Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Personale  Sageata  Loc de citit

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Il miglior fabbro


Ioana Bâldea Constantinescu

19.04.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Nu mai ştiu bine prin ce an de facultate ne-am ocupat de el. Ce ştiu e că, după un semestru în care am studiat The Waste Land, rămăseserăm toţi cu următoarele noţiuni reducţioniste, care se pretau unui etern haz de necaz (al nostru, evident): că se scrie Waste Land, în două cuvinte, şi nu Wasteland, cum, poate, ai fi tentat, că un pic de sanscrită într-un poem anglo e garanţia drumului spre celebritate şi că aprilie e luna cea mai crudă (primul vers era cam singurul care mai rămăsese cu noi un semestru mai târziu).
 
T. S. Eliot a scris The Waste Land în 1922. Am toată admiraţia pentru cei care s-au apropiat uşor de piatra filozofală a modernismului, dar cam tot atâta încredere în ei ca în cei care spun că romanul lor favorit e Ulise, de Joyce. Sună bine, dă bine, dar e, în cele mai multe cazuri, o pretenţie şi atât.
 
The Waste Land e un poem care se cere descifrat vers cu vers. E ca o construcţie fabuloasă, de un ermetism perfect, în care nonsensul dansează cu referinţa livrescă, în care Andrew Marvell coexistă cu William Shakespeare, Verlaine îşi dă mâna cu Filip al II-lea al Spaniei, ale cărui fragmente de corespondenţă se iţesc printre piese de şah, Madame Sosostris se transformă, pe neaşteptate, în Ofelia şi anul de filozofie al lui Eliot, de la Sorbona, se face simţit în intarsiile de Upanişade, răsărite la capătul câte unei părţi din poem - Datta. Dayadhvam. Damyata.
 
E un hăţiş greu de străbătut. Pe mine, cel puţin, mă exaspera. Avea ceva muzeal, ca un exemplu de colecţionism în care, dacă îţi pui mintea, decriptezi, până la urmă, ce piesă de unde vine. Dincolo, însă, de rafinamentul structurii care mă purta prin literatura şi religiile lumii într-un stil abrupt, fără avertizări, îmi scăpa cu desăvârşire calitatea poetică a ansamblului, care mai degrabă mă epuiza intelectual decât să-mi sublimeze vreo emoţie. Într-un fel, îmi scapă şi acum.
 
Excesul, aproape purulent, de aluzie doctă a generat o întreagă literatură adiacentă. S-au scris cărţi despre The Waste Land, microtratate de lectură corectă, decodificări care te duc cu gândul la thrillerele contemporane care au repus pe tapet chestiuni religioase transformate în mister aproape poliţienesc. În poem, toată verva aceasta metatextuală e cumva sugerată, la un moment dat, când Eliot, colecţionarul de referiri absconse, fraternizează cu cititorul lui, cel dedat pasmanteriilor filologice care se cer, mereu, redesluşite - 'You! hypocrite lecteur!-mon semblable,-mon frère!'
 
Azi dimineaţă, la o decadă după ce mi-am stâlcit mintea cu marele poem al lui Eliot în vederea unei note decente la parţial, am răsfoit câteva imagini devenite, în timp, nefamiliare. M-au fascinat. Întâlnirile la ora violet, nimfele care se aruncă în Tamisa, sub ochii unui Tiresias eşuat în secolul XX, episoadele cu Leicester şi Elizabeth şi, în sfârşit, începutul poemului, într-o primăvară în care aprilie e luna cea mai crudă, luna în care liliacul germinează din trupul mort şi îngheţat al anului trecut, gata să ţâşnească, frumos şi violent, sau, poate, violent de frumos, sub picurii de ploaie, purtând în seva lui amintire şi dorinţă.
 
Eliot i-a dedicat The Waste Land lui Ezra Pound, il miglior fabbro, un alt campion al versului aproape opac, al liricii deziluziei, al livrescului dus la extreme. E o reverenţă frumoasă, făcută de un poet unui alt poet. Un compliment, venit din partea unui autor care face din opera lui o probă de orgoliu, de enciclopedism, de doctrină care mai mai să sugrume poezia. Dincolo de aceste detalii, care ţin, cumva, mai mult de istoria literară, rămâne, proaspătă, ingeniozitatea halucinantă a unui artist care continuă să hrănească o exegeză impresionantă. În spatele tomurilor care-l traduc pe Eliot, Eliot, cel încă insuficient descifrat, orchestrează o primăvară crudă şi puternică, îngheţată, arhetipală, fetidă şi strălucitoare. Aprilie e luna cea mai crudă e un vers pe care îl simţi în nări, după ce l-ai uitat, de la rădăcină până în vârful lujerului, până acolo unde nu e, încă, nicio floare.
Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer