Complicităţi de schimb (III)

Există două modele, două tipare care astăzi se suprapun: cel al conflictului şi al rupturii ("avangardist"-"revoluţionare") şi cel al coabitării ("complicităţii") profitabile pentru toate părţile. Se poate ţine un discurs audibil, fie el discursiv sau imaginal, în afara structurilor ritualic-sacralizante ale vieţii contemporane, plină de profanări compulsive dar lipsită, propriu-zis, de profan? Nu. Să fie atunci artele obligate să intre, pentru a încerca să producă alterităţi graduale, spaţieri publice, opriri măcar momentane de flux, secţiuni instabile, în jocul economic al complicităţii dintre sacrul religios şi sacrul profan, între biserici (confortate de secte) şi politico-mediatic? O fac deja, şi nici nu le prea mai rămîne altceva de făcut. Şi, din păcate pentru purişti şi estetizanţi, numai parazitînd, mimînd, simulînd, lăsîndu-se bîntuite şi bîntuind, lăsîndu-se "ventrilocate" şi "ventrilocînd", participînd prin "alunecări metonimice" (J. Derrida) la spectralizarea genelizată, la deconstrucţia obiectivă şi pozitivă, dar productivă a lumii, la spasmul regularizat al acesteia reuşesc ele să se facă auzite, să se comunice. Religiosul a făcut deja jocurile, adică terenurile sociale de joacă, indiferent ce facem acum pe ele. Le-a predat cu acte în regulă politico-mediaticului, urmaşul său pretins nelegitim născut însă prin sciziparitate, vorbeşte azi mai mult mut şi prin alţii, alte instanţe trimit la el, ceea ce îl face mai eficient, simbolic, ca niciodată, tocmai pentru că a acceptat să piardă cedîndu-şi faţa. Fluxul transimaginal deconstruieşte, să zicem, icoana, dar reintroduce sacrul pe fereastra (ecranul) ritualizării temporale, iar dacă vrem să avem sens şi mesaj, să producem transport de substanţă socială, nu putem decît lăsîndu-ne să "cădem", acceptînd structura minimală a "mesianicului [chiar; adausul meu, B.G.]fără mesianism" de care vorbea, ca "orizont indepasabil", acelaşi J. Derrida într-o carte, tocmai, despre televiziune şi, în general, despre "teletehnoştiinţele" actuale (J. Derrida, B. Stiegler, Échographies de la télévision, Paris, Galilée, 1996).
 
La urma urmei - şi acesta este un dat -, Biblia, cum spuneam, a fost, spre deosebire de celelalte două Cărţi din aceeaşi familie, o carte cu poze, o ediţie originar şi tradiţional ilustrată tocmai de către arte, o "operă de artă totală" (pictură, sculptură, muzică, coregrafie), un spectacol cînd împrăştiat în spaţiu şi timp, cînd reunit "sintetic". Aşa, sub această condiţie, s-au născut şi au crescut, în regiunea lumii noastre, artele, ca arte minore pentru minori, şi aşa am fost şi noi crescuţi, religios, de către arte: ca nişte pueri, ca nişte "minori" veşnici. În-Fiaţi pentru a ilustra (prin seturi prescrise de moralizatoare "arte ale existenţei").
 
"Artisticitatea" spaţiului public

"Nu verbal-discursivul joacă, azi, rolul pozitiv-critic cel mai important din punct de vedere strategic, ci, tocmai, artele şi practicile spectacular-vizuale. Aşa-numita «cultură vizuală» contemporană a ucis, de fapt, nu logosul «gramo-fonic», ci, tocmai, imaginea, înlocuind-o cu simulacre. Fotografia, filmul şi televiziunea, video-ul în  general, au de luptat - şi pot să o facă - cu publicitatea, filmul de matrice hollywoodiană şi televiziunea. Verbalul şi-a încheiat epoca, textul nu mai edifică naţiunile, scrisul, scripturalul nu mai apar ca atare, ci s-au resorbit, cinic, în programarea fluxului imaginal care împiedică, suprahrănind, văzul şi «protezează» imaginarul. (...) Cultura critică, adică bazată pe text, nu (mai) dispune de canale (şi aproape nici măcar de galerii) ca să se facă auzită. Degeaba scriem, adică pentru a fi, nemijlocit, citiţi: ceea ce altădată se petrecea în creiere se petrece, astăzi, ipostaziat tehnologic, în «general intellect» (cum l-a profeţit Marx). Trăim într-o perfectă eteronomie. Este nevoie să ne aliem cu indivizi revoltaţi, dar din zona vizualului şi, mai ales, a spectacolului. Teatrul underground, de exemplu, se situează în propicea zonă gri, infinit speculabilă, dintre piaţă şi critică. La fel se întîmplă şi cu zona gri a clipului, muzical şi publicitar: ideal vorbind, «otrava» criticii neexplicite, ci productiv-divergente ar trebui ascunsă în «pîinea» simbolică (de extracţie sintetică) de zi cu zi a omului contemporan" (B. Ghiu, "Pentru o nouă critică «teroristă»", Luceafărul, nr. 12, 30 martie 2005).
 
Complicitatea de care trebuie să vorbim azi este cu mult mai vastă, totală. Biserica actuală e piaţa, care nu poate vinde şi recupera însutit nimic fără a sacraliza "profan" pe toate canalele şi în mod constant. Ieşite de sub tutela bisericescului, artele - fie ele ale textului, ale imaginii, ale sunetului sau, deci, ale spectacolului - au trăit, vreme de aproximativ un secol (XX), în chermeza unei iluzii: aceea a eliberării şi a posibilităţii de a propune, vai, un sacru propriu. Tocmai aceasta a fost capcana: neabandonarea ideii profitabile de sacru. Abia ieşite de sub tutela religiosului, condiţie în care au funcţionat ca simple ilustratoare mediatice de lux, cucerind teritorii ale profanului în beneficiul sacrului religios, artele se văd, azi, resubordonate (după ce au fost lăsate să servească, ca estetisme de stat, politicul totalitar şi, în pauze, să zburde copilăreşte prin curte şi pe la Curţi) mecanismului unificat, mondial, al pieţei, susţinut inclusiv de către biserici şi de avatarurile lor fals secularizate (cum ar fi, între altele, statele).
 
Autonomia esteticului a reprezentat o iluzie, apărută din nevoia formulării unei utopii proprii pe un teren istoric de existenţă pe care nu se putea concura decît utopic, vorace, "bisericeşte" şi "ecumenic", delirant-planetar. Exasperate istoric, artele au vrut să-şi facă, şi ele, "biserica" lor.
 
Dar artele, vrem, nu vrem, ne place sau nu (puţin contra-narcisism nu strică niciodată), par făcute pentru a sluji. Artele nu pot exista, am constatat asta istoric, în afara unor alianţe şi împotriva altor alianţe. Spune-mi, însă, cu cine eşti complice ca să-ţi spun cine eşti! Artele au ieşit "secularizat" din alianţa cu biserica, şi s-au şi grăbit să-şi ofere puterile mediologic-mediatoare, comunitarizante, încheierii unei noi alianţe, la fel de păgubitoare, cu religia pieţei, crezînd că (numai) astfel pot lupta împotriva vechilor alianţe, acelea ale propriei lor glorii traumatice.
 
La fel de subordonate şi de folosite azi ca şi ieri, artele trebuie să lege, iar, noi alianţe. Şi, de fapt, acestea se şi leagă, sub şi prin ochii noştri. În momentul actual, numai artele pot crea, susţine şi întreţine un spaţiu public autentic. "Civilul", "laicul", "publicul" reprezintă o ne-lume, un neutru abstract, cel mult o "sferă" (Habermas) căreia doar magic i se mai spune şi "spaţiu", un ideal, luminism pur, care nu poate exista nemarcat. Înghiţit de religia pieţei, spaţiul public - care şi el va trebui, subreptice, să se mondializeze - nu poate fi creat şi susţinut, în momentul de faţă, decît de arte. Căci tocmai arta, în sens generic, lipseşte, fundamental, spaţiului public laic, care este complet ritualizat de comerţ şi economie, susţinute discret dar temeinic, ca "soclu istoric", de teoria economică totală care este dogma providenţei divine, cu răscumpărările (sîntem nişte ostatici!) şi capitalizările ei în off-shore-ul supracelest în beneficiul unei vieţii viitoare în "Insulele Fericite", cum le spunea Nietzsche.
 
Numai artele pot, azi, civil-iza societatea, infuzînd "artă" spaţiului public, încercînd, punctual şi divers, să introducă spaţieri laice în omogen şi caracter public în publicitatea la acţiunile Marelui Capitalist care a privatizat, tripartit (afacere de familie), pămîntul. Iar alianţele şi contralianţele artei presupun şi permit inclusiv, după modelele reunite ale tradiţiei şi modernităţii, a te folosi de mijloacele şi de mişcările "adversarilor".
 
În momentul de faţă, înghiţit, folosit şi subordonat cum se află, spaţiul public nu mai poate fi salvat - de fapt, re-creat - decît de pura invenţie şi creativitate artistică. Pentru a rezista ca oameni liberi trebuie să devenim, obligatoriu, artişti: ai existenţei descoperite, în Deschis (care se cere permanent re-deschis sau măcar între-deschis). Aşa cum mi se întîmplase să scriu încă de prin anii '80: "Locul meu? În locul tău, aici, deasupra, puţin lateral. Cînd tu nu vii, nu apari, nu te publici, lipseşti, absentezi, cînd tu nu exişti eu, aici, încerc să-ţi ţin locul. Eu, făcut să-ţi ţin ţie locul, aici, deasupra, de unde tu repede evadezi, fugi, te refugiezi. Eu, umplînd locul tău plin, gol. Scriitorul ca semn al absenţei, al dispariţiei omului («de rînd»). Oriunde lipseşte un Om apare un Scriitor" ("Despre locul scriitorului", în Manualul autorului, ediţie definitivă, Cartea Românească, 2004, p. 182).
 
Civică, astăzi, mai este doar arta.