Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Proză scurtă  Sageata  Miscellanea

La Bunica


Andrei Baciu

26.02.2011
foto-magazin, iulie 2009
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu cred că oamenii mănâncă icre negre pentru că le plac, ci pentru simplul motiv că sunt icre negre. Şi chiar nu e adevărat că între Frumos, Adevăr şi Bine se află nişte prăpăstii adânci. Din contră! Mă rog, oricum, nu ştiu, uneori îţi vine să ţii pentru tine toate cuvintele temându-te ca nu cumva indiscreţia pe care le-o imprimi pe cât de uman, pe atât de nevolnic să nu tulbure cu stridenţa ei liniştea aşternută domol împrejur. Însă da, aşa este, există locuri pe care Dumnezeu le-a lăsat pe pământ în speranţa că, în veacul atoatenegator, ne-om întâlni cu noi înşine.


Un astfel de loc este cel căruia, de când mă ştiu, îi zic "la Bunica". Aici a locuit nu mamaie, aşa cum ar părea, ci de fapt străbunica mea, căreia însă eu îi ziceam aşa, "Bunica". E vorba de o casă veche ţărănească zidită fix în AD 1900, alcătuită din două camere, un mic hol şi un cerdac. În faţa ei, o curte cu o iarbă numai bună să te întinzi pe ea şi să te uiţi la cer, la nori ori la stele - alegerea ta. Pe astea poţi, eventual, chiar să le şi priveşti, ceea ce, mie unul, uneori îmi mai şi iese. Bine, din nou, doar dacă vrei, categoric. În dreapta cum intri pe poartă dai de o mică bucătărie cu două gemuleţe, de pe a cărei uşă albastră de lemn vopseaua a început să se scorojească.


Dar adevăratul spectacol începe în cele câteva încăperi, pe care Maia (citeşte: "mamaia") le-a păstrat intacte de la moartea mamei sale, adică de mai bine de cincisprezece ani. Ai senzaţia că Bunica tocmai a ieşit niţel să schimbe o vorbă prin vecini şi că ele, încăperile, pline de lucruri vechi, pline de lumină, continuă să respire odată cu jocul umbrelor în fereastră şi cu plutitul agale al unor fire de praf rătăcite prin zonă. Aceasta este treaba lor, a tuturor, îmi dau seama, a paharelor pentru sirop de vişine puse acum unul peste altul pe pervaz, a patului prin care fereastra îşi varsă roşu-rozaliu lumina sa lină, a vazei de lemn cu lumânare şi busuioc în ea, a hainelor din cuier sau a celor două taburete ce îşi întind somnoroase picioarele.

 


Dar, ştiţi, eu aici simt uneori nevoia să mă retrag din agitaţia asta uneori atât de sterilă a cotidianului, din clănţănitul ăsta parcă fără de suflet al lumii. Da, e adevărat, acesta este unul dintre locurile unde ţi se oferă şansa de a deveni, hmm, înţelept.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer