Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Dialoguri  Sageata  Bibliopolis

Dinescu, ultimul dans - Femeile din secolul trecut. Poezii noi, de Mircea Dinescu


Daniel Cristea-Enache

11.04.2011
Observator Cultural, februarie 2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică


Mircea Dinescu, Femeile din secolul trecut. Poezii noi (2004-2010),
cu desene din seria Erotica Magna de Dan Erceanu
Editura Fundaţiei pentru Poezie Mircea Dinescu, Bucureşti, 2010, 108 p.


Asistăm în vremea din urmă la o serie de comeback-uri, în proză şi mai ales în poezie, dorite cît mai convingătoare artistic şi utilizînd o strategie sofisticată de "supunere" a pieţei noastre de carte dintr-un interior de nişă. Romanul îndelung aşteptat al lui Ioan Groşan, volumul nou de versuri al lui Ion Mureşan şi suita de "poezii noi" purtînd semnătura lui Mircea Dinescu au în comun nu doar o prelungită gestaţie, ci şi apariţia lor la edituri mici, aproape personalizate. Acestea se vor dedica integral susţinerii Cărţii (cu voită majusculă) pe care specialiştii şi publicul mai larg culturalizat o aşteaptă de ani buni; în timp ce la editurile solide, cu producţie în flux continuu, numărul consistent de titluri solicită o împărţire a atenţiei critice şi produce o adevărată, plăcută, zăpăceală a cititorilor.

Dacă-i bal, bal să fie, pare că şi-au spus în barbă, înfrăţiţi, editorul mic şi autorul mare, primul legîndu-şi ambarcaţiunea de un nume greu, al doilea simţind că întoarcerea trebuie marcată prin condiţii speciale de publicare. Iar la acest punct, Mircea Dinescu o ia - ca în atîtea rînduri - pe cont propriu. Volumul său Femeile din secolul trecut e însoţit de un CD cu "versuri explicite", în care poetul îşi cîntă (cu o voce surprinzător de bine modulată) o parte din noile poezii. Asta înseamnă o mai eficientă promovare a cărţii, dincolo şi dincoace de albia tradiţională. Dinescu îşi exploatează excelent vocea, dar şi charisma, punînd în actul melodic îndrăznelile şi vorbele buruienoase din actul liric. Un fel de trubadur post-postmodern, servit copios şi de ilustraţia opulentă a volumului, cu desene antologice de Dan Erceanu. Şi tot acest complex text-desen-melodie, poezie-artă plastică-muzică, apare la... Editura Fundaţiei pentru Poezie Mircea Dinescu. Pentru marketing şi autopromovare, scriitorul revenit la uneltele poetului merită nota maximă. Dar pentru textul în sine, pentru poeziile însele?

De remarcat imediat numărul lor mic. Douăzeci şi patru de poezii, şi încă scrise în şapte ani: este mult sub media de productivitate cu care poetul îşi obişnuise cititorii, înainte de 1990. Sînt, apoi, texte de mică întindere, cu un font invers proporţional, cît mai mare şi mai bolduit, pentru a "ţine" o pagină. Iar la o pagină, strict, de poezie revin două-trei pagini de desene. Eliberîndu-ne de efectul de iluzionare, vom constata că volumul lui Dinescu e de fapt o plachetă atent şi complex preparată, pentru a părea altceva decît este. La propriu, Femeile din secolul trecut e o carte subţire. Dar la figurat?

Ajutat de dimensiunile reduse ale acestor texte, să ofer două exemple de "poezii" (cu ghilimele) şi două de poezii fără ghilimele. Mai întîi exemplele negative: "şapte mere-ntr-o basma/ şi-am plecat la moscova// la coadă la lenin, tată,/ mă îndrăgostii de-o fată// ce parşiv mausoleu/ era fată de liceu// şi frumoasă şi lăptoasă/ şi fugită de acasă.// nea' vasile, nea' blajenii/ mulţumesc de-aşa vedenii// ea pisică eu motan/ la tătucul din borcan/ ce cosiţe şi ce membre/ ce octombrie-n noembre// cînd crezui că mă fac om/ ea-mi răspunse nem tudom// cînd crezui că mă însor/ ea-mi răspunse nevermore" (moscova nu crede în lacrimi); "biet amor de barză chioară/ pentr-un stîlp de telegraf,/ pasul tău mă înfioară/ că mă fac sub dînsul praf./ cu zulufi dar constipată,/ grizonat dar cufurit,/ mi s-a pus pe tine-o pată/ să ţi-o trag la infinit./ cum te mai strigam «conteso»/ cînd intram la tine-n gang/ şi-ţi făceau bucile zbang,/ na-ţi-o frîntă că mi-ai dres-o!/ eminesculînd odoare/ veronică, veronică,/ eu credeam că rău te doare/ tu credeai că-mi este frică" (veronică, veronică). Şi acum cele pozitive: "şapte muze ca şapte lămîi/ zac storcite-n spitalul amorului./ zadarnic îţi strigă talentul «rămîi!»/ iar ai fugit de la locul omorului./ schelete de înger pitite-n dulap/ spirt lipsă-n borcanul cu foetuşi,/ c-o bardă de aur înfiptă în cap/ acceptă-ţi condiţia totuşi./ căzut dintre sferele roz de săpun,/ cum stai prăvălit între sticle,/ încearcă să fii mişul ăla nebun/ pe care-l fenta doamna micle/ numindu-l contabilul şef din copou/ să-i numere, fraierul, plopii/ în ritmul în care dă ea din popou/ scobindu-şi mormîntul cu ochii./ născut şi murind oarecum simultan/ măcar ai aflat care-i taina,/ că-n lumea aceasta cînd nu ai iordan/ poţi fi botezat şi-n cacaina" (luceafărul); "ca recrutul cu părul ca peria/ haide, doamne, salută materia,/ ieşit din front şi-n faţa plutonului/ simte-te ca la cotul donului,/ c-ai călcat poala preafericitului/ aflat în vria chihlimbăritului/ şi-a extragerii aurului din săraci/ (nici talpa iadului n-are aşa ortaci)./ apoi în biserica pardosită cu babe/ fă saltu-nainte în patru labe,/ scoate grenada, aprinde fitilul/ şi urlă c-ai venit să-ţi recuperezi copilul/ silit de două mii de ani pe cruce să facă nani./ oh, eli, eli, lama sabachtani!" (eliberarea ostaticului). Din prima clasă, a textelor slabe şi foarte slabe, fac parte şi cioran, crăciun, descîntec de măgar bătrîn şi elegie mccarthystă. În a doua, a poeziilor bune şi foarte bune, includ ultimul dans, femeile din secolul trecut, omul cu parapanta, blestem, lili marlen şi un extraordinar "colind", isus nu crede în magi. Între cele două categorii se cuprind versificări nici prea-prea, nici foarte-foarte, asupra cărora nu voi insista. Mai bine analizăm "extremele".

În Femeile din secolul trecut, aproape toate poemele pretins erotice sînt dezamăgitoare; şi, ca vechi admirator al liricii lui Mircea Dinescu, m-am întrebat imediat: de ce oare? De ce, în comparaţie cu Brumaru din Infernala Comedie şi din alte splendide neruşinări, un poet atît de înzestrat ca Dinescu se află într-o postură de inferioritate? Fiindcă autorul mai tînăr (dar şi el, azi, aflat la o vîrstă...) nu are răbdare cu poezia erotică pe care totuşi ambiţionează s-o scrie. În această sferă, lucrurile sînt extrem de delicate: dar nu cu tematica, nici cu expresia, ci cu - anume - acea perspectivă sau viziune prin care graniţele dintre ceea ce se poate scrie pe hîrtie şi ceea ce nu se poate scrie se topesc. Nici un cuvînt nu este obscen şi nici o temă nu e inabordabilă, pentru un scriitor adevărat. Obscenă se dovedeşte, în atîtea rînduri, proasta întrebuinţare a cuvintelor, deodată cu exploatarea previzibilă a unei tematici provocatoare. Eşecul lui Dinescu vine, aici, dintr-o retorică publicistică destul de ieftină care a ocupat spaţiul liric şi nu-i mai permite acestuia să se constituie poetic. Jocurile de cuvinte abundă; rima e artificial pusă; ritmul este săltăreţ; poezia nu semnifică nici ca întreg, nici la nivelul unei strofe. Parcurgem o însăilare de versuri dorite sprinţare şi de imagini tari la modul facil. Singurul vers mai reuşit din veronică, veronică e cel care o încheie; în moscova nu crede în lacrimi, n-am reuşit să găsesc vreunul... De o tristă şi nesemnificativă vulgaritate, aceste "poeme" ce încearcă să se nască agaţă ritmuri şi expresii populare, turnura cîntecului de lume sau de pahar, în care o notă va aduce lacrimi în ochii românului sătul şi sute pe fruntea norocosului lăutar. Dacă însă dăm deoparte şi acest halou etno-sentimental şi recitim, de pildă, cioran sau crăciun, vedem şi mai clar deriva autorului nostru, ocupat şi aproape "locuit" de un publicist în continuă expansiune.

Pentru a redescoperi (cu un sentiment de uşurare) poetul, ne vom adresa celeilalte clase de "poezii noi", de fapt vechi prin substanţa lor vizionară şi prin configuraţia stilistică specifică lui Dinescu. În această categorie, tema religioasă este infiltrată ori infuzată, pusă vizibil la fundamentul textului poetic sau atinsă aparent tangenţial, dar ducînd în aceeaşi direcţie simbolică. Versurile sînt tensionate, uneori crispate, nu de căutarea zadarnică a lui Dumnezeu, ca la Arghezi, ci de investigarea unei lumi profane care să-L merite pe Creator. Am folosit, în acest caz, majuscula ca să respect cutuma. Dar Mircea Dinescu are forţa poetică de a brusca şi a bascula, o dată şi încă o dată, cam toate cutumele şi tabuurile, întreaga organizare plus ceremonialul religios ce înfăşoară prea strîns, sufocă şi ajung să substituie duhul sfînt. În eliberarea ostaticului, poem şocant într-un chip antologic, Dumnezeu e un recrut ieşit din front, în faţa plutonului, care calcă "poala preafericitului" (şi acum urmează, bineînţeles, o denunţare a lăcomiei şi luxurii înaltelor feţe bisericeşti), iar apoi - într-un ritm tot mai nebunesc-accelerat - se repede în biserică cu grenada în mînă pentru a-şi recupera Fiul de pe Cruce. În stilul Dinescu, toate majusculele cad. Intensitatea experienţei atinge puritatea viziunii, şi această viziune este (iarăşi într-un mod caracteristic) una "pămînteană", terre à terre.

Memorabil este şi luceafărul în care, la o altă scară dar cu aceeaşi intensitate lirică, "poetul naţional" e coborît de pe soclu şi reintrodus în drama vieţii sale. Fiecare vers e aici expresiv şi, ca să zic aşa, multidirecţionat. Se ating moravurile "doamnei micle", dar şi drama ei personală ("în ritmul în care dă ea din popou/ scobindu-şi mormîntul cu ochii"); concomitent, moravurile naţionale, cu furăciunea a tot ce se poate (că doar acel "spirt lipsă-n borcanul cu foetuşi" nu s-a evaporat singur...); se face totodată o analogie între experienţa nebuniei, la Eminescu, şi cea a sterilităţii poetice, la Dinescu; în fine, accentul de încheiere, teribil în batjocura lui amară ("că-n lumea aceasta cînd nu ai iordan/ poţi fi botezat şi-n cacaina"), este întru totul emblematic pentru acel poet pe care-l admir atît.

L-am întîlnit rar în această atît de luxoasă plachetă care, acoperind şapte ani, ar fi trebuit să marcheze o întoarcere triumfală - sau măcar convingătoare. Pentru mine, este o dezamăgire. Din spectacolul poeziei lui Mircea Dinescu, poezia s-a cam dus, iar spectacolul s-a "externalizat", s-a transformat mediatic şi s-a îngroşat ca show.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




1 comentariu

  • Decat mascariciul
    Daniela Iscru, 22.12.2013, 19:27

    Dezamagitor e un cuvant prea cuminte pentru niste versuri atat de proaste. Pacat, din poetul Dinescu n-a ramas decat mascariciul !...

Spacer Spacer