Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

De ce ne plac scriiturile simple


Ioana Bâldea Constantinescu

08.03.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pentru că sunt clare, în primul rând. Pentru că ne dau confortul parcursului linear din punctul A în punctul B. Pentru că au veridicitate - aşa vorbim şi noi, în fond, dacă nu suntem dintre cei preţioşi care îmbârligă fraza mai ceva ca pe un goblen miniatural, ca să-şi impresioneze auditoriul.

În adolescenţă, am dat, la un moment dat, peste o istorie amuzantă a Romei, scrisă de Indro Montanelli. Foarte simplu, cu trimiteri frecvente într-o actualitate care-mi era familiară şi, mai mult decât atât, căreia i se potrivea o abordare ludică, puţin pişicheră, chiar, care, minune mare!, mă implica şi pe mine. Mă invita la o onorantă complicitate cu autorul prin simpla recunoaştere a similitudinii unor contexte despărţite de sute, ba chiar mii de ani sănătoase. Mi-a plăcut. Şi, mai mult, m-am simţit bine citind-o. Mi-a gâdilat ego-ul. M-a făcut să înghit, cu linguriţa, informaţie cu toptanul, deghizată în fapt divers din vremea când toga ţinea locul blugilor.

Pe urmă, ar mai fi şi intuiţia faptului că lucrurile importante se spun în cuvinte puţine. Fenomen nu mereu verificabil, dar, oricum, destul de împământenit. Dacă vocea din pagină e directă, accesibilă şi nefrântă în paranteze şi apologii, atunci înseamnă că zice lucru mare. Chit că unele din cele mai frumoase pagini despre iubire, moarte, încercare sau mai ştiu eu ce alt subiect care trage greu la cântar au la activ subtilităţi transpuse într-un lexic nu mereu din fondul principal, supus schingiuirii unei sintaxe etajate ca un mastodont new-yorkez, de cele mai multe ori.

Ca să rămân cu exemplele la Roma şi cam la aceeaşi vârstă de cititoare, îmi aduc aminte că am făcut, la un moment dat, o pasiune pentru nişte versuri (în latină! de Catul, pare-mi-se...) care mi se păreau mie de-a dreptul marinate în profunzime emoţională:

Odi et amo. quare id faciam, fortasse requiris?
Nescio, sed fieri sentio et excrucior
.

În româneşte:
Urăsc şi iubesc. Poate că te întrebi de ce fac asta?
Nu ştiu. Dar simt că mi se întâmplă şi sufăr
.

În linii mari, adică. Fiind vorba de numai două versuri şi de zgârcenie verbală, mi se păreau o sublimare sentimentalo-filozofică a lirismului, a torturii amoroase, a abisurilor psihologice... ce să mai, poezie serioasă! Îmi plac şi azi. Dar atât. Sincer, le dau oricând pe o strofă bună de Shelley.

Mai e şi argumentul mnemotehnic, până la urmă. Se ţin minte uşor. Ce e simplu, rămâne. Nu se demodează, nu se uită... seamănă cu piesele clasice dintr-o garderobă. Cât ai fi de extravagant, tot îţi trebuie o pereche de pantaloni negri, drepţi. Se potrivesc oricui şi... toată lumea îi are, nu?

Teoria, nu numai literară, spune că zorzoanele sunt o chestiune de tinereţe. Cu timpul, te întorci spre liniile simple, clare, curate, clasice, cumva. Şi aşa e. Subscriu în totalitate. Vestimentar. Pentru că, altfel, marile teme mi se par din ce în ce mai greu de condamnat expunerilor laconice, nenuanţate, nereluate de zeci şi sute şi mii de ori. Neîndulcite şi, poate, neaccesibilizate pentru confortul ochiului care asta caută. Drumul drept. Linia clară.

Numai că drumurile, reale sau închipuite, au adesea curbe, hârtoape, poticneli, ocolişuri şi neaşteptate linii frânte. Au neclarităţi. Ceea ce arareori face destinaţia mai puţin spectaculoasă.

Mă întorc din exil.
Privesc îndelung apele. Pe ele navighez spre alte ape: valuri zbuciumate ale ţării mele.
Cerul unei zile lungi înveleşte oceanul.
Apoi va veni noaptea şi întunericul ei va acoperi iar palatul verde al misterului
.

(Pablo Neruda)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer