Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Chestiunea Văcăreştilor


Augustin Ioan

01.03.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
În 2000, pe când eram la o bursă de cercetare la Collegium Budapest, am primit un semnal din ţară că există o disponibilitate de a salva fosta Mănăstire Văcăreşti. Părintele Iustin Marchiş fusese numit în fruntea unei comisii care să analizeze oportunitatea reconstruirii mănăstirii. Am alertat imediat revista 22,care a organizat, spre cinstea doamnelor Adameşteanu şi Palade, o anchetă rapidă. Răspunsurile au mers de la reconstrucţia integrală, cu tehnici şi materiale ca la clipa înfiinţării mănăstirii (Dl. Alexandru Beldiman), până la marcarea locului printr-un memorial şi, apoi, construcţie nouă, poate de factură culturală. Între timp, când am făcut serialul despre Arhitectura ortodoxă din România în secolul al XX-lea (2006-2007), am dedicat unul din episoade reconstrucţiei la Sfânta Vineri şi Văcăreşti. TVR a trimis o cerere de informaţii primăriei sectorului 4, care a răspuns că acolo urmează să se construiască un mall, deci este exclus să se reconstruiască mănăstirea.
 
Suntem, iată, în 2011. La Sfânta Vineri s-a făcut un soi de monument pauper, dar nu şi biserica (deşi se putea construi, locul este, încă, gol). La Văcăreşti, a apărut mall-ul respectiv. La Timişoara a apărut un mall cu o capelă de rugăciune (arh. Radu Mihăilescu), dar la Bucureşti nu a marcat nimeni fostul tărâm sacru. Mă întreb dacă mai ştie cineva care intră şi se destrăbălează în măgăoaia respectivă că o face pe fostul pământ sfinţit. Probabil că nu, deşi amnezia este o explicaţie, nu o scuză. Oricum, eu unul nu am călcat şi nu o voi face vreodată, acolo. Fostul Patriarh Justin n-a avut nimic împotriva demolării mănăstirii, sub cuvânt că, oricum, nu mai era mănăstire în uz, devreme ce fusese închisoare (vezi mărturia lui Slavici, din Închisorile mele,dar şi cele relatate de dl. Arh. Leahu, despre demersurile făcute pentru salvarea edificiului care taman intrase în restaurare mai înainte de a fi demolat).
 
Să se ducă cu Mănăstirea Văcăreşti de gât la înfricoşătoarea judecată şi foşti primari, şi autorităţi naţionale şi locale, şi apărători ai monumentelor - vocali dar impotenţi - şi investitori şi toţi, căci la fel de păcătos este şi cel ce a făptuit demolarea, ca şi cel ce nu a împiedicat-o!
 
Până atunci, iată textul meu de atunci:
 
Există aşadar, se pare, o infimă şansă de a edifica din nou pe amplasamentul fostei mânăstiri, ba chiar există şansa de a edifica un ansamblu cu funcţiuni similare, sau apropiate. Această şansă trebuie mai întâi de toate transformată în certitudine şi apoi discutate detaliile edificării propriu zise. Trebuie trecut la elaborarea studiilor de impact mai întâi, apoi la obţinerea tuturor aprobărilor necesare, dar, mai cu seamă, la asigurarea sprijinului activ al Bisericii Ortodoxe - căci tocmai credinţa este "beneficiara" oricărui astfel de gest de edificare, restaurare sau reconstrucţie a lăcaşurilor sacre.
 
Însemnătatea unei edificări noi pe amplasamentul fostei Mânăstiri Văcăreşti este copleşitoare. Readucerea memoriei şi stabilizarea ei pe un sit de unde a fost răzuită deliberat şi sălbatic este o "ridicare împotrivă" de felul celei propuse de Neemia pentru Ierusalimul zăcând în ruine. Împotrivirea la uitare presupune şi lipsa de îngăduinţă pentru "ştergerea urmelor" urbane ale trecerii noastre prin timp; d'apoi când e vorba despre Casa Domnului!
 
Uniunea Arhitecţilor a organizat încă imediat după 1989 dezbateri repetate asupra reconstrucţiei acestui ansamblu mânăstiresc (unul dintre cele mai fastuoase şi mai monumentale din spaţiul ortodox). Anii 1990 şi 1991 au fost unii când ne-am permis dezbateri furtunoase şi inutile despre cum trebuie să ne salvăm patrimoniul sacru distrus şi despre cum trebuie să facem biserici noi. Inutile, da: pentru că patrimoniul, în ciuda unor eforturi de după 1996, continuă să fie în ruină, Pentru că în continuare nu avem o lege care să-l definească şi să-l apere. Pentru că o dezbatere organizată de Colegiul Noua Europă în 1999 pe seama întrebării "Ce este un monument?" cu nume importante ale domeniului arhitecturii, urbanismului şi restaurării s-a încheiat cu concluzia întristătoare că nu avem, după zece ani de vorbe, o definiţie de lucru a termenului. Pentru că în continuare ctitorim lăcaşuri de cult fără urbanişti, fără arhitecţi de valoare şi rezultatele sunt peste o mie de biserici ortodoxe hidoase, ridicate după 1989.
 
Să revenim însă la neterminata discuţie asupra Văcăreştilor. Ştim că au fost "salvate" şi că zac pe undeva capiteluri, corpuri de coloană din pridvorul mânăstirii şi că, probabil, o parte din frescă este de asemenea recuperabilă. Oricum ar fi, demolarea a survenit unei neterminate încă operaţiuni de restaurare; aşadar, toate datele necesare studiului - releveele oricum - există. Se poate începe deci un studiu complex dedicat sitului, zonei, dar mai cu seamă arhitecturii noului lăcaş mânăstiresc. Insist asupra acestui ultim aspect (şi vreau să subliniez că o fac în nume personal), pentru că ne aflăm într-o situaţie în care cuvântul restauratorilor, deşi important, va trebui să fie doar unul dintre cele îndrituite să se pronunţe: realitatea este că Mânăstirea Văcăreşti nu mai există. Este atunci o reconstrucţie in integrum soluţia optimă? Patetic vorbind, da. Însă, raţional privind lucrurile, cu toată preţuirea pe care o port precedentului varşovian (unde centrul vechi Stare Miasto a fost refăcut din nou şi identic după bombardamentul nazist din 1944), nu cred că reconstrucţia integrală este singura opţiune posibilă; aş îndrăzni să spun că nu este nici măcar varianta optimă. Alta, în care vechiului - elemente recuperate, detalii care să sugereze precedentul, poate conformaţia planimetrică şi/sau volumetrică a ansamblului - să i se adauge noul mi se pare de preferat.
 
Nu am timp să argumentez aici de ce tradiţia este ca o biserică desfiinţată să reapară, mai mândră, pe exact acelaşi loc. În ce proporţii însă vor sta în simbioză cele două "straturi" e greu de spus acum şi, în orice caz, este de datoria noastră să dăm o şansă proiectanţilor înainte de a putea regla prin instituţiile respective - comisia de urbanism a PMB, comisia de lăcaşuri de cult MLPAT, comisia monumentelor istorice, factorii de decizie ai Bisericii înseşi etc. - eventualele "derapaje" într-un sens sau în celălalt.
 
Cel mai mare pericol pe care îl văd pentru acest proiect acum este momentul apariţiei sale. Se va specula, inevitabil, că este o alternativă la Catedrala Neamului. Mă tem aşadar că susţinătorii acesteia din urmă se vor simţi "obligaţi" să reacţioneze în consecinţă, reprimând chestiunea Văcăreştilor, din orgoliu personal sau din aceleaşi motive pentru care nu au demarat proiectul de zece ani încoace (cartea dlui Leahu cu privire la demolarea mânăstirii aruncă o grea vină pe umerii fostului Patriarh).
 
De aceea aş dori să insist pe disjungerea celor două proiecte. Refacerea Mânăstiri Văcăreşti, în genere a lăcaşurilor de cult asasinate în anii '80, a precedat cu mult - cel puţin în dezbaterile publice - orice altă discuţie. Macheta mânăstirii a fost prima care a patronat sala de consiliu a Institutului de Arhitectură în 1990 şi 1991. Iată de ce, în încheierea răspunsului pe care îl dau anchetei dumneavoastră, reiau argumentul făcut în 1998 la televiziune, într-o întâlnire cu PS Vicenţiu Ploieşteanul şi cu d-l Barbăneagră pe tema Catedralei Neamului: Cu cât mai multe biserici de cult, cu atât mai bine. Să studiem amplasamentul catedralei, să punem schela pentru a reface bisericile ruinate, să săpăm fundaţii celor dărâmate şi celor care lipsesc din cartierele de blocuri. Să mai punem un strat de cărămidă tuturor când există bani şi astfel să le termină pe toate deodată, pentru că toate sunt la fel de urgente şi toate sunt la fel de plăcute dinaintea Domnului. Nici Catedrala Neamului în pofida monumentelor care stau să cadă, nici Văcăreştii în pofida catedralei; ci cu toate deodată, la fiecare nevoind alţii şi alţii, într-un acelaşi ultim scop.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer