Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Good old times (II) - Cînd ne vom întoarce, de Radu Mareş


Daniel Cristea-Enache

28.03.2011
Observator Cultural, martie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Radu Mareş, Cînd ne vom întoarce, roman
Editura Limes, Cluj-Napoca, 2010, 464 p.


Există mai multe tipuri de anticipări în atît de solidul şi subtilul roman al lui Radu Mareş. Unele sînt magice şi au un operator tradiţional: o ţigancă ghicind viitorul, aici omniprezenta şi atotpriceputa Tina, pe care o regăsim la finele cărţii, nu la mulţi ani de la consumarea evenimentelor, deodată îmbătrînită şi veştedă, scofîlcită, de nerecunoscut. Farmecele nu i-au mai fost de folos pentru a ţine laolaltă microcomunitatea, în vîrtejul de praf şi sînge al istoriei, cu crescînda "rumoare de fier". Rolul ei s-a încheiat.

Astfel că numeroasele anticipări din cuprinsul romanului (gen: "Trebuia să treacă toată vara aceea interminabilă, apoi să vină toamna şi culesul, ploile, noroaiele şi să se termine şi plantarea celor două sute de pomişori aduşi la Valea Lupului tocmai de la Cernăuţi, pentru ca abia după marele viscol din ianuarie să se întîlnească prima oară faţă în faţă.") se reinterpretează, pe această secţiune finală, naratologic. Ele nu mai au legătură cu destinul citit în palmă de o profesionistă a liniilor care, la un moment dat, se opresc; şi nici cu eforturile acestei vrăjitoare "de bine" de a stopa drama şi a muta viaţa din preajmă pe un alt făgaş. Episoadele ce s-au succedat şi întîmplările într-un anumit fel întîmplate sînt preluate, la începutul ultimului capitol, de către un Narator atent şi exact, ce schimbă dintr-o dată nu atît cursul romanului, cît modul lui de accesare: "Mă numesc Vorobchievici Octavian şi cele povestite pînă aici îmi aparţin. Unele fapte le-am cunoscut nemijlocit, altele mi-au fost relatate de dragii mei Ecaterina şi Gavril M. De altfel, într-un sat de la marginea lumii, cu cîteva sute de suflete, nu există multe secrete."

Adevărat, dar de ce Vorobchievici se devoalează ca Narator abia acum, pe ultima sută de metri a unui roman plin la propriu şi la figurat? Aş spune că Radu Mareş avea nevoie de acest personaj care glisează controlat, aşa cum Nicolae Breban avea nevoie, în marile sale romane, de un confesor lucid şi ironic al protagonistului cu majusculă; şi aşa cum Ioan Groşan, în recentul Un om din Est, se foloseşte constant de relaţia a două personaje nu numai pentru a-l vedea pe fiecare prin ochii celuilalt, dar şi pentru a schimba, cu unul sau altul, gradul ficţiunii. Tînărul şef de gară de pe această frontieră a României Mari, pirpiriu şi totodată demn, curios şi în acelaşi timp selectiv şi "elitist" în alegerea prietenilor, este - s-o recunoaştem - naratorul ideal în acest roman. El pune cap la cap întîmplările aparent disparate, ca într-un puzzle a cărui rezolvare avansează; şi, mai mult decît atît, preia răbdător istoriile private ale prietenilor apropiaţi, desfăşurate şi adîncite mai întîi confesiv, pentru a fi reproiectate narativ. De la nivelul personajelor, perspectiva se ridică astfel la nivelul şi logica romanului, care ambiţionează şi reuşeşte să fie unul modern, iar nu o cronică-tip a unui obosit orăşel de provincie românească.

Sînt destul de plicticoase, uneori, lungile descrieri şi meticuloasele inventare din Cînd ne vom întoarce, însă în modul de construcţie epică gîndit şi susţinut impecabil de Radu Mareş, toate aceste frecvente şi consistente fragmente descriptive îşi au justificarea. Un personaj (Gavril M.) mai tăcut şi interiorizat, comunicînd sumar şi la obiect cu subordonaţii de la fermă sau cu autorităţile locului, găseşte un prieten adevărat în acest capăt de lume românească. Şi tot aici, el se îndrăgosteşte de o fascinantă Katria, o nemţoaică-ucraineancă, apariţie cu totul exotică în peisajul oricum amestecat - căreia simte nevoia să-i povestească tot ce i s-a întîmplat în viaţă. La douăzeci şi cinci de ani, mărturisiri complete ale unui tînăr care a văzut şi a trăit multe fără a le povesti, pînă acum, nimănui. Un întreg capitol (memorabil), O fată ca un soldat, vine cu istoria alternativă a familiei ei, nişte nemţi mohorîţi coborîţi parcă din Slavici şi nişte ucraineni "sonaţi" la modul spectaculos, ca familia basarabeană a Matildei din Cel mai iubit dintre pămînteni. După ce tînărul i-a povestit şi răspovestit fetei căreia îi cere mîna, după ce ea, la rîndul său, i-a tot povestit lui, după ce realizăm că aceste istorii ce se completează şi se caută se luminează şi mai bine prin marea scenă a trudnicei mese la care familia căpăţînoasă a fetei face cunoştinţa "băiatului"... vom descoperi că toate aceste fapte colorate de viaţă au fost repovestite unui prieten bun şi atent, unui confesor care le-a procesat. Şi care de fapt le dă - el - culoarea.

Ceea ce e ascuns la nivelul cel mai adînc al protagonistului (amintirile din prima copilărie ale lui Gavril M., moartea tatălui, accidentul domestic ce l-a lăsat cu mîna mutilată, relaţia specială cu mama, relaţia cam specială cu o soră) este scos, prin confesiune, la aerul comunicării şi reproiectat, în filele romanului, de un narator inteligent şi organizat. Prin urmare, nici vîrtejul tot mai ameninţător al istoriei mari, nici volumul conştiinţei unui eu care, la Augustin Buzura, ar umple şi ar domina pagina, nu pot fi aici percepute. Vreau să zic: nu direct. Realismul lui Radu Mareş se oferă şi se înţelege prin filtrele lui succesive de abordare, expunere şi "execuţie" epică. Dacă autorul clujean scrie ca în good old times, adică fără grabă, aceasta nu înseamnă că el scrie fără rafinament; şi fără inteligenţă compoziţională. Ca exemplu, o scenă "printre altele" ale cărţii oferă, cu economie de mijloace, portretele a două personaje (unul autoritar şi rău, altul, uns cu toate alifiile negustorului) şi raporturile de forţă de la marginea bucovineană a României Mari. Iar totul apare în jocul foarte fin al autorului care îşi reconsideră neîncetat personajele, prin naratorul lui deştept şi cu memorie bună. Un joc întreg de perspective, în numai cîteva rînduri şi fără o notă de artificialitate: "Şeful de post îi văzuse şi el pe cei doi, căci nici nu se putea altfel: erau singurele fiinţe vii în tot lungul drumul pustiu pînă spre gară. Mic, uscat şi negru se oprise însă undeva la distanţă de ei, cu mîinile la spate. Gestul era al unuia care s-a răzgîndit şi ezită dacă să se întoarcă sau nu. Horovitz pîndise totuşi atent şi despre el puteai zice că ştie ce-i de făcut. Simţi, aşadar, că trebuie să preia iniţiativa, să salveze aparenţele, cum se spune, aşa că răcni comic şi disperat, ca şi cum ar fi vorbit cu cineva la distanţă de un kilometru: - Avem onoarea, domnu' Popescu! Ce faceţi? Ce-i nou, vă rog frumos, ce mai spune de la guvern?"

În cu totul alt registru va fi reproiectată scena traumatică din copilărie, cu agonia de aproape o săptămînă a tatălui. Percepţia infantilă se păstrează, în timp, ca un contur de durere ce pîlpîie continuu, dar ea e introdusă într-o confesiune şi, prin aceasta, într-o re-povestire puţin mai rece şi mai raţională, făcută şi din afară. Secvenţa întîi: "Abia după o zi şi o noapte, înotînd prin nămeţii care astupau toate drumurile spre sat, îl aduseseră acasă cu coastele rupte şi, dedesubt, cu pielea şi muşchii pieptului sfîşiaţi de un ciot ca de lama unui cuţit. Corpul pe jumătate degerat, învelit în cojoace, fusese vîrît în casă prin cele două uşi, de la tindă şi de la casa cea mică, date de perete. Năvăliră, odată cu oamenii, frigul de afară şi suflarea albă a viscolului. Asta e ce nu uitase: zăpada adusă pînă lîngă pat şi pe pat cu învelitoarea şi cu opincile şi o senzaţie dureroasă de frig." Secvenţa a doua: "Daţi la o parte, ca să nu încurce, urcaţi la adăpost pe cuptor, Parascuţa şi el urmăriseră urletul, încremeniţi ca şi cum o mişcare a lor, o respiraţie i-ar fi înteţit durerile, căci suferinţa nu înceta şi ea se exprima astfel, prin urlete ca de fiară. Treptat, ţinea minte şi asta, corpul său intrase în rezonanţă cu al celui care va muri. Durerea, ca o vibraţie, ca un curent, trecea din cînd în cînd şi prin muşchii săi de copil subţiri ca nişte aţe, iar oasele sale fragile delirau de durere şi ele. Cu burta mare, burta în care era Dochiţa, şi cu basma neagră pe cap, mămuca se mişca fără zgomot între uşiţa plitei unde îndesa mereu alte lemne şi pat şi, probabil, apuca să aţipească cîte o fracţiune, atît cît durau aceste drumuri de cîţiva paşi, ca să se trezească atunci cînd ajungea la capătul lor. Durerea curgea şi ea ca apa cu doar cîte o infimă pauză de linişte cînd, sus, pe cuptor, tresărea înfricoşat."

Sînt mulţi scriitori de talent în proza noastră mai veche sau mai nouă; dar talentul scriitoricesc, în roman, nu mi se pare suficient. Un roman amplu şi dens precum acest Cînd ne vom întoarce, aparent desfăşurat dezordonat în toate direcţiile, în ritmul "vieţii", are de fapt coerenţa intimă a prozei adevărate şi presupune o construcţie care, nereducîndu-se la o singură formulă, implică efort constant, tenace, muncă dură la masa de lucru, răbdare şi elaboraţie lentă, progresie atent controlată, dar cu evitarea unei supravoci auctoriale care "să facă ordine" în propria carte. Admir la Radu Mareş, în primă şi ultimă instanţă, rafinamentul de a întări şi totodată a masca structura susţinătoare, "ingineria" cărţii pusă în planurile şi în realizările arhitecturale; şi pe care "optzeciştii" noştri, de pildă, au scos-o mereu în evidenţă, pînă cînd, gîndindu-se ei mai bine, şi-au dat seama că proza mare înseamnă altceva decît exhibare de tehnici şi procedee.

Se poate spune, fără teama de a greşi, că prin Provizorat al Gabrielei Ademeşteanu, Rădăcina de bucsau al lui O. Nimigean, Noapte bună, copii! al lui Radu Pavel Gheo şi acest remarcabil Cînd ne vom întoarce al necunoscutului - pentru mine şi pînă acum - Radu Mareş, romanul românesc de construcţie şi respiraţie, atent la toate detaliile de epocă şi la toate pliurile personajelor, acest Roman cu majusculă simbolică pentru publicul larg, dar şi pentru cîrtitorii de meserie care sînt criticii - Romanul, iată, se scrie.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer