Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Prin ţinuturi instabile


Manu Anghelescu

07.03.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Java Man

Femei cu văluri colorate, văluri negre, văluri dantelate, aglomeraţie, trafic, poluare, zgîrie nori peste zare şi conuri vulcanice, terase verzi, vulcani activi, sulf şi lavă, straturi şi hoteluri, ploi torenţiale şi incantaţii musulmane, moschei de poveste şi poveşti cu bombe, miros de ţigări dulci şi cuişoare, grădini botanice, palate, sultani, batik, orez expandat. Indonezia. Java, Indonezia. Ultima frontieră.

De la megastructuri la junglă

Zborul Kuala Lumpur - Jakarta un vis bizar. Scăpasem de Kuala Lumpur şi asta conta cel mai mult. Tanti de lîngă mine se uită pe geam şi suspină de emoţie. Dăm să aterizăm deasupra lanurilor de orez îmbibate în apa apusului. O întreb: going home? Ea îmi răspunde cu: No English şi zîmbeşte. Zîmbesc înapoi dar din alt motiv. Aterizarea. Pentru că încă îmi vine să sărut pămîntul de sub mine de fiecare dată cînd mă văd aterizată. Nu am scăpat şi nu cred că voi scăpa vreodată de teama de avion. De aceea nici nu-mi mai pasă unde sîntem, atîta timp cît sîntem pe pămînt. Nimic mai greşit, se pare. La prima conexiune cu lumea mă izbeşte vestea despre cutremurul din Christchurch, Noua Zeelandă. Blocată e mintea mea. Am prieteni acolo. Fug repede la un Facebook care nu mă lasă la greu nici de data asta. 145 de morţi şi alte zeci de dispăruţi. Cel mai mare dezastru natural de pe teritoriul Noii Zeelande din ultimii o sută de ani. Parcă ieri eram prin zona aceea de poveşti cu Hobbiţi. Ce se întîmpla? Aveam impresia că învăţasem lecţia impermanenţei. Şi totuşi. Deodată aveam din nou certitudinea faptului că nimic nu e cert. Iar şoferul nostru de 60 de ani, ori băut ori drogat, nu îmi dădea impresia că ar trebui să îmi schimb părerea. Îmi pun centura. Strîns. El cîntă şi se face că e atent la trafic deşi de cel puţin două ori o luăm aspru pe arătură, urmaţi de un arsenal de claxonări şi manevre. Respir adînc. N-am de ales decît să mă dau jos şi să fac autostopul. Mai am puţintică răbdare pentru că Bogor pare aproape. Mă hotărăsc să-mi accept locul în timp şi spaţiu. Văd zgîrie norii de Jakarta, mă cutremur puţin dar mă liniştesc pentru că ştiu că unde mergem ar trebui să fie puţin mai calm şi mai verde. Dacă lumea nu se adaptează la mine, mă adaptez eu la ea. Ţinuturi instabile în timpuri fumegînde. Iată primul gînd la aterizarea în Indonezia, una dintre ţările în care eşti sfătuit să fii cu ochii în patru.

Vulcan-focus-on-sight

Ştiam că Indonezia nu era catalogată ca fiind o ţară sigură. Avuseseră loc atîtea atentate, muriseră sute de turişti în Bali nu mai tîrziu de cîţiva ani în urmă, ca să nu mai punem la socoteală tensiunile din lumea arabă din acest moment. Timpuri numai bune de stat o săptămînă la meditat în inima Javei, la un centru de lîngă Jakarta, cum îmi făcusem eu planul. Dar odată cu veştile din Noua Zeelandă, una dintre cele mai sigure ţări din lume, îmi revizuiesc atitudinea faţă de bine şi de rău. În fine, ajungem în Bogor. Vulcanii nu sînt ca munţii, aşa cum marea nu e ca oceanul. Parcă ar fi nişte tobogane imense acoperite de nori şi fum. Şi începe furtuna. Tensiunea din cap îmi explodează odată cu tunetele care anunţă continuarea sezonului ploios în Java. Pic lată la sunetul incantaţiilor care par nişte fire magnetice care pornind din moschei împînzesc toată linia orizontului sonor. Şi pauză. Mă trezesc direct în grădinile botanice unde Răzvan, cu siguranţă mai arian şi mai blond decît mine, devine brusc un fel de vedetă locală.

Indonezia e prima ţară în care mă simt cumva invizibilă. Nimeni nu mă abordează direct pe mine. În Indonezia religia musulmană e luată în serios: nimeni nu mă abordează, nimeni nu se uită în ochii mei. Deşi fără văl, sînt invizibilă şi pare un lux în tura asta. Totuşi, odată cu săritul pe geam din busul local, pentru a nu deranja familia care abia dacă mai respira din lipsă de loc, îmi cîştig simpatia localnicilor. Şi odată cu fereastra o cu totul altă lume se deschide. O lume dramatică, în care erupţiile vulcanice redefinesc starea de normalitate, în care oamenii încă se ghidează după forţele naturii în care cred sincer. Forţele naturii şi Allah, ceea ce se bate de multe ori cap în cap. Şi care are mereu mai multe tăişuri. De aceea nu deschidem subiecte sensibile.

La Tanguban Trahu urcăm prin ploaie şi vegetaţia devine din ce în ce mai cărnoasă. Junglă şi vulcan, superbă combinaţie. Plus un crater surpat din care iese sulf şi care miroase familiar. Of, apele astea termale. Le-aş recunoaşte dintr-o mie. Mental sînt din nou pe terenuri stabile. Mintea mea recunoaşte locurile. Le identifică şi cataloghează. Natură, natură, natură. Din nou acasă. Peste mări şi ţări, într-un peisaj care nu seamănă cu nimic cunoscut, mă simt total în siguranţă. Ocolim craterul, o luăm prin junglă, dăm în dealuri de ceai. Şi mă pocneşte bucuria. În forma ei cea mai pură. Sînt un om fericit. Deşi nu departe de şosea, peisajul e o combinaţie între preistoric şi grădini de Versailles.

Contrastul îmi devine o a doua natură. Adică în acea zi Java mi se părea superbă, uitînd că numai cu o zi înainte fusesem pe culmile disperării într-un oraş suprapopulat, căutînd ceva de-ale gurii printre jenţi şi autoservice-uri undeva lîngă gară. Legea compensaţiei loveşte din nou. La fel ca mirosul de sulf, care îmi învăluie simţurile. În toate sensurile, pentru că pe lîngă faptul că nu pricep de ce lumea fierbe ouă în lavă, mă mir să nu întîlnim aproape ţipenie de turist străin. După trauma din Cambogia, să nu vedem turişti îmbîcsind fiecare colţişor pare o realitate imposibilă. Şi totuşi... Singurii de care dăm sînt un fotojurnalist francez din Normandia cu gazda sa, un om influent din Jakarta ne-am dat noi seama după cum îl saluta lumea. Şi pentru că sîntem simpatici primim ceva tichete gratis şi o intrare la băile termale din zonă, unele dintre cele mai fierbinţi bazine în care mi-a fost dat să intru vreodată. La Cipater nu te joci de-a cloaca. Te ţine or ba.


La bălăcit în lavă şi băi termale

Simţeam că-mi ia foc costumul de baie de pe mine, cînd la un cot distanţă o văd pe o doamnă intrînd în ceea ce s-ar putea numi un costum de baie musulman. Cu batic şi tot tacîmul. Dar cum altfel? Siderată, rămîn holbată la doamna pentru care a intra în costumul de astronaut în cloaca fiartă părea cel mai normal lucru de pe lume. Deodată încep să mă simt eu prea dezbrăcată şi nu îmi pot ascunde fîstîceala de a ieşi din bazin aşa despuiată. Încerc să nu judec, dar mi-e greu. De ce să intre bietele femei cu ditamai materialul chimic pe ele cînd bărbaţii se pot lăfăi în pantaloni şi nu numai? Dar pentru că nu vrem alte atacuri şi din respect pentru tradiţia locală, ne facem că plouă. Şi chiar plouă. Toarnă cu găleata în Java. Şi asta pare o regulă zilnică. Nici o zi fără tornadă. Şi nu ştiu cum am supravieţuit pînă acum pentru că geaca mea e de luni bune în Singapore. Am supravieţuit mucegaiului, hainele mele nu. Dar toate se rezolvă în Indonezia cu "a cup of Java", adică o gură de cafea sănătoasă din una dintre cele mai mari exportatoare de cafea din lume. Şi cum am stat în Java la cafea nu cred că voi mai sta niciunde. Pentru că din izvoare termale şi cratere am aterizat în cel mai cultural oraş din Java. Yogyakarta sau Jogja se numeşte oraşul în care m-am lăfăit epicurean în ploaie, batik, cafea, mîncare bună, poveşti cu sultani (de fapt nu poveşti ci realităţi pentru că Jogja are încă un sultan), plus graffiti cît vezi pereţi.

La făcut batik în Jogja

În Jogja am uitat de timp. Ploaia caldă mă proteja şi era numai bună de stat la poveşti cu profesoara de batik şi familia de artişti care asta făceau de cînd se ştiau: picturi pe pînze. Picturi cu forme geometrice sofisticate, adevărate opere de artă, realizate prin tehnici aproape alchimice. Povestea mea cu batikul, arta care a făcut din Yogya un oraş celebru, a început în Thailanda, pe o insulă, la adăpostul unui cort şi sub îndrumarea unui mentor mut. Complexă tehnică. Plus răbdare. Iată filozofia "the making of batik": la început primeşti pînza pe care îţi desenezi modelul în creion, după care înveţi să foloseşti ustensila de turnat ceară fierbinte peste schiţa în creion. Partea asta este cea mai dramatică pentru că dacă nu ai răbdare cu tine, cu ceara fierbinte şi cu felul în care reacţionează pînza, te poţi arde, enerva teribil şi strica toată treaba care cere migală.

Acolo pe insulă eram în lumea mea, după o tură intensă de căţărat, cu buricele degetelor julite şi mintea undeva deasupra norilor. De aceea am experimentat la greu şi a ieşit o spirală colorată. Aici, în Yogya sau Jogja, lucrurile păreau mult mai serioase. Profesoara era exigentă iar tehnica puţin mai complexă. Cu toate astea plutea o relaxare ancestrală în aer. Nu degeaba unele descoperi ştiinţifice spun că primul om de pe planetă s-a născut pe insula Java. Mă simţeam într-o matcă în care oamenii făceau ceea ce făceau de milenii, cu aceeaşi migală şi iscusinţă cu care omul primordial cioplea piatra. Doar că obiectul de modelat era pînza în starea ei completă.

Batikul este un univers alchimic în sine. Ce am experimentat eu în casa Kelmat, printre culori, ceară fierbinte, cafea şi orez expandat a fost o stare de permanenţă. Dacă mai aveam nevoie de o confirmare legată de faptul că arta este terapie pură, acesta era momentul. Trăgînd liniile cu ceară, focusată la fiecare mişcare şi încercînd să închid cît mai bine fiecare cerc sau formă, batikul mă făcea să transced într-un fel cu totul nou. Mi se părea că fac parte dintr-un proces alchimic prin care asist la materializarea propriei conştiinţe. Te-am prins! Vrei şi tu? Poate pentru că nu am pomenit nimic despre ceara prelinsă pe degetele obligate să suporte arsura pentru că orice mişcare bruscă ar fi însemnat încheierea procesului de creaţie şi moartea pînzei. Dar asta se întîmplă numai novicilor pentru că profesoara mea nu părea să fi avut vreo problemă cu ceara sau arsurile. Cu cît o priveam mai atent concepîndu-şi propria artă mi se părea că ploaia devine colorată şi timpul se prelinge pe acoperiş.

Eram la a treia tentativă de a-mi termina lucrarea şi copiii gazdelor se adunaseră pentru a-şi exersa engleza. Pentru că nu mă mai puteam concentra, m-am oprit pentru o gură de cafea. Simt o uşoară ameţeală de la presiunea atmosferică înnebunitoare în sezonul ploios şi privesc lucrările artiştilor de batik împînzind la propriu întreaga cameră care rezona a reggae. Întregul loc pulsa a viaţă creativă. Atîtea tehnici de a crea forme pe pînză, atîta dăruire pentru un proces care într-o societate automatizată ar părea cea mai cretină pierdere de vreme. De ce că treci prin procesul turnării cerii, uscării pînzei, fierberii ei repetate şi remodelării prin topire în cazul erorilor, în timp ce poţi procesa pînze şi materiale de toate felurile şi culorile la modul industrial?

Hand made vs machine made

Trecînd prin Singapore şi Kuala Lumpur îmi dau seama tot mai mult de sinistrul act al cumpărării de haine aşa zise de firmă. Imaginează-ţi amploarea procesului de uniformizare şi depersonalizare al individului îmbrăcîndu-l într-o uniformă cu etichetă. Şi ce paradox. Vrem să fim diferiţi dar ne îmbrăcăm la fel. Nu ne vrem etichetaţi dar ne punem singuri numele firmei pe haine. Nişte marionete ai mamuţilor industriali şi nişte sclavi ai mall-urilor. Totul la ofertă. Cumperi două primeşti una gratis. Tot mai mult, de tot mai proastă calitate. La capătul celălalt al planetei pînzele pictate de aceşti oameni prind viaţă. Pînza devine o manifestare a sinelui cu care te acoperi sau te descoperi. Îmi amintesc cum în Brisbane fetele cu care locuiam îşi făceau singure şi papucii şi rochiile. Ceea ce purtau le reprezenta pînă în cel mai mic detaliu.

În acest sens, lecţia de batik a devenit punctul culminant al iluminării prin modă. Asta da trăire. Probabil că nu bănuia profesoara că îmi treceau astfel de idei prin cap în timp ce mă luptam cu ceara care nu se lăsa uşor manipulată. După o oră reuşesc că termin cu trasatul liniilor al căror rol era de a separa culorile pe care aveam să le aplic. Dacă liniile nu erau clar trasate cu ceară, culorile aveau să fuzioneze. Pentru mine era ok pentru că îmi plăcea să experimentez. Dar pentru artiştii de batik aceasta părea o blasfemie, aşa că au făcut tot posibilul să-mi salveze tentativa de a lăsa culorile să fuzioneze de capul lor. După procesul alchimic a ieşit la iveală o structură abstractă în multe culori închise de ceara care se topise şi lăsase în urmă liniile albe. Eram trei fete şi fiecare realizase un batik care să o reprezinte. Al meu era o nebunie de culori şi forme, al canadiencei era uşor ca o pasăre, în timp ce al englezoaicei părea întruchiparea conformismului. Timpul trecuse cu viteza luminii şi uitasem că trebuia să fug la întîlnirea pentru plecarea către Dieng Plateau. Asta nu înainte de mai băga ceva bun în gură de mîncare. Ca de exemplu un Nasi Goreng. Tot cu orez, dacă mai era nevoie de acest detaliu.


Mai multe temple, mai mulţi vulcani

Şi cum ploua cu găleata, profesoara îmi aruncă în poale o pelerină de ploaie. Oricum, aveam să mă întorc la şcoala de batik, aşa că accept darul de împrumut cu bucurie. Eram înnebunită de aceşti oameni ai Javei. Oameni calzi dar cu personalitate, artişti şi inteligenţi, mulţi dar calmi. Optzeci de milioane de suflete locuiesc în Java. Zumzetul continuu contrastează puternic cu terasele de orez. Nu foarte ecologişti ei, însă. Deşi plouă încontinuu în acest sezon, poluarea se simte puternic în oraşe, de aceea chiar şi la cel mai mare templu budist te loveşte o boare de fum de eşapament. Legat de Borobudur, cel mai mare templu budist din lume, mi s-a părut şi unul dintre cele mai dramatice temple budiste văzute vreodată de mine. O combinaţie între stupa din Kathmandu şi templele de la Angkor Wat. Of, legat de Angkor Wat. După ce ai văzut aşa o minunăţie arhitectonică e greu să nu compari. Totuşi, templul budist de la Borobodur are ceva cu totul special. Ascuns între munţi, în jungla verde şi umedă, mai puţin hăituit de turişti, templul are o formă perfect geometrică, simbolizînd o mandală vizualizată din spaţiu.

Sînt leoarcă dar parcă totul e mai amplificat aşa. Legat de amplificat, pentru prima oară după atîta timp aud vorbindu-se româneşte. În acelaşi timp îmi dau seama că a trecut ceva timp de cînd n-am mai auzit asemenea înjurături sinistre. Mă ia un fel de panică. Cum voi reacţiona la întoarcerea acasă? Îi evit pe oamenii cu înjurăturile şi îmi văd de povestea templului budist. Printre statui cu Buddha şi muşchi verzi ploaia se prelingea ca şi cum asta ar fi făcut de la începuturile timpurilor. Ne lipim de ziduri alături de nişte elevi care par să se distreze teribil. Iar zîmbetul lor e contagios. Plăcut contagios. Apropo de fizionomia acestor oameni ai Javei. Sînt atît de diverşi şi totuşi atît de asemănători. Ochii migdalaţi, pielea de ciocolată, zîmbetul larg iar legat de femei, cu siguranţă unele dintre cele mai frumoase pe care le-am văzut vreodată. În top, alături de laosience. Îmi amintesc de profesoara de yoga din Yogyakarta. O splendoare: imaginea femeii primordiale, pulsînd senzualitate prin toţi porii pielii ei cafenii şi prin fiecare fir de păr ondulat care îi cădea peste ochii şi buzele de regină a unui imperiu antic. Da, frumoşi oameni, frumoase locuri. Păcat că haosul e mare şi poluarea pe măsură. Cu toate astea Java pare mai puţin turistică decît se preconizează insula Bali. De aceea am şi prins un răsărit dramatic cu conuri vulcanice şi platouri selenare la cinci dimineaţa aproape numai noi de noi în Dieng Plateau. Noi de noi, şoferul şi băiatul cu cafelele care căra în fiecare dimineaţă nestresat rucsacul cu termosuri doar-doar va da peste nişte turişti înfriguraţi. Norocul lui cu dependenţa noastră de cofeină.

Soarele era deja pe cer printre norii pregătiţi de încă o tură. La baza muntelui sînt temple şi case, terase de orez şi nimeni. Aproape că-mi dau lacrimile. Atît de tare îmi dorisem să văd un templu în linişte încît nu-mi venea să cred că mi se întîmplă. Doar că, ca orice bucurie, n-a ţinut mult, aşa că la următoarea destinaţie, un lac vulcanic colorat, dăm de o turmă de turişti indonezieni care îşi manifestă din nou pasiunea pentru fotografiat cu turişti străini.

Contrastul continuă. După buimăceala de la temple ajungem într-o mînăstire budistă a cărei grădină mi-a fost manifestarea păcii primordiale. Muşchii verzi împînzeau plăcile care conturau drumul către lăcaşele de meditaţie, o pisică dormea în braţele unui Buddha stilizat, în alt colţ şedea un Buddha foarte slab, plantele şi ploaia aduceau un aer exploziv de fertil, în timp ce liniştea grădinii părea să izoleze întregul spaţiu de restul lumii. Ies cu greu din matca protectoare şi tragem de noi pentru o ultimă tură la ultimul templu budist din zonă. Am acumulat ceva anduranţă. Un autobuz plin ne-o ia înainte. O grupare de discipoli împreună cu maeştrii lor ocupă întreg spaţiul şi dau tonul unui cîntec devoţional. Între timp o vînzătoare îşi începe ritualul agasant de vîndut CD-uri. Pentru că îmi cere un preţ exorbitant o refuz cu stoicism. A doua vînzătoare îşi face apariţia după două minute şi îmi arată acelaşi CD, dar de trei ori mai ieftin. Fără să mă gîndesc prea mult îl cumpăr. Prima vînzătoare observă mica manevră şi vine la mine înfuriată. Se pare că nu am procedat etic. Şi în tot acest timp incantaţiile fuzionau cu zumzetul străzii şi cu picurii de ploaie care amestecate dădeau unul şi acelaşi rezultat: Java.

Cenuşa vulcanică şi un curcubeu

Dar drumul era lung şi calea sprîncenată. Două zile de plimbat gînduri între pereţii autobuzelor de toate felurile indica următoarea destinaţie: Bali, cu o escală la vulcanul activ Mount Bromo din ţinutul Tengger din estul Javei. Ne trezisem dis-de-dimineaţă după prima noapte de linişte în Java, trăgîndu-ne rucsacii prin bălţile călduţe în ultimele clipe de Jogja. Orele la atelierul de batik îmi erau peste tot în memorie şi pe degete băgîndu-mă într-o nostalgie patetică. Chiar nu îmi puteam permite să mă ataşez de nimic în tura asta şi asta începea să devină din ce în ce mai perturbator. Mai aveam o lună de călătorie şi mintea îmi dădea semne de oboseală. Căuta repere, căuta scop şi direcţie. Dar hop în bus şi filmul se cerea din nou derulat. Îmi dădeam seama că în Java, mai mult decît în alte locuri, devenisem un fel de spectator al propriei existenţe. Pendularea dintr-un colţ într-altul, cu ore interminabile pe trenuri sau busuri lăsa loc gîndurilor să se macine în gol. Şi mergeam către un ţinut al cenuşei, în care un vulcan era activ şi care erupsese cu o săptămînă în urmă. Plonjam în cenuşă. Ţinuturile păreau părăsite de civilizaţie, turna cu găleata, unii dintre noi nu văzuseră nici colţişor de vulcan iar alţii erau foarte nemulţumiţi de cazarea din scurta noapte dinainte de presupusa vizualizare a vulcanului activ. Singurii care se distrau erau un grup de tineri indonezieni care rîdeau şi alunecau desculţi prin lava rece şi noroi, făcîndu-şi poze şi părînd să îşi fi atins scopul călătoriei. Poate că pentru ei nu era un scop în sine să vadă un vulcan activ. Poate pentru ei conta mai mult să fie împreună. Noi eram mai stresaţi. Cu o pungă în loc de pelerină de ploaie (da, total nepregătită de munte în tura asta), aşteptam ceva. Nu ştiam prea bine ce: un răsărit deasupra unui vulcan, un nor de cenuşă deasupra unui peisaj mistic. Oare ce mai aşteptam de la călătoria prin Indonezia? De fapt cred că nu mai aşteptam nimic, în afară de cafeaua la care tocmai m-am hotărît să renunţ pentru că mă face să nu mai gîndesc cu creierul meu.

Şi totuşi, noroc cu cafeaua. Pentru că în timp ce şedeam liniştiţi, fără vreo şansă de a vedea nimic din valea care ar fi trebuit să fie ceva ieşit din comun, chiar şi pentru insula Java, şi încercînd să mă încălzesc după ploaia mocnită de la patru dimineaţa, ridic privirea şi deodată se produce miracolul: un curcubeu imens deasupra văii şi a vulcanului care fumega şi scotea gemete de dragon în flăcări. Curcubeul se mişca în cercuri deasupra lavei negre care cursese cu numai cîteva zile în urmă din craterul în care erau incinerate toate păcatele omenirii. Sau cel puţin păcatele celor 80 de milioane de locuitori ai insulei. Aşa da. Putem pleca împăcaţi. Măcar am văzut craterul. Ceilalţi parteneri de drum care fuseseră cazaţi ceva mai jos în sat fumegau de furie. Cu o noapte înainte nu avuseseră lumină şi nici apă, se treziseră ca şi noi la patru pentru a vedea doar ploaie. Erau tensionaţi şi pentru că avuseseră ideea de a nu-şi plăti consumaţia pentru a-şi arăta nemulţumirea faţă de agenţia care a organizat turul, aşa că eram părtaşi la o semi-luptă din care nu cred ca ar fi ieşit învingător francezul care a ales să lase deoparte aroganţa pentru a-şi salva obrazul.

Într-un final reuşim să şi plecăm cu busul care scotea gaze de eşapament prin toţi porii şi cu care trebuia să ajungem pînă în Probolinggo de unde aveam să ne continuăm tura de zece ore cu busul pînă în Bali. După două ore de plimbat prin fumul de eşapament şi umezeală, urcăm într-un final în busul care avea să ne ducă către ţinuturi mai relaxate, chiar dacă aveam un mic regret că nu am urcat pe Bromo. Poate altă dată, poate niciodată. Oricum, e mare şi lată lumea asta. Ce fac de acum cu propriul cap?
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sinteză despre experimentul Călătorie de un an în jurul lumii, Manu Anghelescu (4.4/5 - 23 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Lungul drum către casă, Manu Anghelescu (5.0/5 - 19 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestea cu porterul sucit, Manu Anghelescu (5.0/5 - 18 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Pe insula zeilor în ziua liniştii: Bali, Manu Anghelescu (5.0/5 - 21 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro De la templele Angkor la turnurile gemene din Kuala Lumpur, Manu Anghelescu (5.0/5 - 20 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Jurnal de călătorie


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer