Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Călătorii  Sageata  În căutarea fericirii (Jurnal de călătorie în jurul lumii)

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Pe insula zeilor în ziua liniştii: Bali


Manu Anghelescu

19.03.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Big in Japan

Era o dimineaţă liniştită şi umedă pe una dintre cele trei insule Gili. Mai exact, deşi termenul exact este total din alt film legat de atmosfera de pe insulă, eram pe Gili Trawangan. Dimineaţă tipică de insulă: oameni în hamace, timp plutitor, nori cît să dea culoare oceanului translucid, săteni văzîndu-şi în tihnă de treaba lor, turişti căscînd în voie, apă de cocos la fiecare colţ şi o stare clasică de bine. Înainte să-mi activez gîndurile, mă trezesc cu imaginea visului din noaptea dormită sub ventilator. Se făcea că eram pe un deal la o căbănuţă din paie şi priveam oceanul. Asta era în vis. Deodată apa oceanului se retrage şi văd un val imens umflîndu-se la orizont. Frumuseţea valului e hipnotizatoare şi mă face să zîmbesc. Stop. M-am trezit cu imaginea valului în cap. Înainte să ajungem la strada principală unde lumea părea să-şi găsească calea către prima cafenea, încep să povestesc despre visul cu valul.

După două minute dăm de un grup de oameni strînşi în faţa unui televizor. Ne oprim şi noi pentru a vedea despre ce era vorba. Şi înainte să aud, văd banda roşie pe care scrie Tsunami Alert. În acel moment nu ştiu să fi respirat. După o secundă am început să pricep despre ce era vorba: cel mai mare cutremur din istoria Japoniei, cu o magnitudine de 8,9 pe scara Richter. Mă uit în jur şi văd un fel de panică pe feţele oamenilor. Eram acum pe o fîşie de pămînt lîngă insula Lombok după ce părăsisem Bali. Pentru prima oară în călătoria de un an simţeam că îmi doream să mă văd odată acasă deşi Gili Trawangan părea un colţ paradisiac. Întîi cutremurul din Noua Zeelandă, acum cel din Japonia. Pămîntul părea să nu mai aibă răbdare cu oamenii din zona Pacificului. Big in Japan. Visul îmi pulsa în cap. Cu o zi înainte înotasem cu o broască ţestoasă digerînd în delir fiecare secundă, azi eram în faţa unui monitor care anunţa din nou un dezastru de proporţii. Încă un episod din serialul legat de legea impermanenţei doar că de data asta putea fi grav pentru noi. Lumea se strîngea la cafenelele cu wi-fi pentru a prinde ultimele ştiri. Din păcate pentru Japonia pagubele erau devastatoare, din fericire pentru noi Indonezia nu era ameninţată de un posibil tsunami. Noţiunea de siguranţă devenise în acel moment un concept abstract. Localnicii păreau însă cei mai relaxaţi. Probabil ştiau că dacă ar fi fost pericol de tsunami ar fi trebuit să fie în legătură cu producerea unui cutremur apropiat de insulele Gili. Între timp moscheea de pe insulă vuia a rugăciuni, nu din cauza unui posibil pericol ci pentru că acesta este ritmul firesc al lucrurilor. Localnicii păreau angrenaţi în alte ritmuri decît cele ale veştilor din lumea mare. Microcosmosul lor funcţiona nestingherit, parcă acceptînd regulile vieţii, departe de veşnicie.

Pentru mine însă lucrurile nu stăteau atît de calm. Visul cu valul m-a adus într-o stare de conştienţă deasupra constanţei. Percepusem un semnal şi încercam să-l ignor în timp ce o suedeză ne povestea cum prietenii ei părăsiseră celelalte insule de teama unui posibil tsunami. Raţiunea nu ştia de ce să asculte pentru a antama o acţiune. Am ales să mai aşteptăm. Pînă la urmă Indonezia nu fusese avertizată. 00:00 arată ceasul în acest moment şi mintea îmi fuge către Bali, insula zeilor, unde am trăit una dinte cele mai neobişnuite forme de a celebra existenţa. O zi de linişte pe întreaga insulă. Din insula scufundătorilor înapoi în insula spiritelor.

Bali good spirits

Ştiam că Bali ar trebui să fie ceva ieşit din comun, dar nu mă aşteptam să fie atît de intens, atît de artistic, atît de estetic, atît de mistic. După nebunia din Java, Bali mi se părea pămîntul făgăduinţei şi da, eram teribil de subiectivă. Şi cum să nu-mi placă fiecare colţişor de insulă cînd aerul de India hindusă bătea printre templele de la fiecare cotitură, fiecare capăt de drum şi fiecare curte, chiar prin mijlocul şoselelor cîteodată? Părea că fiecare avea templul său. Cel puţin în Ubud, centrul cultural al insulei Bali, ritualul este adus la rang de artă iar fuziunea dintre hinduismul indian şi credinţele animiste moştenite din perioada imperiului Majapahit fac din Bali un act dramatic în sine. Şi cel mai important, balinezii îşi respectă tradiţiile ca pe cea mai sacră moştenire, în ciuda invaziei turistice şi a modernizării care nu aveau cum să nu afecteze frumuseţea locului şi a oamenilor. Şi totuşi, printre maşini, motorete şi turişti tatuaţi, în fiecare oră din zi şi din seară vezi femei îmbrăcate în costume tradiţionale, machiate şi aranjate de sărbătoare, aducînd ofrande spiritelor. Că-i în faţa magazinului de vîndut gablonţuri pe care nu mai ştiu unde să le îndes sau în faţa casei proprii, balinezii par cei mai conştiincioşi şi religioşi oameni de pe planetă. Şi în acelaşi timp atît de relaxaţi în devoţiunea lor. Frumoşi oameni, frumoase costume, cu dantele transparente la femei, cu flori după ureche şi la bărbaţi, cu sarong înflorat şi copii mici îmbrăcaţi ca pentru marea ceremonie, printre liane, maimuţe, blocuri de piatră cu muşchi verde, cu statui psihedelice lîngă statui cu Shiva şi Buddha. Într-un cuvînt, hinduismul balinez pare sincretismul religios absolut. 95% din populaţia insulei este de religie hindusă şi deocamdată nu par să fie tensiuni între lumea hindusă şi cea musulmană, deşi memoria atacurilor din Bali din 2002 şi 2005 este adînc încrustată în memoria localnicilor hinduşi. Pentru că pînă la urmă atacurile au fost actele unor mişcări fanatice teroriste musulmane din Java. Şi totuşi, Bali este pe primul loc în topurile revistelor de Travel and Leisure şi se pare că fluxul de turişti din zonă nu a fost afectat de atacurile cu bombă. La atîtea spa-uri şi vile top end, nici nu este de mirare.

În Bali ideea de wellness sau bien être pare un scop în sine iar nişa turiştilor veniţi aici special pentru a trăi zile de paradis terestru este ca niciunde. Nu-i de mirare că numărul expaţilor din Bali depăşeşte 30 de mii. Pentru că pe lîngă magazine dintre cele mai şic, à la Provence, vezi gherete în stil indian, lîngă restaurante cu atmosferă de revistă dai de străduţe care te duc la temple uitate de vreme. Cel puţin în Ubud viaţa este o artă, cu tot cu fazele ei dramatice. Pentru că nu există bine fără rău şi rău fără bine. De aceea în faţa fiecărui templu dai de reprezentarea celor două forţe. Sînt două statuete de dragoni comici, unul rînjind şi altul stînd îngîndurat. În rest cele două statui sînt similare. Shiva distruge, Shiva reconstruieşte. Şi toate astea într-un arsenal de flori, arome, fructe, ofrande, miros de tabac şi cuişoare, descărcări electrice, soare şi oameni mulţumiţi cu propria viaţă. Dar poate nu totul este atît de romantic şi de roz precum îmi pare mie. Şi dacă este, atunci mulţi expaţi au ştiu cum să profite din plin de acest loc. Şi poate şi de oameni, din păcate. Pentru că majoritatea vilelor de lux, restaurantelor, magazinelor cu sucuri şi mîncare "organică" sînt deţinute de australieni, spanioli, francezi, nemţi şi aşa mai departe. Chelnerii sînt balinezi. Deci te trezeşti că-l îmbogăţeşti pe australian cînd tot balinezul te serveşte, deşi sînt şi mulţi balinezi bogaţi. Dar să ne întoarcem la faza romantică...

Nyepi şi Kekac

În toată infuzia de culoare şi cultură, nimerisem în Bali pe timp de sărbătoare. O sărbătoare cum nu se mai auzise. La început nu înţelegeam de ce la fiecare colţ de stradă erau postate statui colorate din polistiren întruchipînd monştri în tot felul de forme şi simbolizînd fie personaje din marele epic Ramayana, fie pur şi simplu imaginaţia unui artist care părea să se priceapă destul de bine. La fel ca toţi locuitorii insulei. După ce am văzut pînă acum, rata de artă pe cap de locuitor atinge nişte culmi teribile în Bali. În fiecare casă pare să locuiască fie un pictor, sculptor sau dansator. Dar să revin la monştri şi simbolistica lor. În Bali sărbătoarea cu reprezentarea răului are nişte conotaţii puternice şi este luată foarte în serios. Nu pentru turişti. În multe dintre temple este interzis accesul turiştilor în zona de rugăciune, chiar dacă în faţa templului eşti asaltat de femei cu saronguri pe care trebuie sa le cumperi dacă vrei să pătrunzi pe tărîmul zeilor pentru că nu se face să intri cu gleznele descoperite. Balinezii chiar cred în puterea fiecărui obiect pentru că oriunde se pot ascunde spirite, mai bune sau mai rele, aşa că ar fi bine să pui totul în echilibru pentru că nu vrei să "mess up with the Gods". Şi povestea cu monştri continuă pentru că seara toată lumea din sat se strînge şi după ce îşi plimbă statuetele, superbe după mine, urmează să le dea foc sau să le distrugă. Şi toate astea într-o degajare intensă de energie, în care de la mic la mare, în costume tradiţionale şi saronguri înfăşurate în jurul taliei, apucă monstrul postat pe suportul din bambus şi îl zgudură bine, parcă provocîndu-l. Seara se lasă şi focurile încep să răspîndească lumină. Străzi şi temple înecate în fumul generat de incinerarea statuilor-monstru. Aspră imagine, aspri oameni. Istoria insulei Bali e plină de astfel de acte cu semnificaţie. De aceea au şi fost atît de greu de cucerit de către olandezi. S-au sinucis în masă.

Şi totuşi, Bali a supravieţuit tuturor atacurilor timpurilor şi a reuşit să-şi menţină imaginea şi profunzimea de insulă a spiritelor. De fapt, în timpul ritualicului dans Kekac am avut atît de clar imaginea unei comuniuni cu lumea extraterestră sau ceva ce nu părea să aibă legătură cu lumea pămînteană. Mişcările dansatorilor, cîntecul de transă al femeilor, povestea în sine părea o reconstituire a unor timpuri cel puţin psihedelice. Atunci mi-am amintit unde mai văzusem scena kekac. În filmul Baraka, doar că acolo fusese filmat într-un trib şi toţi participanţii păreau să fi intrat demult în transă. Aici era la nivel de spectacol, dar unul dintre cele mai frumoase. Dansul în sine se prezenta în felul următor: corul de femei care incanta o melodie repetitivă era compus din mai multe segmente: femeile cu incantaţia melodică şi femeile cu leitmotivul chac-chac, toate strînse în cerc în jurul focului. În timpul incantaţiei femeilor apăreau şi personajele din celebra poveste hindusă Ramayana. Costume sclipitoare, machiaj puternic, gesturi exacte, priviri animalice. Şi toate astea lîngă un templu.

Dar a venit şi ziua liniştii, cînd toată lumea de pe insulă trebuia să stea în case. Şi pentru ca toată lumea să respecte tradiţia care spunea că numai astfel spiritele rele vor ocoli insula Bali, o trupă de cinci balinezi jucau rolul de, să le zicem, Karma Police. Adică în ziua liniştii ei se asigurau că nimeni nu calcă pe străzile care trebuiau menţinute pustii pentru 24 de ore. În tot acest timp balinezii de religie hindusă ţineau post şi încercau o stare de meditaţie. O dată pe an, ritmul vieţii era întrerupt. M-am gîndit că asta era ocazia mea de îmi pune gîndurile în ordine. Şi iată ce a ieşit:

Meditaţie şi post de o zi

"Într-o dimineaţă m-am hotărît să stau. Ca la Vipassana. Să stau nemişcată pînă îmi amorţeşte carnea pe mine şi creierul îngheaţă. Fără mîncare, fără cofeină. Pentru o singură zi. Şi pentru că hotărîrea se dovedea mai puternică decît mine, am stat pînă cînd am simţit năduşeala dimineţii dînd un miros intens apei care curgea din mine, scuipînd toxinele minţii. Îmi dădeam seama că stătusem de ceva vreme pentru că în momentul deschiderii ochilor pleoapele refuzau să se despartă una de cealaltă, rămînînd lipite ca şi cum lumina soarelui ar fi fost nocivă. În tot acest timp aceleaşi şi aceleaşi idei se propagau la infinit. Ajunsesem la un nivel avansat în a-mi induce stări negre. Îmi clădeam un univers ca o gaură neagră pe piedestalul fricii din ziua de mîine. Părea că mă pregăteam pentru un posibil atac al zilei de mîine. Eram înarmată pînă în dinţi cu toate ustensilele care m-ar fi putut ajuta în a trece peste panica reîntîlnirii cu sinele făcut praf. Şi pentru că nu de puţine ori mi se întîmplă să îmi cad în propriile capcane, de data asta mă pregăteam să creez o capcană la capcană pentru a vedea dacă aveau şanse de a se neutraliza una pe cealaltă. Eram din nou în timpuri de cotitură şi din nou focusul refuza să se axeze pe un punct fix. Dacă mai era o surpriză pentru cineva, punctul fix nu exista.

Pe scurt, se întîmplase să mă trezesc dimineaţa pe la şase şi să îmi propun să stau într-un punct fix pînă cînd aveam să-mi potolesc gîndurile care îmi deveniseră otravă picurată. În plus era o zi specială. Toată lumea de pe insulă era chemată la meditaţie în propria casă. Întreaga insulă trebuia să pară pustie. Numai în acest fel spiritele rele ar fi putut fi alungate. Sau plictisite. M-am gîndit că dacă funcţionează la o insulă, trebuie să funcţioneze şi la mine. Aveam să rămîn stană de piatră pentru a fenta gîndurile negre şi pentru a le face să piară din calea mea. Doar că punctul meu stabil părea atît de fragil încît îmi era teamă că s-ar putea dizolva de tot. Noroc că mintea îmi era un plasture cu vată şi parcă nimic nu penetra. Nici măcar logica. La un moment dat pun capul tumefiat pe o pernă şi îl las acolo, fără vreo intenţie pentru că şi intenţia părea să necesite un efort peste puterile mele din acea zi de linişte extrasenzorială. Şi s-a rupt. Filmul, cu totul. Probabil leşinasem, probabil aţipisem. Cert este că nici un gînd nu penetrase acel spaţiu în care existaseră în vis capul şi un lan de orez. Mintea mea nu răspunsese la nici un stimul, simţurile nu răspunseseră la excitaţii nici interioare nici extraterestre. Lumea se oprise pentru cîteva ore. Doar tremurul revenirii îmi spunea că trecuse ceva vreme. Norii grei de deasupra minţii îmi spuneau că se lăsa seara. Dar o seară iniţiatică. Lipsa de cofeină mă făcuse să intru în sevraj. Practic îmi venea să-mi injectez ceva puternic în craniu. Picătura de raţiune îmi spunea că poate era mai bine să mă întind într-un pat deasupra căruia vuia un ventilator gigantic. Numai în acest fel aveam să-mi alung negurile din cap. Făcîndu-le vînt cu ventilatorul, flying with turtles underwater".

Cu motoreta pe insula zeilor

Şi a venit dimineaţa. Eram alt om. Probabil că asta era şi ideea, de a-ţi da reset la minte şi corp. Ritmul se relua. Motoretele îşi reîncepuseră dansul în sus şi în jos, copiii îşi reluau ţipetele şi rîsetele, oamenii erau din nou oameni şi toate gheretele cu mîncare vuiau de clienţi. În aceeaşi zi ne-am mutat şi noi mai în oraş, pentru că parcă prea ne ţiuiseră urechile de linişte în cochetul resort unde ne-am lăfăit lîngă lanuri de orez, piscine cu fîntîni şi mai nimeni prin preajmă. Că da, aşa-i în Bali. Vrei nebunie şi chefuială, mergi în Kuta. Vrei cultură, linişte, yoga, mergi în Ubud, unde am cam uitat de noi şi dacă nu ne-ar fi expirat viza de Indonezia, am fi stat mult şi bine. Mai ales că din Ubud am început explorarea cu o motoretă deşi niciunul dintre noi nu eram experţi în ale condusului de motoare. Iar eu aveam la activ un accident. În fine, părea că toate drumurile duceau la muntele Batur, aşa că indiferent de drumul pe care îl luam, ajungeam pe deal. De aceea şi viziunea vulcanului care erupsese prin anii '60 era încă dramatică. În tot acel verde debordant vulcanul şi lava sa înnegurată erau singurele repere. Vîntul era cald, motorul vuia, eram spectator la trafic şi mă ţineam de bara din spate. Motoreta, cel mai util instrument în descoperirea unei insule ca Bali, plus libertatea de a explora şi de a interacţiona cu oamenii locului. Cauţi "benzin", te opreşti la o masă undeva sus pe deal, dai de un templu părăsit undeva pe malul unui lac, dă ploaia şi încerci să nu te laşi dus de val, dă soarele şi încerci să nu te laşi speriat de arsuri. Şi tot aşa, pînă cînd drumul devine un scop în sine. Viaţa merge de la sine în Bali, ritmul e dat de ritmicitatea ritualurilor, dimineţile nu sînt niciodată pustii, pieţele mereu pline de rochii din mătase, şaluri şi tot felul de gablonţuri pentru toate prietenele la care m-am gîndit colindînd un perpetuu magazin de modă şi artă. De ce nu mă mir că autoarea spumosului film şi roman Eat, pray, love, s-a regăsit în Ubud. E visul oricărei femei în căutarea regăsirii. Şi cum să nu începi cu piaţa?

Dar mai erau atîtea de trăit în Bali şi Indonezia. Într-o lună ajungi să bifezi locuri, nu să simţi locul, oamenii, obiceiurile. Indonezia e imensă. Întoarcerea este o obligaţie. Dar cine ştie cum vor fi aceste locuri peste cîţiva ani şi cine ştie ce va mai fi pînă atunci? Stau la apus pe o insulă minusculă şi spectacolul norilor înainte de furtună pare sensul universului. Ce e val ca valul trece. Aici fără tsunami. Vorba musulmanilor de aici... Inch Allah.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

ARHIVA RUBRICII

Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Sinteză despre experimentul Călătorie de un an în jurul lumii, Manu Anghelescu (4.4/5 - 23 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Lungul drum către casă, Manu Anghelescu (5.0/5 - 19 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Povestea cu porterul sucit, Manu Anghelescu (5.0/5 - 18 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro Prin ţinuturi instabile, Manu Anghelescu (4.9/5 - 16 voturi)
Sageata Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro De la templele Angkor la turnurile gemene din Kuala Lumpur, Manu Anghelescu (5.0/5 - 20 voturi)
Sageata Toate articolele din această rubrică


RUBRICILE CATEGORIEI

Sageata Jurnal de călătorie


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer