Ian Kershaw
Hitler, germanii şi soluţia finală
Editura Meteor Press, 2011
Traducere din engleză de Dan Criste
Citiţi introducerea acestei cărţi.
*****
Fragment
Partea I.
Hitler şi soluţia finală
2
Ideolog şi propagandist: Hitler văzut prin prisma discursurilor,
scrierilor şi ordinelor sale (1925-1928)
Dificultatea inerentă localizării şi adunării textelor dispersate avându-l ca autor pe Adolf Hitler este probabil factorul principal care a împiedicat realizarea unui progres în ceea ce priveşte colaţionarea şi publicarea lor. La exact o jumătate de secol de la sfârşitul celui de-al Treilea Reich, când este prevăzut a se încheia prezentul proiect, vom avea în sfârşit o ediţie a discursurilor şi scrierilor care ne-au rămas de la Hitler, datând din perioada cuprinsă între intrarea lui pe scena politică şi cucerirea puterii pe 30 ianuarie 1933.
Trecând în revistă volumele existente în prezent care conţin aceste materiale importante, ce acoperă perioada dintre reînfiinţarea NSDAP (Partidul Muncitoresc German Naţional-Socialist) în februarie 1925 şi alegerile pentru Reichstag din mai 1928, este greu uneori să reţinem cât de nesemnificativă a fost de fapt mişcarea hitleristă în acei ani. Ea n-a reprezentat altceva decât un fenomen mărunt, fără importanţă, marginal pe scena politică.
La vremea respectivă, Republica de la Weimar trecea prin aşa-numita "epocă de aur" - ani marcaţi de avânt economic, de succesele repurtate de Stresemann în politica externă şi de progres în domeniul politicosocial. Neliniştita republică părea a se consolida. Chiar şi în Bavaria, unde NSDAP obţinuse în alegeri rezultate mai bune decât oriunde altundeva în Germania, atât din rapoartele oficiale bilunare ale superintendenţilor districtuali, cât şi din presa cotidiană se poate observa cât de marginală era mişcarea nazistă ca factor politic în această perioadă. Este esenţial să reţinem acest fapt relevant atunci când analizăm volumele existente în prezent.
Semnificaţia acestei ediţii rezidă aşadar mai ales în faptul că ne ajută să înţelegem evoluţia internă a NSDAP într-o perioadă în care nu avea aşteptări realiste cu privire la câştigarea puterii şi în care era încurcat într-o grămadă de dispute şi certuri interne serioase. Ediţia de faţă oferă mai ales posibilitatea de a urmări pentru prima oară în mod sistematic evoluţia ideilor politice ale lui Hitler la mijlocul anilor 1920.
Lucrarea începe cu reînfiinţarea NSDAP pe 26 februarie 1925. Primele greutăţi pe care le-a întâmpinat Hitler în tentativa lui de a pune capăt fragmentării vechiului partid, care se dezmembrase în 1924, şi diverselor rivalităţi din tabăra popular-naţională de extremă dreaptă (völkisch) au fost substanţiale, mai ales de când autorităţile bavareze emiseseră, în martie 1925, o hotărâre prin care i se interzicea lui Hitler să vorbească în public. Această interdicţie îi răpise temporar arma cea mai puternică, şi anume prodigiosul său talent pentru demagogie. Prima parte a ediţiei lămureşte aceste probleme - construcţia lentă şi laborioasă a bazei partidului în Saxonia, Turingia şi Württemberg, confruntarea lui Hitler cu rivalii săi, Graefe şi Reventflow, din nordul Germaniei şi, în primul rând, conflictele din sânul propriului partid. În aceste dispute nu au fost implicate numai figurile controversate din cercul münchenez al lui Hitler şi din alte părţi ale Bavariei, în special Hermann Esser şi Julius Streicher. Ele au rezultat de asemenea din: interpretările discordante ale concepţiei de politică externă elaborate în interiorul mişcării; din diferenţele de opinie privitoare la relaţia NSDAP cu alte grupări völkisch; din părerile foarte diferite cu privire la strategia care trebuia adoptată ţinând cont de chestiunile arzătoare ale momentului, cum ar fi deposedarea prinţilor; şi chiar din posibilele schimbări ale programului partidului - schimbări care, în definitiv, ar fi putut pune şi ele în pericol poziţia şi autoritatea lui Hitler. Prezenta ediţie ne permite să urmărim mai bine evoluţia acestor dispute - cu un amendament: ele sunt văzute doar din punctul de vedere al lui Hitler.
În cursul acestor luni, Hitler s-a ocupat în mare măsură de consolidarea autorităţii sale în interiorul mişcării naţional-socialiste. El a insistat ca sediul central al partidului să rămână la München, unde puterea sa personală rămânea incontestabilă; i-a apărat pe Esser şi Streicher, Frankenführerul ("conducătorul francilor") indispensabil fiefului partidului din Franconia, de criticii lor. Pe de altă parte, principalul obiectiv al lui Hitler în această etapă a fost să-şi elimine rivalii din tabăra völkisch. În timpul detenţiei din 1924 de la Landsberg, el s-a ţinut conştiincios la distanţă de fragmentata mişcare popular-naţională şi a urmărit de pe margine cum se prăbuşeau rivalii săi politici. Niciunul nu reuşea să se impună. Chiar înainte de puciul eşuat de la berărie, au existat semne certe ale apariţiei unui cult personal, tendinţă care a luat repede amploare după lovitura propagandistică dată cu procesul de la München. În calitatea sa de propagandist şi agitator al maselor, Hitler era un om absolut necesar mişcării. Deşi, până în martie 1927, i s-a interzis să vorbească în Bavaria la întâlnirile publice, i s-a permis să se adreseze în adunările de partid ţinute cu uşile închise. Potrivit propriei sale aprecieri, după primele săptămâni, el a putut chiar să profite de pe urma interdicţiei, sporindu-şi şi mai mult prestigiul.
Se ştie foarte bine că discursul ţinut de Hitler la convenţia conducătorilor partidului de la Bamberg din 14 februarie 1926 - din păcate, reconstituibil numai pe baza unui scurt articol de ziar (I, 294ff.) - a fost o etapă importantă pe calea consolidării autorităţii sale şi a respingerii tendinţelor reformiste îmbrăţişate de Gregor Strasser, Joseph Goebbels şi alţii. Acestea au fost primele indicii ale formării unui "partid al Führerului", în care "ideea" călăuzitoare era întruchipată de "Führer", în loc să fie înscrisă cu sfinţenie în articolele schimbătoare ale unui program al partidului.
Până la plenara partidului din 22 mai 1926, Hitler reuşise să se impună. El a vorbit pe un ton triumfător la acea întâlnire despre "consolidarea internă" a mişcării şi a putut să pretindă, cu o oarecare justificare, că "omogenitatea" partidului fusese refăcută (I, 446, 448). Convenţia de la Weimar a partidului, ţinută la scurtă vreme după aceea, la care programul partidului din 1920 a fost declarat inalterabil, a subliniat poziţia sa dominantă. Cultul Führerului şi-a găsit expresia externă în salutul hitlerist, considerat de atunci obligatoriu în cadrul mişcării. Următoarea convenţie a partidului, ţinută la Nürnberg în august 1927, a dovedit în ce măsură mitul Führerului devenise pivotul unei mişcări în care "ideea" şi liderul partidului erau inseparabil legate. Toate celelalte grupări popular-naţionale erau secătuite în mare măsură de vlagă, dacă nu cumva ajunseseră chiar într-o stare de prăbuşire totală. Aceste certuri şi ciondăneli sectare ar fi avut probabil o importanţă secundară pentru evoluţia democraţiei în Republica de la Weimar dacă n-ar fi existat criza economică mondială care a luat amploare în 1929. Oricum, în această fază, mişcarea nazistă a reuşit să-şi extindă cu succes reţeaua de organizaţii şi să mobilizeze un număr relativ mare de activişti, în ciuda atracţiei încă reduse pe care mişcarea o exercita asupra celei mai mari părţi a electoratului.2 În acest fel şi cu rezultate mult mai bune ca înainte de 1923, s-a format o bază organizatorică şi ideologică. Acest fundament a permis mişcării ca, începând cu 1929, să exploateze cu succes ultimele clipe ale existenţei republicii.
Ediţia de faţă reflectă aspecte esenţiale ale structurii organizatorice şi ale dezvoltării mişcării naziste conţinute în ordinele date de Hitler în calitate de lider de partid. Importanţa ei majoră constă însă, fără îndoială, în faptul că ne oferă posibilitatea de a realiza pentru prima oară o analiză sistematică şi cronologică a traiectoriei urmate de gândirea lui Hitler în această perioadă crucială. În 1927, el însuşi a spus cu un anumit prilej că avea nevoie de peste două ore ca să expună în totalitate propriul program ideologic (II/I, 178). În această succintă trecere în revistă, sper să rezum aspectele esenţiale cu şi mai mare concizie.
Un volum apărut cu câţiva ani în urmă face multă lumină în ceea ce priveşte evoluţia ideilor lui Hitler până în anul 1924.3 Antisemitismul global, menit să stârnească mulţimile, care este tema dominantă în practic toate discursurile timpurii ale lui Hitler, a fost iniţial îndreptat spre evreii văzuţi în primul rând ca aşa-zişi "finanţişti", "capitalişti", "bişniţari" şi "profitori". La mijlocul anilor 1920, însă, se produce o mutaţie la nivelul perspectivei. Ca urmare a războiului civil din Rusia, identificarea evreilor cu bolşevismul luase în mare măsură locul accentului pus în gândirea lui Hitler pe capitalul financiar evreiesc. Sau, mai exact, "bolşevismul evreiesc" devenise a doua ţintă principală şi chiar fusese adus în primplan. Începând însă din 1922, s-a mai produs o mutaţie: antimarxismul a început să devină treptat un factor mai puternic, depăşind în importanţă antisemitismul, deşi Hitler n-a lăsat loc de îndoială că, în concepţia lui, lupta împotriva marxismului se identifica într-adevăr cu cea împotriva evreilor.
A doua schimbare suferită de viziunea lui Hitler despre lume în această perioadă a fost apariţia conceptului de Lebensraum ("spaţiu vital"), care a înlocuit ideea îmbrăţişată iniţial, mai degrabă convenţional, a colonialismului cu teoriile continentale de cucerire a Rusiei cu ajutorul Angliei. Cu toate acestea, volumul editat de Jäckel şi Kuhn conţine doar un document legat de chestiunea respectivă (din toamna lui 1922),4 o idee geopolitică ce avea să capete în curând un loc central în schema conceptuală hitleristă.
În sfârşit, ediţia lui Jäckel şi Kuhn demonstrează că, din câte reuşesc să-mi dau seama, părerea lui Hitler despre el însuşi trecea printr-un proces de schimbare pe la 1922-1923. Albrecht Tyrell a subliniat cât de mult a contat întemniţarea la Landsberg în schimbarea părerii lui Hitler despre sine, adică în faptul că el a înţeles că nu era doar "toboşarul" care deschidea calea unui viitor "mare lider", ci el însuşi era marele lider al viitoarei Germanii.
Şi, totuşi, această idee este prezentă cel puţin într-o formă rudimentară chiar înainte de întemniţarea lui, în discursurile rostite de Hitler în 1922 şi 1923, când (evident influenţat de exemplul lui Mussolini) s-a referit în repetate rânduri la instituţia liderului eroic şi la importanţa personalităţii istorice, punând accentul din ce în ce mai mult pe locul central ocupat de aceasta - s-ar părea că, uneori, cu referiri evidente la propria sa persoană.
Se poate afirma că, în 1924, esenţa concepţiei lui Hitler despre lume - istoria ca luptă rasială şi anihilarea atât a iudaismului (indiferent ce putea însemna el în termeni concreţi), cât şi a celei mai periculoase manifestări politice şi ideologice a acestuia, marxismul - era ferm înrădăcinată în gândirea sa. În schimb, noţiunea de Lebensraum, deşi anunţată deja, nu ocupa deocamdată un loc special în matricea gândirii sale. Iar ideea "Führerului eroic" nu era încă pe deplin cristalizată.
Se ştie că, în Mein Kampf, aceste idei sunt prezentate într-o formă amalgamată - mai puţin în primul volum, apărut în iulie 1925, decât în al doilea, publicat în decembrie 1926. Al doilea volum a fost scris în 1925-1926, deci în perioada la care face referire prezenta ediţie. Imediat după aceea, în vara lui 1928, Hitler a dictat textul aşa-numitei Zweites Buch (A doua carte), care se ocupă într-o măsură mult mai mare decât Mein Kampf de politica externă şi Raumfragen ("problemele teritoriale").6 Prezenta ediţie atrage foarte mult atenţia prin faptul că acoperă chiar această perioadă din evoluţia ideilor lui Hitler, şi anume anii cuprinşi între apariţia celui de-al doilea volum din Mein Kampf şi dictarea Zweites Buch.
O caracteristică remarcabilă este implicarea tot mai evidentă a lui Hitler în "problema teritoriului" şi în "politica pământului" în perioada dintre 1926 şi 1928, chiar dacă el a folosit în mod expres termenul Lebensraum o singură dată, din câte-mi pot da seama, şi anume pe 30 martie 1928 (II/I, 761). Până la sfârşitul lui 1926, Hitler a atins numai rareori chestiunea "politicii pământului". Într-un discurs de pe 16 decembrie 1925, el a caracterizat "achiziţia de pământuri şi terenuri agricole" drept cea mai bună cale de a "modela destinul germanilor din punct de vedere economic" (I, 240). La convenţia partidului de la Weimar, din iulie 1926, el a ridicat din nou această problemă. Ea a început totuşi să apară din ce în ce mai mult în discursurile sale ca o temă centrală abia prin martie 1927. Din vara lui 1927 şi până în mai 1928, Hitler a subliniat în mod expres tema Raumfrage în aproape toate discursurile sale mai importante - ad nauseam, s-ar putea adăuga, folosind practic de fiecare dată aceleaşi cuvinte. Câteva pasaje din aceste discursuri se repetă, de asemenea, aproape cuvânt cu cuvânt în punctele esenţiale din Zweites Buch.
Conţinutul acestora poate fi rezumat în felul următor: renaşterea Germaniei trebuie să urmeze calea ascensiunii economice. Condiţia pentru aceasta este să se găsească o soluţie la problema "crizei de spaţiu" (Raumnot), care se poate realiza doar prin folosirea forţei. Hitler preamăreşte "colonizarea Estului" din Evul Mediu, imperialismul şi principiul cuceririi prin sabie. Deşi menţionează rareori Rusia, ţelul suprem al acestei politici teritoriale este foarte limpede. Credinţa sa în darwinismul social şi în "teoria istoriei" raselor aferentă acestuia "este un principiu de fier: cel mai slab trebuie să cadă pentru ca cel mai puternic să poată trăi" (II/2, 552). După părerea lui, trei valori rămân hotărâtoare când vine vorba despre soarta unui popor: a) valoarea sângelui sau a rasei; b) valoarea personalităţii; c) spiritul său războinic sau instinctul de autoconservare. Aceste trei valori, materializate în "rasa ariană", erau, după opinia lui Hitler, grav periclitate de cele trei "vicii" ale "marxismului evreiesc" - democraţia, pacifismul şi internaţionalismul.
Apelând la documentele în discuţie, se poate arăta pentru prima oară că ideile predominante din Zweites Buch - inclusiv problema Tirolului de Sud şi interesul său faţă de creşterea puterii economice a Statelor Unite ale Americii - existau deja într-o formă rudimentară cu un an înainte şi au fost abordate în mod repetat în discursurile lui Hitler din 1927-1928.
Accentul pus pe importanţa personalităţii a jucat un rol esenţial în retorica lui Hitler. Tema personalităţii şi a rolului Führerului este un laitmotiv care apare în toate discursurile şi scrierile adunate în această ediţie. Prin urmare, nu surprinde accentul deosebit pus în 1925-1926 pe unitatea mişcării, care se poate realiza doar dacă există un Führer. De exemplu, în discursul rostit pe 27 februarie 1925, cu ocazia reînfiinţării NSDAP, Hitler consideră că "rolul de Führer" constă, în cazul său, în "reunirea tuturor acelora care acum au opinii divergente" (I, 150). "Arta Führerului" de a asambla "pietrele mozaicului" (I, 100), Führerul văzut ca "punct focal" (I, 102) sau ca "păstrător al ideii" (II/1, 408) sunt aspecte care au fost subliniate în repetate rânduri, mai ales în primele luni de după reînfiinţarea partidului.
Nici mai târziu, Hitler n-a scăpat niciun prilej pentru a accentua importanţa personalităţii - şi astfel, în mod indirect, mitul Führerului, funcţionând ca un mecanism central de integrare al mişcării. De fiecare dată, el s-a referit în mod indirect la pretenţiile sale de grandoare şi mărire, cu greu deghizate sub forma aluziilor la Bismarck şi Frederic cel Mare în special. Un exemplu îl constituie remarcile sale despre Bismarck din mai 1926: "A fost necesar să implantăm ideea naţională în rândul maselor populare" şi "această misiune trebuia îndeplinită de un titan". "Aplauzele prelungite" au arătat că publicul lui Hitler a înţeles implicaţiile acestei remarci (I, 426).
Este firesc ca această ediţie să aibă puţine informaţii noi de oferit în ceea ce priveşte evoluţia antisemitismului lui Hitler. După cum se ştie, ura faţă de evrei a fost pentru Hitler mai mult decât o temă propagandistică. Cu toate acestea, este evidentă aici folosirea tactică, cu bună-ştiinţă, a antisemitismului în scopuri propagandistice. Astfel, Hitler n-a făcut nicio menţiune cu privire la evrei în cunoscutul discurs ţinut înaintea membrilor Clubului Naţional de la Hamburg, în februarie 1926. Singurul ţel al mişcării naziste, a subliniat el, era anihilarea "totală şi completă" a marxismului (I, 297-330). Aceasta contrastează cu remarcile făcute în faţa "propriului" auditoriu din berăriile müncheneze, unde aproape fiecare discurs abunda în atacuri brutale la adresa evreilor văzuţi ca "eminenţele cenuşii din spatele capitalului financiar", "corupători ai poporului" şi adepţi ai "doctrinei subversive a marxismului".
În condiţiile în care, începând din 1927-1928, s-a pus un accent tot mai mare pe "problema teritoriului", există o uşoară scădere a frecvenţei tiradelor expres antisemite, care au acum, de multe ori, caracterul unui ritual; ele sunt înlocuite parţial cu sublinierea marxismului ca principal adversar. Aceasta nu înseamnă, desigur, că s-a produs vreo schimbare în ceea ce priveşte ura patologică afişată de Hitler faţă de evrei. Pentru el, distrugerea marxismului şi distrugerea evreilor erau obiective identice. "Evreul este şi rămâne duşmanul lumii", afirma el în maniera obişnuită, în februarie 1927, "şi arma lui, marxismul, este o ciumă care afectează omenirea" (II, 1, 158; cf. şi I, 20f.).
Conţinutul "pozitiv" al celor câteva sute de discursuri şi scrieri reproduse în această ediţie este extrem de sărac. Singura componentă "socială" a "ideii" a constat în eliminarea societăţii claselor divizate, formate dintr-o burghezie naţionalistă, dar, pare-se, slăbită şi "decadentă", şi un proletariat socialist, "corupt de marxism", cu scopul de a contopi naţionalismul şi socialismul şi de a depăşi antagonismele de clasă dintre "lucrătorii intelectuali" şi "lucrătorii manuali" prin constituirea unei "comunităţi de luptă". Se anticipa că aceasta va da naştere spiritului nou, care va asigura la rândul lui succesul "luptei pentru existenţă" a poporului.
Hitler a declarat în repetate rânduri că nu-l interesau politica şi problemele cotidiene. De fapt, obiectivele formulate de el erau îndepărtate. În momentul respectiv, asemenea obiective aveau probabil semnificaţia unei previziuni sau chiar a unei metafore, fiind departe de a avea vreo bază în realitate pentru auditoriul său. În această ediţie voluminoasă, nu există nicio aluzie la o politică "raţională" pe termen lung sau la o ordine a priorităţilor. Limpezimea şi obiectivele exacte nu erau nici de dorit, şi nici posibile; singurul obiectiv îl constituia mobilizarea la lupta pentru putere.
Hitler a fost încurcat, fireşte, când a trebuit să stabilească în mod exact modul de realizare a utopicului obiectiv final. Cucerirea Lebensraum nu putea însemna decât agresiune împotriva Rusiei. La mijlocul anilor 1920 însă, acesta nu era probabil decât o lozincă militantă pentru auditoriul lui Hitler - nu însă neapărat şi pentru Hitler însuşi. Chiar şi în privinţa evreilor, obiectivul real a rămas neclar. Este adevărat că a chemat la gonirea "haitei de evrei... din patria noastră... cu o mătură de fier" (I, 62). Totuşi, în altă parte, remarcile sale dau de înţeles că poate nu toţi evreii ar trebui alungaţi în mod arbitrar din Germania: "evreului" trebuie să i se arate, spunea el în februarie 1928, "că noi suntem şefii aici; dacă se poartă bine, poate rămâne - dacă nu, afară cu el" (II/2, 67). Şi chiar condiţia fundamentală a luptei rasiale, învingerea marxismului în Germania şi crearea unei "comunităţi a poporului" (Volksgemeinschaft) omogene din punct de vedere social şi rasial, a rămas în acel moment nimic mai mult decât o viziune utopică - viziune care, din perspectiva momentului, li se părea realizabilă doar celor mai mari fanatici.
Ceea ce Hitler oferea în comparaţie cu toţi ceilalţi lideri völkisch era o viziune ideologică consecventă, foarte solid formulată. Era o viziune care-şi trăgea forţa şi puterea de convingere tocmai din simplitatea ei, din coerenţa ei internă şi din anvergură - o natură atotcuprinzătoare, care îngloba elemente aparent contrare şi contradictorii. Hitler combina convingerea unui credincios fanatic cu un talent pentru demagogie inegalabil în tabăra naţional-socialistă. Ca adept autoproclamat al unei concepţii rigide despre lume, el a reuşit să pună întotdeauna publicul în faţa unei alegeri clare, ori-ori, alb sau negru, victorie sau distrugere totală. El făcea apel, bineînţeles, cu măiestrie şi bună-ştiinţă, la instinctele primare ale auditoriului său. În discursul ţinut la Clubul Naţional din Hamburg, el declara că masele nu vor idei intelectuale, ci o credinţă, pentru că "masele largi de oameni sunt oarbe şi proaste şi nu ştiu ce fac... Masele au o concepţie primitivă. Ce rămâne este sentimentul de ură" (I, 315, 320). Tocmai datorită abilităţilor sale inegalabile de a stârni ura şi talentului său de demagog - cu o capacitate de convingere bazată pe o concepţie despre lume de nezdruncinat - Hitler a reuşit ca, până în 1928, să-şi consolideze poziţia proeminentă ocupată în tabăra extremistă popular-naţională, precum şi prestigiul considerabil de care se bucura în rândul adepţilor săi în calitate de Führer.
În concluzie, vreau să remarc pe scurt lucrurile pentru care cred eu că această nouă ediţie este deosebit de importantă pentru discuţia actuală dintre istorici cu privire la Hitler şi al Treilea Reich.
Ediţia de faţă lămureşte din plin faptul că, în ciuda substanţei intelectuale reduse şi a conţinutului moral dezgustător al ideilor sale, Hitler îşi formase, până la mijlocul anilor 1920, o concepţie solidă şi coerentă despre lume care nu se limita nici pe departe la pălăvrăgeala propagandistică lipsită de substanţă. Faptul că Hitler nu era decât un "oportunist fără principii", după cum susţine vechea teză avansată de Rauschning, căreia i se mai dă din când în când crezare, nu corespunde întru totul realităţii - la fel ca teoria reducţionistă potrivit căreia "ideile" sale nu erau altceva decât propagandă. În plus, o asemenea abordare interpretativă nu este în măsură să surprindă corect motivaţia personală a lui Hitler şi forţele psihologice care au alimentat-o.