20.01.2003

Conţinutul zicalei conform căreia nu e pentru cine se pregăteşte, l-am trăit de sărbători. Visasem mult şi frumos, dar s-a dovedit imposibil de pus în practică şi, deci, fără folos; îmi deschisesem inima pentru bucurie şi am primit răutăţi cu carul, de unde mă aşteptam mai puţin.

Adică de acasă. Acolo a lipsit orice urmă de căldură! Cineva s-a împotrivit cu înverşunare unei atmosfere măcar normale, dacă nu aceleia speciale, pe care o doream.

Şi cum Moş Crăciun acasă semnează condica, am ratat sărbătorile astea într-o manieră mult mai frustantă decît în acea iarnă a copilăriei, atunci cînd, venită să mă ia la colindat, în seara de Ajun, colectivista Gica mi-a remarcat bubiţele de pojar chiar în acele clipe răsărite.

Din senin şi atunci, dar din ce senin acum!

Făcusem cumpărăturile. Gătisem. Îmi vizitasem toate mătuşile din oraş. Chiar şi pe cele din afara lui, în numai două zile. Iulia a îngheţat alături de mine în unul din vagoanele frigorifice ale Zambilicii pentru navetişti, care, cu multe sincope, a reuşit să ne ducă în cele din urmă, de la Roşiori de Vede pînă la Alexandria. Geamurile nu se închideau bine, zăpada era, în tren, lîngă ferestre, la fel de mare ca afară. Dar ne simţeam bine!

- N-avură lemne ăştia! se aşeza oftînd, pe o banchetă îngheţată, o bătrînă, punînd jos, la picioare, sacoşa de rafie.

Un prof universitar care locuia, în Bucureşti, într-o casă, fostă vilă, încerca să tempereze un ţăran din Plosca, pornit împotriva Papei şi a iezuiţilor, expert în problemele Vaticanului şi-n întîlnirea de la Malta.

- Vaticanul are în spate sute de ani de subtilitate, zicea, condescendent, proful.
- Domnule, eu am fost în Spania, zicea ţăranul. şi acolo ei au următoarea problemă: natalitatea e bătrînă! De-aia nu mai au forţă de muncă tînără şi apelează la noi, la români!

Tema discuţiei sărea cu uşurinţă, în direcţii imprevizibile, aşa că m-am simţit, pentru o secundă, ca la meciul Universitatea Craiova- Bordeaux. Spectatorii nu ştiau niciodată ce vor primi înapoi, în clipa în care, de bucurie, îşi zvîrleau căciulile către cer. Dar nici nu se supărau de schimbările intervenite; făceau haz şi încercau să recupereze una din căciulile zburătoare, la întîmplare, să nu se ducă acasă cu mîinile goale sau cu capul descoperit.

- Noi am trăit într-un lagăr socialist.
- În timpul turcilor?

Cuvintele curgeau, alene sau pasionate, legîndu-i pe cei doi necunoscuţi, alungînd frigul dintre ei şi plictisindu-ne.

Ca să bruieze monotonia, Iulia a început să-mi povestească Occident, filmul lui Cristi Mungiu.

- Dă-mi şi mie o ceapă mică, se milogea o ţigancă, de femeia bătrînă.
- Mică n-am, zicea ea. Am numai mare.
A scotocit prin sacoşă şi i-a întins o ceapă.

Ce ciudat m-am simţit, aunci cînd am recunoscut, în persoana unui bărbat însoţit de nevastă şi copil, un fost coleg de liceu! Brusc, am început să-mi fac un bilanţ - sau măcar o balanţă! Dar m-am dezmeticit repede şi am privit-o pe Iulia, încercînd din răsputeri să evit eroarea de a-mi dori ceea ce alţii au, urmată, întotdeauna, de impulsul de a mă judeca extrem de aspru pentru că eu nu am acele lucruri. A zecea, porunca pe care o încalc cel mai des: Să nu doreşti nimic din cîte are aproapele tău.

Kolb Dominic tocmai îmi scrisese despre frustarea pe care o simt din pricină că refuz cu încăpăţînare să mă maturizez, dar îi invidiez pe cei care o fac, trecînd pe lîngă mine şi lăsîndu-mă în urmă. Îmi vorbea şi despre lipsa de recunoaştere de care se bucură profesia de scriitor, în societate.

Trenul se mişca greoi, picioarele îngheţaseră în bocanci. Iulia îmi făcea cu ochiul. Încerca apoi şi cu celălalt, dar nu reuşea decît să-i închidă pe amîndoi.
- Tu poţi? mă întreba.
Încercam, dar reuşeam tot cît ea. Rîdea de străduinţele mele lipsite de succes.

Copilul colegului meu se dovedea a fi un smiorcăit. În plus, repeta de o sută de ori cîte-un lucru. Devenise chiar enervant şi nu doar pentru mine. Poate că sînt un tip norocos, care nu ştie să-şi aprecieze avantajele - mi-am zis, ceva mai liniştit.

Afară viscolea. Becurile au început să pîlpîie. În vagon s-a lăsat bezna.
- Pe vremea lui Ceauşescu, se aprindea lumina doar cînd trenul oprea în staţii, zicea Iulia. Cînd pornea, becurile se stingeau. Eram cu mami şi într-o staţie a urcat un domn. Îl priveam amuzate, cum îşi scoate tacticos rebusul, creionul, ochelarii, cum scrie primul cuvînt. Apoi trenul a pornit.

La Alexandria a fost cald. Pisicile dormeau lîngă sobă.
- Dacă Moş Crăciun există, de ce nu-mi aduce şi mie o casă cu camere mai multe, un car de lemne şi unul de cărbuni?- zicea tanti Dida.
Nu sînt singurul care-o încalcă pe-a zecea, îmi spuneam, în gînd.
- Dar scrisoare i-ai scris?- răspundea Iulia, căreia nu-i place să pui la îndoială lucruri evidente, cum ar fi existenţa unui Moş, bunăoară.

Tanti Viorica ne-a adus sarmalele înfăşate, pregătite pentru fiert.
S-au luat la întrecere, mătuşile, care dintre ele reuşeşte să ne umple mai degrabă şi mai temeinic, bagajele.

Ne-am întors în Craiova, bucuroşi, într-un tren încălzit, cu mulţi tineri gălăgioşi, porniţi spre vacanţe în Munţii Carpaţi.
- Doi brăduţi se ţin de creangă, a clipit Iulia spre cei doi brazi alăturaţi, împodobiţi cu beculeţe, în întunericul curţii unei ferme.

Acasă, un om acrit, ne-a oferit hălci din acreala sa. Porţii masive, concentrate. Atitudine sută la sută răutăcioasă, plăcerea de a-ţi pune semenii în posturi jenante, de a-i face să se simtă prost.
Le ştiam deja pe toate. Am ieşit în gerul străzilor, alungat de ostilitate.

Luna subţire stătea de veghe pe cer. Rujate mucuri de ţigară, aruncate în zăpada proaspătă, pufoasă.
O fată blondă se dădea pe gheaţă, copilăreşte, în mijlocul drumului. Părea să aibă 23 de ani şi un apetit sexual debordant. Privirile bărbaţilor în devenire şi a celor de toate vîrstele, care se întîmpla să treacă pe trotuarele acelei străzi cenuşii se întorceau, invariant, către ea.

În intersecţia de la Universitate doi ţigani cu miei în braţe ispiteau şoferii cu un an nou norocos. Nu aveam bani şi unul dintre ţigani m-a lăsat să-l ating pe Vasilică, for free. Avea mustaţă stufoasă şi murdară ţiganul, iar mielul mă privea ca-ntr-un poem de Ioan Alexandru- Pregătiri de cină, pe care Iulia îl are pe-o hîrtie, cu scrisul de mînă al lui Kolb Dominic.

- Ce mi-ar plăcea mie să plec de acasă, zicea Iulia, îndemnîndu-mă să mă bucur de ceea ce am, să nu las tristeţea să se apropie, să-mi amintesc cînd m-am simţit bine şi să repet ce am făcut atunci, să nu consolidez ceea ce mă face să mă simt rău.
Lecţiile ei simple şi bune, pe care nu mi le datorează, în nici un fel şi pe care mi le dă, uite-aşa, din inimă, încercînd să mă împace cu lumea, cu mine.

- De-asta sînt făcute sărbătorile, să ne simţim copii, zicea.
Şi-am mers împreună să colindăm! Şi-am sunat din clopoţei! Am împărţit apoi, în grabă, covrigii, merele şi banii primiţi şi am alergat la filarmonică, unde am intrat în ultima clipă şi fără bilete. Cîntecele coralei academice mi-au mai purificat sufletul, am început să uit că acasă mă aşteaptă o soacră veşnic vitregă şi nemulţumită. Ningea, cînd am ieşit, şi ne-am jucat cu zăpadă.

Am dormit pe la prieteni, fără să ştiu în ce pat mă va prinde noaptea următoare. Ne-am refugiat în baruri, am chefuit la două aniversări, i-am privit, pe unii dintre ei, dansînd pe muzică de jazz din vremea prohibiţiei. Unchiul Li mi-a privit cu înţelegere amuzată, chipul cu urme de stress şi nefericire:
- Trebuie să mai bagi un lemn în sobă! E obligatoriu!- a apăsat pe ultimul cuvînt.

Au rîs şi m-au îndemnat, în unanimitate, să mă mut în Bucureşti. Acolo, ziceau, sînt alte posibilităţi, alte oportunităţi. Tot cuvinte din astea care, pentru mine, exprimau într-o manieră prea vagă, ceva absolut imprecis.
- O să vezi la faţa locului!- ziceau, în timp ce eu rămîneam prizonier al scepticismului, al îndoielilor în legătură cu covrigelul pe care l-ar avea în vîrful cozii, fiecare cîine bucureştean, cînd iese la plimbare şi al tristeţii că prietenii mei mă vor plecat, fie şi spre binele meu.

Pînă şi Miruna mi-a recomandat oraşul Bucureşti! Eram într-o cîrciumă din Craioviţa Nouă. Stăteam la o masă de lemn galben, dat cu lac. Eu beam un suc fără acid. Ea luase o cafea. Peste cîteva ore avea tren spre Cluj. Îmi spunea că îi e dor de o beţie, dar, privind spre sticla mea de suc, a adăugat zîmbind:
- Dar, cu tine, nu ştiu cînd voi avea parte de-aşa ceva! Tu eşti Radu-doi!
Are un frate, pe care-l cheamă Radu şi care, în ultima vreme, nu mai poate să bea, pentru că ficatul îi face figuri.
- Radu II era un fotbalist. Vîrf de atac, la FC Argeş, mi-am amintit eu de copilărie şi de radioul cu meciuri de fotbal.
- Da? s-a mirat, doar din politeţe. (E politicoasă).
- În Bucureşti, nu cred că voi sta la Francesca, am zis.
Francesca locuieşte împreună cu noul ei prieten. I'm Her Yesterday Man, fredonez, uneori, mai ales noaptea, înainte să adorm.
- De ce? s-a mirat din nou Miruna.
N-am răspuns.

E bine să fii cît se poate de atent la aceste mirări nevinovate, atunci cînd vorbeşti cu o fată. Fiecare întrebare e un test, fiecare răspuns are un punctaj. Eşti supus unui examen perpetuu, eşti evaluat în fiecare secundă, iar probele de capacitate au apariţie aleatorie. Vrei să fii iubit aşa cum eşti, necondiţionat? Vrei să fii înţeles şi susţinut în permanenţă?

Dar luna de pe cer nu-i drăguţă?


0 comentarii

Publicitate

Sus