecă şi îşi lasă amprentele asuprarealităţii, Frasquita are curajul de a-şi manifesta darurile, mergând împotriva curentului, a prejudecăţilor şi a cutumelor: ea vindecă sufletele prin forţa rugăciunilor cântate şi creează Viaţă prin talentul magic de a coase, ţese, croi. Ea este o demiurgă a stofelor, a culorilor, a cusăturilor şi broderiilor. Darul ei, însă, transcende dimensiunea vizibilă a frumuseţii feminine şi descătuşează forţele obscure, arhetipale, ale căror secrete le deţine Sufletul Femeilor.

Soledad transpune cusătura rafinată a destinelor, elaborată de mama ei, într-o frescă pe hârtie, ce proiectează rănile, mizeriile şi bucuriile istoriei lor personale pe fundalul macro-istoriei. Cuvântul scris vindecă şi retrasează urmele lăsate de existenţele membrilor familiei ei, eliberându-le de sub dominaţia determinismului instaurat de suflul misterios al moştenirii transmise, de la mamă la fiică, într-o cutie magică, învăluită în mituri şi poveşti.

Roman al iniţierilor multiple, impregnat de farmecul discret al cuvintelor cusute, întreţesute, destrămate, pierdute şi regăsite, Inimă cusută fascinează prin capacitatea de exorcizare a Poveştii şi invită cititorul să descopere, în propria existenţă, Magia, Misterul, Frumuseţea Vieţii.

(Geanina Tivdă)


*****

Prolog


Numele meu este Soledad.
M-am născut în această ţară în care se usucă trupurile, cu braţe moarte, ce nu pot să îmbrăţişeze, şi cu mâini mari, inutile.
Mama mea înghiţise atâta nisip, înainte să găsească un zid în spatele căruia să nască, încât mi l-a transmis în sânge.
Pielea mea ascunde o clepsidră înaltă ce nu poate să se oprească.
Goală în lumina soarelui, poate că cineva ar putea vedea, ca printr-o sticlă transparentă, curgerea de nisip care mă traversează.
TRAVERSAREA
Într-o bună zi, cu siguranţă, tot acest nisip va trebui să se întoarcă în deşert.

La naşterea mea, mama a citit singurătatea ce mă aştepta.
Nici să dau, nici să primesc, nu aveam să ştiu vreodată ce înseamnă.
Fusese deja scris în palmele mele, în refuzul meu încăpăţânat de a respira, de a mă deschide către aerul viciat din afară, în această voinţă de a mă opune lumii care încerca să mă invadeze prin toate orificiile mele, care adulmeca şi răscolea peste tot în preajma mea ca un câine de vânătoare.
Aerul a pătruns împotriva voinţei mele şi am ţipat.
Până în acel moment, nimic nu izbutise să încetinească marşul mamei mele. Nimic nu venise de hac încăpăţânării ei de femeie zălogită. Zălogită şi pierdută. Nimic, nici oboseala, nici marea, nici nisipurile.
Nu ne va spune nimeni vreodată cât timp va fi durat traversarea noastră, câte nopţi vor fi trebuit să doarmă mergând aceşti copii care îşi urmau mama!
Am împins, luând-o pe nepregătite, agăţată de viscerele ei, ca să nu plec cu toată apa pe care o pierdea pe drumuri. Am luptat ca să fiu în călătorie şi să nu o întrerup.

Bătrâna maură care a oprit-o pe mama cu o atingere a pântecului, cea care a murmurat Ahabpsi! aşa cum se înalţă un zid şi care, înarmată cu o mână şi cu un cuvânt, s-a ridicat singură împotriva voinţei furibunde a acestei femei însărcinate cu o copilă căreia îi venise demult sorocul şi care voia să-şi urmeze drumul şi să meargă în continuare, chiar dacă deja mersese mult mai mult decât era cu putinţă şi decât se mai simţea în stare să meargă, bătrâna arăboaică cu mâinile înroşite de henna, mai puternice decât deşertul, cea care a devenit pentru noi capătul lumii, sfârşitul călătoriei, adăpostul, această femeie a citit, şi ea, singurătatea în palmele mele, ea care nu ştia să citească.
Privirea ei a pătruns dintr-odată în viscerele mamei şi mâinile ei au venit să mă caute. M-a cules din adâncul cărnii în care mă ascunsesem, din adâncul acestei cărni care mă dăduse uitării ca să-şi continue drumul, şi, după ce m-a eliberat, a simţit că mâinile nu-mi vor servi la nimic, de parcă renunţasem la ele odată cu naşterea.
Fără să se înţeleagă între ele, mi-au dat, fiecare în limba ei, acelaşi nume. "Soledad" a spus mama fără măcar să mă privească. Şi bătrâna, ca un ecou, i-a răspuns "Wahida".
Şi niciuna dintre aceste femei nu ştia să citească.

Sora mea mai mare, Anita, s-a opus îndelung evidenţei înscrise pe mâinile mele, înscrise în numele meu. Şi a aşteptat. A aşteptat ca un bărbat să îmi dea un alt nume şi ca degetele să mi se înmoaie.


Îmi amintesc de vremea când tinerii din cartierul Marabout îşi făceau veacul prin preajma casei noastre ca să mă vadă trecând.
Rezemaţi cu nepăsare de zidurile caselor, singuri sau uneori în grupuri, mă pândeau pe străduţe şi încetau să mai vorbească la apropierea mea.
Nu eram cu adevărat frumoasă, cel puţin nu aşa cum era sora mea Clara, dar aveam, se pare, o graţie deosebită care îi ţintuia de ziduri.
Surorile mele îmi repetau, chicotind, mărturisirile tinerilor care le implorau să le pledeze cauza, ceea ce şi făceau cu o uşoară bătaie de joc, descriindu-mi ridicolele simptome ale iubirii lor, bâlbâielile, privirile lor galeşe. Şi râdeam.
Eu însă visam la membrul lor ridicat, brusc neîncăpător în pantaloni, şi oscilam între râs şi dezgust.
Puteam să aleg, nu aveam un tată care să mă oblige să mă mărit. Doar Anita, sora cea mai mare, şi-ar fi putut exercita autoritatea asupra mea.
N-a făcut-o niciodată.
Ea aştepta, amânând neîncetat noaptea propriei nunţi.
Legată de un jurământ care îl ţinea, de cincisprezece ani, pe soţ departe de patul ei: "Le vom mărita pe toate patru deodată..."

Incapabilă fiind să hotărăsc căruia dintre aceşti şterge-ziduri să aparţin, într-o bună zi, am lăsat să-mi cadă vechiul şal negru pe care îl moştenisem de la mama, jurându-mi să-l iau de bărbat pe cel care îl va lua de jos, indiferent cine va fi.
Era toamnă.
O bucată de vreme, m-am uitat ţintă la această pată de culoare închisă pe pământul lutos, la această băltoacă de ţesut negru, ce se întindea liniştită la picioarele mele.
Au venit ciorchine.
Nemişcată, sub soarele prânzului, am aşteptat să se aşeze praful ridicat şi o mână să se desprindă din această încăierare de îndrăgostiţi. Dar odată norul risipit, din pretendenţii mei rămăseseră doar câteva fire de păr, câţiva dinţi şi lungi fâşii de pânză neagră uitate în timpul luptei.
Piaţa era goală şi şalul sfâşiat.
Atunci, mâinile mele au răscolit prin praful deşertului roşu în căutarea petecului de pânză unde fusese brodat numele mamei mele.
Frasquita Carasco.
Mama nu a ştiut niciodată să scrie altfel decât cu acul. Fiecare operă a mâinilor ei conţinea un cuvânt de iubire înscris în grosimea ţesăturii.
Numele era neatins. L-am strecurat sub fustă şi m-am dus după Anita, sora mea cea mare, care se afla la claca femeilor, printre cearşafuri puse la înmuiat.
În umbra spălătoriei, căldura trăgea un pui de somn.
Am rămas un moment în spatele surorii mele, privindu-i mâinile frumoase de povestitoare cum se agitau pe tabla de lemn, zbârcindu-se în apa plină de săpun. Brusc, s-a întors spre mine, deranjată, fără îndoială, de greutatea privirii mele fixate pe spatele ei, şi mi-a zâmbit, ştergându-şi maşinal dosul mâinilor pe şorţul deschis la culoare, cu pete de apă şi de lumină, cu care se încinsese.
Tovarăşele ei de spălătorie şi-au ciulit urechile peste copăile lor de lemn. Loviturile bătătorului au scăzut, şi chiar s-au prefăcut că scot periile care au frecat pânza, cu un zgomot prelung, înăbuşit, agitând o spumă nu prea murdară.
- Nu o să mă mărit niciodată, i-am pus pe fugă pe iubiţii mei, i-am mărturisit.
- Şi cum de-ai făcut asta? m-a întrebat râzând.
- Am lăsat să-mi cadă şalul. S-au bătut pe el şi l-au sfâşiat.
- Oribilul tău şal de doliu! O să-ţi ofere altul în schimb, mai vesel. O să găsească ei bani, o să pună mână de la mână. Asta dacă nu o să fure vreunul de la surorile lor.
- Fiul meu, şi el se ţinea după tine? a zbierat Maria, întorcând gulerul unei cămăşi bărbăteşti de pe care zoaia lăptoasă îi picura până la cot, pe braţele goale.
- Nu ştiu, nu am văzut decât praful ridicat în toiul luptei.
Indiferenţa mea le-a aţâţat pe femei. Loviturile bătătorului şi-au reluat cadenţa, cearşafurile erau lovite cu şi mai multă forţă în apă şi ritmul s-a înteţit până când braţele oboseau şi ritmul se întrerupea.
- Ia uite-o şi pe asta! Încă una care-o moşteneşte pe croitoreasă! striga cât o ţineau puterile Manuela. Da' mărit-o odată pe soră-ta, Anita! N-o să se mai fâţâie atâta prin faţa tuturor bărbaţilor când o să aibă unul acasă ca s-o ţină-n frâu!
- Nu-ncape vorbă că nu o să fie bărbatu-tău, Anita, să-i tragă stricatei ăsteia chelfăneala pe care o merită! a continuat Maria. Bietul de el, aşa de firav bărbat că după cincisprezece ani de căsătorie nu ţi-a făcut încă un copil!
- Stricata, nici tată nu are şi face pe nebuna! a adăugat o a treia voce.
Sora mea râdea din toată inima. Nimic nu putea să-i ştirbească această bucurie pe care o purta în ea de la nuntă.
Femeile se supărau şi mă acuzau că le fermecam fiii, fraţii, taţii...
Anita se amuza pe seama geloziei lor. Din rândul bărbaţilor însuraţi, îi cunoştea pe câţiva care se numărau printre rivali: "Aveţi grijă la vânătăi, la urmele de pe trupul bărbaţilor voştri! Se vor întoarce noaptea acasă ruşinaţi că au luat o mamă de bătaie, dar strângând la piept o bucată de pânză neagră!"
Maria, cocoşata, s-a înfipt în acel moment în faţa surorii mele, cu mâinile în şolduri. A privit-o din adâncul orbitelor întunecate care îi străpungeau faţa. Foarte departe, în adâncuri, ceva stins încerca să strălucească.
- Mama voastră s-a dus şi cu atât mai bine! Vă rămân rochiile, dar într-o bună zi vă vor da foc la rochii, la şalurile pe care vi le-a lăsat moştenire şi care sunt pline de farmece! Vi le vor smulge de pe trup şi dacă nu vor putea, vă vor arde cu totul! Diavolul nu o să vă apere de data asta!
- Ai uitat rochia de mireasă pe care mama ţi-a făcut-o ca să-ţi ascundă cocoaşa şi pe care nici măcar nu ai plătit-o? i-a răspuns sora mea. Fără rochia aia, nu l-ai fi putut avea niciodată pe fiul tău. Căci în noaptea nunţii a fost singura dată când bărbatu-tău s-a culcat cu tine, nu-i aşa?
- Rochia diavolului, au mâncat-o moliile în ziua în care a murit vrăjitoarea de maică-ta! Mâncată! A trebuit s-o arunc în foc, era plină de larve!
- Prostii! Credinţe de ţaţă! Şi tu, Manuela, tu erai deja însărcinată când te-a luat de nevastă Juan, la biserică. Fără mama, tu şi bărbatu-tău n-aţi fi reuşit să-i împiedicaţi pe oameni să bârfească! De două luni nu mai ieşeai din casă ca să nu laşi să se vadă ce îţi creştea în pântece şi doar mama a făcut în aşa fel încât să se creadă că erai încă fecioară! Fără frumoasa rochie de mireasă pentru care şi-a stricat ochii s-o coasă din bucăţile de şifon rămase pe la voi prin casă, n-ai fi putut scăpa de scandal!
- Pe-atunci eram o cochetă, nu am bănuit nimic. Dar nu era prea creştineşte să faci o asemenea frumuseţe din resturi de material. Am plâns patru ani mai târziu, când mi-a murit copilul Şi atunci am scos rochia să văd... şi m-a cuprins teama. Era în întregime descusută! Şi materialul strălucitor pe care l-ai fi putut lua drept satin dispăruse! Nu mai rămăseseră decât nişte cârpe prinse unele de altele!
Atunci femeile începură să urle toate la un loc.
În mijlocul vacarmului de apă, de strigăte, de loviturile bătătorului şi de plesniturile cearşafurilor, în toiul acestei isterii răsunătoare în care spaniola cu urme de arabă şi de italiană se amesteca cu franceza, am reuşit să îi şoptesc surorii mele fraza pe care mi-o spusesem, fără încetare, de nenumărate ori, pe drumul către spălătorie:
"Anita, vreau să rămân fată. Nu trebuie să aştepţi măritişul ultimei tale surori. Du-te şi fă-ţi propriii copii! Vreau să-mi asum până la capăt acest nume de singurătate pe care mama mi l-a dat. Te dezleg de jurământ, căci nu mă voi mărita niciodată."
Anita a înţeles şi de-atunci nu am mai avut iubiţi.

Tinereţea mea s-a stins în acea zi, cu un horcăit de stofă sfâşiată.
Era toamnă.
Semnele au apărut imediat.
În aceeaşi seară, m-am uscat. Pielea mi s-a brăzdat, s-a crăpat. Trăsăturile feţei mi s-au scurs şi am ştiut că nu mai aveam de ce să mă tem de timp. Faţa mea a fost ciopârţită într-o singură noapte de umbrele anilor ce-aveau să vină. Trupul mi s-a scorojit ca o bucată de hârtie veche, lăsată la soare. Am adormit cu pielea netedă şi moale a unei fete de douăzeci de ani şi m-am trezit într-un trup de femeie bătrână. Am devenit mama surorilor mele mai mari, bunica nepoţilor mei, a nepoatelor mele.
Este aproape înduioşător acest chip răvăşit cu care te trezeşti dintr-odată, această oboseală grea, aceste şanţuri sub ochi, aceste urme ale unei lupte pierdute în absenţa ta, în timp ce dormeai.
La sfârşitul nopţii eram frântă. Am recunoscut-o, totuşi, pe bătrânica ce-mi apărea în oglindă şi care îmi zâmbea.
Fără urmă de îndoială, am fost scutită, astfel, de agonia lungă a ţesuturilor, de micile morţi de fiecare zi, de această patină, de această luminozitate care se stinge încet, de mângâierea lentă a timpului.
Am plâns după frumuseţea mea transformată în fum, am plâns după culoarea trecută a ochilor mei. Încă mai era apă în acest mare trup uscat. Lacrimile s-au strecurat printre scobituri. Sarea şi anotimpul au înroşit toate ridurile.
Te obişnuieşti să trăieşti închisă într-un corp de "bătrână".
Tare mi-ar fi plăcut să nu mai existe copaci!
Aici toamna însângerează tot ce poate.

Lumea a mers mai departe fără mine. Am văzut cum se nasc şi cresc toţi copiii acestei surori mai mari în casa căreia încă se mai împiedicau de mine. Am trăit singură şi zâmbitoare în mijlocul unei mulţimi de nepoţi, într-un vacarm fermecător înconjurat de deşert.
Am aşteptat răbdătoare, ştiind că nu mai aveam nimic de aşteptat.
Încă îmi mai este teamă de această singurătate care mi-a venit odată cu viaţa, de acest vid care mă străpunge, mă macină dinăuntru, creşte, înaintează ca deşertul şi în care răsună glasurile moarte.
Mama a făcut din mine mormântul ei viu. O port în mine aşa cum ea m-a purtat şi nimic nu va înflori vreodată în pântecul meu, nimic altceva decât acul ei.
Trebuie să cobor în groapă, acolo unde timpul se încolăceşte, se face ghem, acolo unde se odihnesc firele tăiate.

Azi dimineaţă am deschis, în sfârşit, cutia pe care fiecare dintre surorile mele a deschis-o înaintea mea şi am găsit un caiet mare, cerneală şi o pană.
Atunci am aşteptat încă, am aşteptat noaptea, am aşteptat să fie casa goală şi neagră. Am aşteptat să se facă ora ca să scriu, în sfârşit.
M-am aşezat în umbra din bucătărie, am aprins lampa de deasupra mesei mari de lemn. A luminat rafturile cu crătiţi, cârpele uzate, a încălzit puţin câte puţin mirosurile cinei. M-am instalat la această masă, am deschis caietul, netezindu-i paginile albe, puţin aspre, şi cuvintele au venit.
În acea seară, am început să scriu.
Iată-mă aşadar aşezată la masă, în faţa scrisului meu nocturn, şi ştiu că această scriitură îmi va înnegri timpul ce-mi rămâne, că voi întuneca acest mare soare de hârtie cu un scârţâit de peniţă. Cerneala mi-a venit când n-am mai avut lacrimi. Nu mai aveam ce să plâng. Nu mai aveam nimic de aşteptat decât sfârşitul caietului. Nu mai aveam
ce să trăiesc, în afara acestor nopţi de hârtie, într-o bucătărie goală.

Am strecurat între două foi bucata din şalul cu care îmi împodobeam umerii pe vremea când aveam iubiţi.
Parfumul mamei se răspândeşte din numele brodat.
După toţi aceşti ani, încă mai rătăceşte în urzeala ţesăturii.
Din toată traversarea, ea nu mai păstrase decât această cicatrice în parfum: urma întipărită a câmpurilor străbătute, a măslinilor noaptea, a portocalilor înfloriţi şi a narciselor care acopereau muntele cu o pudră de zahăr alb. Miresme de pietre, de pământ uscat, de sare, de nisip. Mama era făcută din numeroase esenţe amestecate... De copil, cum mă lăsa să mă apropii de ea, îi călătoream pe ascuns în plete, încercând să-mi imaginez locurile acoperite de şuviţele albastre.
Un parfum şi strălucirea unui ac ca o prelungire a degetelor ei: iată ce au păstrat din tine.
Acest miros impregna ţesăturile care îţi treceau prin mâini. Miresele îţi păstrau parfumul pe trup până în dimineaţa de după noaptea nunţii.
Foarte repede, s-a răspândit zvonul că rochiile Frasquitei Carasco, croitoreasa din cartierul Marabout, aveau asupra bărbaţilor efectul farmecelor de dragoste.
Ţi-ai amestecat parfumul cu toate lunile de miere din ţară. Sute de rochii albe în cădere au inundat camerele nupţiale cu mierle, tâlhari, peşteri, păduri, nisipuri şi valuri smulse călătoriei noastre. Pe vremea ta, marea lovea în lemnul paturilor în timp ce amanţii zguduiţi de curent lăsau noduri în cearşafuri drept singură urmă.
Mi se pare că toate am ieşit din trupul tău de lemn. Ramuri ieşite doar din tine singură. Uneori, îmi place să cred că mâinile tale lungi s-au mulţumit să prindă din zbor câteva seminţe de păpădie şi că tatăl meu nu a fost decât sămânţă în bătaia vântului, o suflare călduţă în căuşul palmei tale.
Am nevoie să-ţi scriu ca să dispari, să te poţi topi în deşert, ca să dormim, în sfârşit, nemişcaţi şi senini, fără teama de a nu-ţi pierde din vedere silueta sfâşiată de vânt, soare şi pietrele drumului.
O, mamă, trebuie să scot din adâncuri o lume îngropată ca să-ţi strecor numele, faţa, parfumul, ca să rătăcesc prin ea acul şi să uit acest sărut, atât de aşteptat, pe care nu mi l-ai dat niciodată!
Am nevoie să te omor ca să reuşesc să mor... în sfârşit.
Caietul meu luminos va fi marea fereastră pe care vor ieşi unul câte unul monştrii ce ne bântuie.

În deşert!
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer