10.03.2011
Ne-am întrebat înaintea realizării acestui număr al Film Menu dacă mai are vreun rost în zilele noastre să punem în discuţie departajarea cineaştilor în autori şi meşteşugari. Vremurile s-au schimbat, publicul cunoaşte astăzi numele multor cineaşti şi ştie, atunci când cumpără un bilet de cinema, că urmează să vizioneze un nou film de Quentin Tarantino, de Martin Scorsese, de Woody Allen sau de Abbas Kiarostami. Cel puţin în ceea ce îi priveşte pe realizatorii hollywoodieni, spectatorii sunt cei care le decid statutul de autori sau de meşteşugari. Faptul că recunosc stilul lui Tarantino sau pe al lui Scorsese, dar că, atunci când merg, spre exemplu, la un film de Edward Zwick sunt atraşi în primul rând de numele actorilor de pe afiş, şi nu în egală măsură de promisiunea oferită de numele realizatorului, este relevant în acest sens.

Totul se complică, însă, dacă ne raportăm la numeroasele studii de specialitate publicate în ultimele decenii. Atâtea direcţii au fost deschise de interpretările teoreticienilor şi ale istoricilor de cinema existenţi în număr din ce în ce mai mare în cadrul tuturor universităţilor de profil din lume, încât, practic, astăzi poate fi demonstrat, apelând la una sau alta dintre metodologii, că oricare cineast hollywoodian este un (fel de) autor. Astfel au fost atinse limitele "teoriei" auteuriste - am apelat la ghilimele pentru a încadra noţiunea de "teorie", deoarece consider că mai potrivită ar fi cea de "intuiţie" sau de "politică", în conformitate cu modul în care hotărau tinerii redactori ai revistei Cahiers du Cinéma din anii '50 să-şi definească atitudinea. Preferinţa acestora pentru unii din cineaştii americani, pe care îi numeau "autori", în detrimentul altora, pe care îi numeau "meşteşugari", se baza mai mult pe afinităţi şi pe intuiţii, decât pe metode riguroase de analiză. Oricât de pasionante şi de juste par cititorilor contemporani articolele dedicate cinematografiei americane de către Truffaut, Godard sau Rivette, politica lor părtinitoare lasă loc unor variate interpretări şi răstălmăciri. Încercările ulterioare de teoretizare ale acestei politici nu au făcut decât să creeze confuzie în rândul publicului larg şi să coboare de pe un piedestal noţiunea de "autor", aşa cum era ea înţeleasă şi percepută la jumătatea secolului trecut. Cu alte cuvinte, continuând să ne raportăm la situaţia cineaştilor hollywoodieni contemporani, par să nu existe diferenţe de statut între, spre exemplu, David Fincher, Darren Aronofski şi Stephen Daldry. Toţi trei sunt consideraţi autori, indiferent de calitatea unuia sau a altuia din filmele pe care le realizează. Transformarea unei "politici" a autorilor într-o "teorie" ne-a adus azi în poziţia de a cataloga drept "film de autor" orice realizare a cineaştilor americani care au ambiţia de a nu realiza "filme de gen". Ne aflăm, aşadar, într-o postură complet diferită de cea a criticilor francezi ai anilor '50, care încercau să descopere personalitatea unor cineaşti precum Howard Hawks, John Ford sau Billy Wilder în spatele unor filmografii marcate de convenţiile dramaturgice şi stilistice ale diferitelor genuri cinematografice ale Hollywood-ului acelei epoci.

Cineaştii non-hollywoodieni de astăzi sunt consideraţi, în bloc, autori. Deoarece sunt constrânşi, în general, să realizeze filme care urmează să fie distribuite şi în afara graniţelor ţării în care activează, aceştia sunt nevoiţi să ţină cont de cerinţele estetice ale marilor festivaluri ale lumii. Cu puţine excepţii, selecţiile acestor festivaluri, interesate de promovarea filmelor "de autor", sunt cele care pot asigura producţiilor non-hollywoodiene o oarecare notorietate mondială.

Traversăm, aşadar, o perioadă în care noţiuni şi concepte care stau la baza celor mai influente teorii cinematografice ale ultimelor decenii se cer repuse în discuţie şi, ulterior, reconfigurate. Considerând că un asemenea demers, complex şi ramificat, ar face mai curând subiectul unui studiu ştiinţific riguros şi consistent, am decis să adoptăm o atitudine conformă "politicii autorilor" şi să nu urmăm calea "teoriilor autorilor", care ne-ar fi trimis cu siguranţă într-o fundătură. Ne-am ales, aşadar, subiecţii dosarului dedicat autorilor de cinema în funcţie de preferinţele proprii, dar încercând să acoperim o arie temporală şi spaţială cât mai amplă.

(Andrei Rus)

Descarcă numărul 9 din Revista Film Menu, ianuarie 2011 aici..

0 comentarii

Publicitate

Sus