Irina Balotescu, Florin Balotescu
Splendor
Editura Dacia XXI, 2011
Citiţi un fragment din această carte.
*****
Haute couture, écriture şi ce nu este literatura
S-a întâmplat cu ceva timp în urmă ca cineva să dezvolte, în manieră profesională, o serie de asociaţii şi concluzii la ceea ce numea scrisul meu. Faptul mi s-a părut surprinzător nu pentru că eu n-aş fi scriitor prin vocaţie şi dedicaţie - NU SUNT! -, ci, pentru că, remarcam, de data aceasta cu seriozitate, scrisul era privit ca scris, adică, din câte eram în stare să înţeleg, ca tehnică, ca "meşteşugire" rafinat-inteligentă şi chiar şireată, care trebuia să captureze mintea, simţurile şi, dacă ar fi fost în stare, chiar mai mult; dar scrisul rămânea scris sau "scriitură" şi, prin urmare, cultură şi ceva în plus. Or, pentru mine, faptul de a fi articulat nişte semne într-o aparentă sau poate şi reală literaturitate, se găsea de o altă parte a (des)ordinii existenţei mele. În termeni logici, problema era prost pusă, în termenii mei, cineva crea o problemă în mod fictiv numai pentru că, undeva, un motoraş de legătură între subconştient şi rest îşi făcuse riguros datoria şi trezise un anumit simţ critic, al degetului arătător îndreptat cu bunăvoinţă înspre ceva care, după cum spuneam, nu era şi nu este nici acum, literatură, nici artă, nici cultură, decât, poate, o cultură a interiorului. Ceea ce vreau să spun este că atunci când avem în faţă o creatură-creaţie, simţim, firesc, de bună seamă, nevoia de a o aprecia, ajusta, sau chiar judeca, după bunul plac al mecanismelor şi spaţiilor pe care le credităm ca fiind real reale sau real onirice sau de oricare altă realitate.
Ceea ce se întâmplase să... scriu nu era literatură, nu era scris la patru mâini şi două capete, nu era nici bun nici rău, nici prost nici inteligent, nici urât urât nici urât frumos pentru că pur şi simplu nu avea nicio legătură cu toate acestea. Sau dacă avea, aceasta era doar la un nivel al vizibilului, al lucrului pe care îl remarci din prima, prin nişte instrumente atent dobândite şi dezvoltate. Adică nişte mecanisme care de obicei sunt menţinute pentru că este mai simplu aşa şi, aparent, mai adecvat, să comunici sau să identifici prin coduri uzuale, uneori foarte sofisticate. Scrisesem ceva împreună cu şi datorită companionului meu de existenţă şi inspiraţie, ceva despre care, abia după ce fusese încheiat în forma sa scrisă, mi-am imaginat că va putea fi citit, la un anumit moment dat şi de altcineva. M-am întrebat, aşadar, ce rost ar avea ca un lucru ca acela pe care nu ştiusem, de pildă să îl desenez, dăltuiesc, incantez, să apară sub ochii cuiva care, ştiam din capul locului, îl va cântări după nevinovatele măsuri ştiute, de ordonare a lumii. E drept, acest lucru, repet, scris împreună cu şi datorită unui bărbat, l-am şi visat, numai că visele nu sunt niciodată argumente tari într-un demers critic. Niciun tribunal din lume nu a acceptat, vreodată, ca probă, realitatea onirică aşa încât, critica din literatură şi nu numai, nu va face nici ea excepţie de la gândirea cumpătată şi inteligentă, uneori aristocrată, alteori numai remarcabilă. Extravaganţele, avangardele, sunt tot atâtea exotisme pasagere, un fel de defilări pe tocuri, în mantouri de lux care, însă, vor fi clasate în istoria modei drept particulare, novatoare, dar pe care numai curajoşii le vor purta dezinvolţi. Or, curajoşii, fie ei frumoşi sau urâţi, şic-eleganţi sau numai speciali, nu vor reuşi decât arareori să fie luaţi în serios, adică drept ceea ce sunt de fapt; acest fapt poate fi mult diferit de aşteptări, obişnuinţe sau, dimpotrivă, poate fi învelit într-o haină simplă de tot care nu prea se mai potriveşte nimănui, decât purtătorului.
Cărţile nu trebuie să fie neapărat haute écriture pentru a fi remarcabile; remarcabil mi se pare felul de a exista, nu în literatură, ci de a exista pur şi simplu, iar această puritate şi simplitate ar fi generatoare, în anumite contexte şi pentru anumite persoane, adecvate momentului, şi de literatură.
Nu ştiu cum este şi ce înseamnă să scrii alături de cineva, dar cred că ştiu, cu o anume precizie, ce înseamnă să generezi împreună cu cineva asemănător experienţe similare. Mă refer, aici, la un anumit tip de afinităţi care nu înseamnă înclinaţii şi dispoziţii comune, ci înseamnă ţinerea în viaţă, cu maximă naturaleţe, a unui spaţiu compus din inocenţele succesive ale tuturor mişcărilor care alcătuiesc o existenţă. Punerea laolaltă, în acelaşi spaţiu, a două entităţi exact de aceeaşi natură, ei bine, acest fapt cred că generează anumite manifestări care, în cazul de faţă s-au coagulat sub forma unui text scris de o femeie - eu şi de un bărbat. Literaturitatea, este, aici, o formă prin care aceste lucruri, despre care am încercat să vorbesc, pot fi înţelese.
Mă mai gândeam şi că scriitorii, ei care sunt, din principiu, împotriva oricărui cod, ar putea găsi un cod al libertăţii de a-şi recunoaşte experienţa sau, măcar, experimentele şi de a trăi lipsit de stări provocat halucinogene, la îndemâna - în definitiv - a oricui, de a trăi, aşadar, un fel de suspensie, încă de atunci de când extazul era la îndemână pentru copilul care purta pe cap, ascunsă şi deschisă, vechea poartă prin care se spune că vorbeşte cu altceva şi ce bine ar fi ca memoria să nu îşi piardă cealaltă mână, mâna care vede lucrurile simultan, fără să fie aiurită, fără să înnebunească.
Faptul că scriu acum este, în mod limpede, o întâmplare. Aş prefera să desenez figurile mele circulare, moi, care nu forţează libertatea decât când este cazul, în rest, doar o urmează. Mă interesează tinerii care îşi schimbă aparenţa şi poate şi substanţele, bărbaţii care nu mai reuşesc să se găsească niciunde şi ar prefera să redevină copii, femeile care uită de ele, depresive şi traumatizate de prea bogata lor feminitate sau dimpotrivă. Mă gândesc la reperele aruncate liber printre ierburile vii de către stalker-ul cu capul ras şi însemnat cu o pată albă, dintr-un film bine-cunoscut, la peştele cu doi ochi pe aceeaşi parte din Arizona Dream, hmmm..., de ce avea el ochii de o singură parte? la scaunul care pluteşte până la tavan fără să visezi, mă gândesc la o femeie adevărată, cu mănuşi splendide şi manşon, pe care le-a purtat prima dată, ca femeie, la patru ani şi ceva, la aurora boreală care se vede şi dacă te dai de trei ori peste cap, mă mai gândesc la o ploaie teribilă, una care a produs o schimbare de piele, dar nu uit nici de spaţiile oficiale prin care trebuie să mă mişc. Mă gândesc, apoi, la spaţiile imaginale ale lui Corbin, la spaţiile vrăjite şi dezvrăjite ale altora şi, mai ales, la acele imagini unice care trebuie să rămână în afara literaturii şi nu doar a ei şi care, îmi imaginez, îşi produc efectele vizuale în interiorul corpusurilor. Dar aceste lucruri, despre care tocmai am pomenit, îmi dau bine seama, nu ar avea ce să caute într-un text serios, pentru că rigorile necesare, până la urmă, nu permit astfel de "incursiuni".
Legat de lipsa de literaturitate a ceea ce am scris, repet, din întâmplare, mă gândesc la cineva cu care mă întâlneam doar în acelaşi loc oficial, la cum şi-a construit în mijlocul unei păduri o uriaşă spirală din lemne vii - numeşte asta "spaţiu organic" -, mă gândesc la aerul neverosimil, aproape tangibil, de la Tokyo, şi la felul în care m-am legat definitiv de el, mă gândesc la faptul că de o importanţă vitală, la un moment dat, va fi să construiesc eu o casă mică, din chirpicii făcuţi tot de mine, un alt spaţiu viu, şi acesta.
Nu ştiu cât are de a face literatura cu cele spuse mai înainte, dar ceea ce vreau să spun este că, de obicei, literatura priveşte aceste lucruri, în cel mai fericit caz, prin nobila lentilă a monoclului dedat detaliului sau prin sofisticatul ecran al ochelarilor marcaţi PRADA. Întotdeauna există, însă, un perete semitransparent, de mare protecţie, poate din cauza faptului că, privirea directă fie ar fi orbitoare, fie ar reda lucrurile în adevărata lor dimensiune care, nu este întotdeauna conformă canoanelor sau măcar aşteptărilor. Aşadar, aş spune că prefer un fel de literatură şi prin asta înţeleg şi un fel de cărţi care să nu semene cu interiorul unui ospiciu în care maladiile, din nefericire sunt atât de numeroase şi de diverse încât din exterior le privim cu pe un soi de normalitate numai pentru că spaţiul în care ele există este unul adecvat lor. Oricât de fascinant ar părea acesta, la un moment dat. În plus, cărţile-cărţi, acelea care ar supravieţui, cred! şi cu un singur cititor sau poate fără niciunul, ei bine, nici măcar nu sunt întotdeauna cărţi; ele pot fi obiecte, pot fi ascunderea feţei, pot fi chiar oameni care numai ei pot decide dacă vor fi şi cărţi sau vor cânta sau vor tăcea sau vor fi anonimi.
Am cunoscut asemenea oameni şi pot vorbi despre ei. Doar câţiva scriau, alţii făceau altceva. Alţii au murit, în cele din urmă. Aşa se pare. Iar scrisul, căci spuneam despre ei, era doar (?) în întâmplarea zarurilor aruncate cu precizie şi încredere oarbă.
Aşadar am scris ceva, se cheamă că am scris o carte împreună cu un bărbat anume, am scris o carte care nu ştiu, cu precizie, dacă va fi citită vreodată aşa cum noi am scris-o. Dacă va fi aşa, va fi, cred, pentru cineva care, în felul său propriu, va regăsi o anumită substanţă, mai degrabă decât un text. Continuarea acestui lucru care, iată, s-ar putea numi şi literatură este însă în altă parte. Nu mă aştept ca un text de acest fel să fie citit şi judecat în afara parametrilor uzitaţi, ci doar să fie citit şi în afara lor. Aşa cum spuneam, continuarea este în altă parte.