Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Interviuri

Am plecat de la Grasă ca porcu' şi am ajuns la Aproape perfectă


Dan Boicea, un interviu cu Vlad Zamfirescu

01.04.2011
Adevărul literar şi artistic, martie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Dan Boicea: De ce XXL (Fat Pig), titlu în limba engleză?

Vlad Zamfirescu: Pentru că, în română, traducerea mot à mot, Grasă ca porcu', nu cred că sună atractiv, e chiar dură. Ne-am tot gândit, ne-am tot sucit, şi am ales această variantă în ultimul moment. Am plecat de la Grasă ca porcu' şi am încercat să edulcorăm povestea cât de cât. Am trecut prin formulele Grăsuţa, Durdulia, Cât dulapu', Cât malu', Balena şi am ajuns în partea cealaltă, la esenţa piesei, la ce vrea ea să spună, de fapt. Nu este o comedioară de bulevard, ieftină; e chiar un text mare. Vrea să ne arate cât de îngustaţi suntem la minte, cât de primitori suntem la ceea ce înseamnă formă şi cât de puţin căutăm conţinutul. Găsiserăm şi titlul Aproape perfectă, care, aparent, contrazice total denumirea originală. Autorul s-a gândit mult la acest titlu, pentru că a vrut să fie în acord cu marele public. Aproape toţi, inconştient, avem o doză de vulgaritate în gândire şi spunem undeva în noi când vedem o persoană supraponderală: "Băi, cât e asta!". Aproape toţi, ca să nu zic... probabil că toţi. Finalul e o surpriză la acest tip de gândire. Şi ne-am spus că nu trebuie să vindem exact finalul piesei, prin titlu, ci să-l lăsăm pe spectator să descopere singur ce se ascunde în deznodământ.
 

D.B.: În ultima perioadă ai lucrat numai cu texte foarte bune, în Artă, Nişte fete, Dumnezeul de a doua zi...

V.Z.: Avem marele noroc să dăm de autori ca Neil LaBute, David Mamet, Mimi Brănescu, oameni contemporani, care scriu foarte bine. Dacă n-am un text bun, eu nu mă mai apuc de un proiect. Nu mai cred în varianta imediat de după studenţie: "lasă, bă, că-l facem noi!", chiar dacă textul e slab. Urăsc mai mult un spectacol care vrea să păcălească, decât un spectacol greşit, care n-a ieşit. Se întâmplă, ni se întâmplă, toţi o dăm în bară, pentru că nu suntem zei atotştiutori. Dar cel mai tare mă enervează când vrei să păcăleşti.


D.B.: Şi cum îşi poate păcăli un creator spectatorii?

V.Z.: Publicul poate fi dus de nas în multe feluri. Sunt o grămadă de montări în care se întâmplă, aparent, multe lucruri. Sunt mişcări de mase, pe scenă, multă declamare, multe lucruri care se repetă la regizorul respectiv. Apar personaje fictive, care reintră, intră pe geam. În trei spectacole văzute, ale aceluiaşi regizor, îl vezi mereu pe piticul din grădină care apare din nou, despre care se vorbeşte sau nu se vorbeşte... Te întrebi dacă nu e plictisitor chiar pentru cel care face spectacolul.


D.B.: Ţi-ai asumat ca defect orgoliul tău. E ceva care se transformă de multe ori în calitate, obligându-te să faci o alegere mai drastică a proiectelor în care te implici?

V.Z.: Înainte, nu prea-mi permiteam să fac o selecţie, dar acum sunt într-o fază în care mă bucur de posibilitatea de a alege anumite roluri şi piese. Funcţionez după nasul şi flerul meu, care, deocamdată, confirmă că e în regulă şi că aleg ce trebuie. Sigur, aş putea să greşesc, dar am mare încredere în flerul meu. Iar cu orgoliul, mi s-a întâmplat ca unii colegi să mă critice, şi am avut o oarecare reticenţă. M-a durut, atunci, pe loc, mai ales că părerea lor conta pentru mine. Dar, contrazicându-mă, ei mi-au făcut bine. Aşa am învăţat să ascult şi să cern. Sunt şi păreri în care nu cred, cu tot respectul pentru omul care le are. După ce a văzut Artă, de exemplu, a venit cineva şi a spus că e un spectacol foarte bun, dar minor. N-am putut fi de acord cu asta.
 


D.B.: Cât este de periculos să spui "nu" unui rol, atunci când nimeni nu se aşteaptă?

V.Z.: Dacă vine un regizor mare, cunoscut, la mine şi îmi spune că vrea să joc la el, îmi dă un text şi un rol, dar eu zic "nu", gândindu-mă fix la rolul şi la textul acela, atunci nu trebuie să se supere! Ce să fac, dacă eu nu mă văd în acea postură, nu-mi place, nu mă atrage, nu e o zonă de căutare în care eu vreau să merg? În multe cazuri, regizorul e jignit, o ia personal şi spune: "Domne', m-ai refuzat pe mine?" Îl asigur că nu are legătură cu el, în acel moment. Poate că mai târziu, peste un an, m-ar putea interesa, iar întâlnirea noastră de acum poate fi benefică. E valabil şi invers. Dacă şi eu mă duc cu o propunere la cineva, la un producător, şi zice că nu-i place, nu trebuie să mă supăr sau s-o iau personal. Omul poate că în perioada asta a vieţii lui nu e interesat.


D.B.: După Festivalul Naţional de Teatru sau ori de câte ori nu ţi-a convenit ceva, ai fost destul de vocal, ţi-ai exprimat public nemulţumirile. De ce?

V.Z.: Pentru că am ajuns la o saturaţie. Pentru că am observat cum a devenit mai importantă fascinaţia pentru un regizor sau pentru o trupă, decât pentru produsul pe care aceştia îl fac într-un anumit moment. Părerea mea este că trebuie discutat în primul rând produsul. Nu cred că trebuie să-l judecăm pe Ronaldo în funcţie de activitatea lui anterioară, ci din meciul ăla. Dacă Ronaldo a prins un meci rău, eu asta văd. La americani se întâmplă acelaşi lucru. Box-office-ul unui regizor de film este foarte just, iar raportul este făcut imediat. Sunt cazuri celebre. Unui regizor cotat la câteva milioane de euro, după un eşec, i-a scăzut tariful în mod dramatic. L-a atins imediat la buzunar, şi-a dat seama că a dat-o-n bară şi cardul îi e mai gol. Într-o situaţie ca asta, regizorul începe să-şi pună întrebări: cum să se reinventeze, ce să facă? La noi funcţionează o inerţie care merge până la adânci bătrâneţi. Ai dat o lovitură, pe urmă te duci pe ea şi trăieşti bine-mersi încă vreo zece ani de pe urma ei. De ce să se întâmple aşa ceva? Eu nu zic că regizorul n-a fost bun, dar ce văd eu acum e un căcat. Cu tot respectul pentru omul care l-a creat. La noi se amestecă lucrurile. Am apucat să-l premiem pe regizorul X, i-am dat două-trei premii, încă zece ani, orice spectacol ar face el este considerat din start o reuşită sau o chestie genială. Cred că trebuie să criticăm strict produsul, pentru că sunt şi lucruri care nu ne ies.


D.B.: Ai avut vreo perioadă, ca actor, în care ai fost în derivă? Nu ştiai încotro să te îndrepţi?

V.Z.: Nu! Eu am avut un fel de fanatism, îmi plăcea foarte tare în teatru să repet cu anumiţi oameni, să gândim în acelaşi fel. Repetiţiile mă bucură aproape mai tare decât produsul finit, pentru că mă minunez de toate găselniţele şi discuţiile. În carieră, n-am avut vreun moment în care să mă las de meserie.


D.B.: Repetiţiile pe platoul de filmare sunt la fel de fascinante?

V.Z.: Sunt dezamăgit de ce înseamnă repetiţia în film. Eu sunt actor care trebuie să repete, trebuie să înţeleagă. Pe platoul de filmare, totul se face mult prea repede. Or, noi degeaba repetăm două luni la teatru? Afară, la filmele serioase, se repetă şi nouă luni de zile. Lui Tom Cruise i-au schimbat o replică, pe platoul de filmare. "Tu îmi schimbi replica în ziua de filmare?", a întrebat. Şi a plecat, n-a mai filmat deloc în ziua aia. La noi se primeşte textul chiar în ziua aceea. "Ce vrei să scoţi din mine într-o secundă?" îmi vine să întreb. Şi ca spectator văd că, de multe ori, actorul n-a avut timpul să înţeleagă ce spune. Pe de altă parte, în valul nou, sunt regizori care ştiu cât de importantă este pregătirea minuţioasă, iar filmele sunt foarte bine făcute şi repetate.


D.B.: Tu-l joci pe Caţavencu, la Bulandra. Poţi să-l faci credibil pe Caţavencu, dacă n-ai o bucăţică de Caţavencu în tine?

V.Z.: Cred că toţi avem o bucăţică de Caţavencu în noi. Eu îl caut pe Caţavencu al meu. Şi mai cred că l-am apucat un pic cam devreme, când eram cam necopt ca actor, iar acum, la ultimele spectacole, am început să-l miros. A fost o lipsă de maturitate, dar, tot răul spre bine, pentru că m-a forţat să intru într-o zonă pentru care nu eram pregătit. V-aş reinvita, acum, să revedeţi spectacolul.
 

Andrei Şerban nu cunoaşte sistemul de învăţământ românesc
 

D.B.: Andrei Şerban a spus într-o conferinţă la Teatrul Naţional din Bucureşti că învăţământul românesc de teatru este "o ruşine naţională", iar "majoritatea profesorilor n-au fost nici cunoscuţi actori, nici cunoscuţi regizori". Cum te atinge pe tine ce a spus regizorul, mai ales că tatăl tău, Florin Zamfirescu, face parte din sistem, fiind profesor la UNATC?

V.Z.: Vreau să separ părerea mea de faptul că unul dintre membrii familiei mele lucrează acolo. Este un atac asupra şcolii, nu asupra numelor. Cred că Andrei Şerban îşi permite să vorbească fără să fie în cunoştinţă de cauză şi bate câmpii. El nu cunoaşte sistemul şi nu face parte din lumea de la noi. El nu prea stă în România. Când stă în România, vine şi lucrează nişte spectacole pe care le face cum le face. Calităţile lui artistice pe mine nu mă... Eu sunt îndoit de calitatea lui regizorală actuală. Şi vorbesc despre ultimele producţii ale lui. Îşi permite să vorbească despre un sistem pe care nu-l cunoaşte. Ce să zic despre aşa ceva? Dai în ceva despre care nu ştii. Nu zic că n-are totală dreptate. Evident, că sunt şi greşeli, lucruri care nu funcţionează, doar suntem în România. Dar din aceeaşi şcoală de teatru ies o grămadă de actori care au confirmat, au făcut lucruri bune şi sunt extrem de talentaţi. Ei au din ce în ce mai puţine şanse. Mă uit la tineri şi văd oameni atât de minunaţi, care provin din sistemul pe care îl blamează Andrei Şerban. De ce să dea această lovitură unei instituţii cu care nu prea are de-a face? Dacă ar fi fost în sistem, dacă ar fi stat la noi, dacă s-ar fi lovit de nişte probleme reale, atunci era altceva. Dar el lucrează cu aceste produse ale şcolii, care sunt foarte bune, care îi fac treaba lui, şi ei îi înjură pe ăia. Nu înţeleg de ce! E problema dânsului, e părerea lui!


D.B.: Tu ce ai învăţat în facultate şi ce regulă de aur te ghidează şi acum?

V.Z.: L-am iubit enorm pe Ion Cojar. Şi a fost cel mai mare profesor. El îmi spunea: "Nu uita niciodată de tine. Nu-ţi lăsa la o parte niciodată părerile, gândurile. Niciodată personajul nu e mai prost ca tine. Totul pleacă de la tine. Personajul eşti tu. Nu e altcineva. Tu lucrezi cu trupul, cu gândurile. Nu te exclude. Pleacă de la tine". Ne şi oprea în examene. "Ce caricatură îmi faci aici? Vreau să văd un personaj adevărat. Nu e un personaj fără mâini, când tu îmi arăţi doar picioarele. El e un întreg". Ne-a învăţat să muncim cinstit, mai departe, pe drumul corect.
 

Spectacole recomandate de Vlad Zamfirescu
 

Vlad Zamfirescu vede mult teatru, iar dacă ar fi să recomande câteva spectacole bune, s-ar opri la Furtuna, în regia lui Cristi Juncu, la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti, "un spectacol prea puţin mediatizat", Unchiul Vanea, în regia lui Yuriy Kordonskiy, de la Teatrul Bulandra, Acasă la tata, de Mimi Brănescu, regizat de Alexandru Dabija la Teatrul Act, cu Marcel Iureş, Zaruri şi cărţi, "un spectacol de excepţie, minunat, o încântare", cu Petre Fumuru şi Florin Piersic jr, la Teatrul Metropolis din Bucureşti, şi Cui i-e frică de Virginia Woolf, despre care Zamfirescu spune că este un spectacol foarte bine făcut, pe gustul său. "Mi se pare că Ştefan Bănică face un rol minunat", punctează actorul. Vlad Zamfirescu mai recomandă şi Cafeneaua, în regia lui Horaţiu Mălăele. 
 

Despre Teatrul Act

"Este un teatru care şi-a câştigat spectatorii în timp. Şi sunt spectatori de calitate, care au rămas fideli. S-a creat un curent de mică amploare, dar suficient pentru noi. La ora asta există o listă de aşteptare de 2.000 de persoane, şi orice spectacol apare este sold out în secunda doi", spune Vlad Zamfirescu. Actorul crede că Marcel Iureş are marele merit de a construi ceva atât de fiabil "metru cu metru, pe principii sănătoase, bune". "El nu este ajutat de nimeni, nu este sprijinit de nicio instituţie care ar trebui să recunoască acest loc de importanţă culturală pentru cetate", afirmă Vlad Zamfirescu.
 

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică



 Toate articolele despre XXL (Fat Pig)


0 comentarii

Spacer Spacer