Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Luminişul: de la spaţiu sacru la loc public (1)


Augustin Ioan

19.04.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Pentru că suntem în Săptămâna Mare, vă propun să medităm împreună asupra unei teme "de sezon": raportul dintre sacru şi spaţiul public. În esenţă, locurile publice, de felul centrelor oraşelor, sunt fundate pe locuri sacre, sau capătă şi această componentă ulterior, prin consacrare. Iată o posibilă demonstraţie.
 
Caracterul de "luminiş" (în sintagmă heideggeriană), sau lucus a non lucendo (în formularea inspirată, care traduce termenul în spaţiul lingvistic latinşi, totodată, îl încarcă hermeneutic cu noi semnificaţii, a lui Leonardo Amoroso) nu presupune cu necesitate o amenajare a sa prealabilă, ci doar  un potenţial de a găzdui acel eveniment. "Luminişul" poate fi privit astfel drept unul dintre cele două moduri ale spaţiului sacru, cel în care teritoriul propriu zis este definit de limitele sale şi în interiorul căruia nu există o structurare spaţială semnificativă. "Luminişul", ca potenţial Raum, este un spaţiu sacru (lucus) definit prin diferenţă fizică faţă de ceea ce este împrejurul său; o diferenţă însă, cum vom vedea, limitată la grad, iar nu una de rang. Lucus este vizibil altfel decât silva. Acel integral-Celălaltul care este sacrul în descendenţa Ott-Eliade îşi găseşte astfel un echivalent în diferirea spaţiului unde se va fi manifestând.
 
Întreaga discuţie cu privire la locul public-ca-"luminiş" survine în siajul formulărilor heideggeriene din Sein und Zeit respectiv, coroborate, al celor din "Construire, locuire, gândire" şi "Originea operei de artă". Locul aşezării umane, acel teritoriu al întâlnirilor care fac din el un loc public, capătă la Heidegger o definiţie care îi sugerează în proces şi originea. Aşezările au nevoie de un teritoriu al aşezării, de Raum. Din definiţia conceptului (Heidegger, 1995, 185), reies câteva aspecte esenţiale ale acestui tip de loc:
 
a) este un loc cu anumit potenţial dintr-un spaţiu al indistincţiei, "pustie" sau mai degrabă pădure; este un loc deschis, mai luminat decât restul spaţiului (pădurii) şi, prin aceasta, el însuşi mai "vizibil" deopotrivă pentru cel care doreşte să îşi aşeze acolo tabăra, cât şi pentru zeul care veghează de sus. Luminişul, căci despre el este vorba, se oferă pe sine pentru a fi "rânduit, cedat, eliberat" (Heidegger, 1995, 185), dar, în virtutea atributelor sale preliminare, dintre care cel mai important este "luminozitatea" sa, care îl face vizibil şi, deci, eligibil. Cu alte cuvinte, el iese în întâmpinare, făcându-şi prezentă, ca potenţial, calitatea de a fi diferit de pădurea obscură din care este decupat. Ce este acest luminiş? În chip evident, el nu (mai) este "silva diffusa et inculta" a lui Servius, nici "silva oscura" în care se regăsea la jumătatea vieţii Dante. Dacă silva este "deasă, încurcată şi sălbatică" (Amoroso, 127), luminişul are cu totul alte calităţi: este un lucus, adică o pădurice sacră, probabil loc al ritualurilor prealabile, aşadar găzduitor deja al unor evenimente care l-au consacrat ca loc public; astfel, l-au menit poate unei aşezări şi, deci, pe cale de consecinţă, unei modificări a geografiei sale.
b) Ca aspect fizic dat, el este slab populat cu vegetaţie: arbori tineri, rari şi trestii, ceea ce sugerează şi proximitatea unei ape - condiţie esenţială pentru succesul unei aşezări;  prezenţa vegetaţiei înseamnă în acelaşi timp că, scos la lumină fiind, luminişul se păstrează adumbrit şi, probabil ceea mai interesantă concluzie a lui Amoroso, pentru a-şi păstra calităţile de lucus, luminişul nu trebuie curăţat total nici atunci când, precum sugerează Heidegger, este "făcut liber" (1995, 185); adumbrirea luminişului este temei păstrării sale ca lucus, oscilând indecis, poate ca pharmakon-ul aristotelico-derridean (revizitat la noi de Andrei Pleşu în Minima Moralia), între clarus şi silva.
 
Ambiguitatea acestei situări în interval, asupra căreia atrage atenţia Amoroso, este cumva sugerată în prealabil chiar de către Heidegger - cu toate că, probabil, involuntar. Mai precis spus, stabilitatea acestui Raum este din capul locului subminată de două observaţii ale autorului: prima se referă la faptul că astăzi "în drumul nostru locuim cînd într-un loc, cînd în altul" (1995, 177), ceea ce înseamnă că ridicarea casei pe locul care ni se oferă nu stabileşte cu necesitate o relaţie definitivă.

A doua precauţie se referă chiar la definiţia lui Raum; el este un loc pregătit aşa cum ni s-a arătat, "pentru aşezarea unei colonii sau a unei tabere" (1995, 185). Comentatorii, mai cu seamă cei dinspre arhitectură, ai termenului par a fi deîndată fascinaţi de noţiunea de aşezare, ignorând cine anume pare să se aşeze într-un astfel de loc - şi pentru cât timp.
 
Cele două situaţii descrise de Heidegger pot fi ambele departe de a ne sugera o aşezare definitivă. Colonia presupune o aşezare secundă în raport cu un "acasă" preexistent, lăsat undeva în urmă atunci când este decisă strămutarea şi colonizarea unui teritoriu încă potenţial periculos, slab populat sau populat de Ceilalţi (inamici şi/sau barbari). Tabăra presupune un aspect temporar, este decizia unui grup aflat în migraţie de a se aşeza pentru o vreme într-un loc prietenos şi de a se folosi temporar de ceea ce îi este oferit acolo, pe loc, de către loc. Atât pentru colon, cât şi pentru migrator, acel Raum poate sugera o doză de instabilitate, de difuzie a atributelor sale în teritoriu.
 
Pentru primul, "acasă" este altundeva, departe probabil, şi va rămâne totdeauna (cel puţin în memorie, dacă nu chiar în sensul propriu) centrul lumii sale. Noul său domiciliu va fi de fapt un dipol: locul fizic al aşezării sale prezente şi memoria - tutelatoare - a celei originare: "Intre metropolis, sau oraşul-mamă şi noua fundaţie, oraşul exista ca o corabie" (Kagis McEwen, 1997, 80); Autoarea citată insistă chiar asupra faptului că grecii erau navigatori înainte de a fi fondatori de cetăţi; aşadar, noua cetate fundată era de fapt finalul, sau staţia intermediară, pe un drum al migraţiei.
 
Colonul va boteza spaţiul defrişat cu nume "de acasă" (vezi ca exemplu toponimele care fac din Statele Unite un fals - pentru că exclusiv toponimic - ciob holografic al fostelor domicilii din care au "roit" coloniştii spre Lumea Nouă; sau, mai aproape de casă, cele ale Dobrogei colonizate cu români transilvăneni). El va păstra (cel puţin în generaţia sa) nostalgia acelui topos originar. El va situa "acasa" pierdută într-o competiţie cu nou asumata vatră din care aceasta din urmă va câştiga rareori. Ordonarea, rânduirea despre care vorbeşte Heidegger va fi de aceea o "terraformare" a unui spaţiu străin în numele celui vechi şi, în noua aşezare, "acasă" (locuirea) şi "înstrăinarea" (diz-locuirea) se vor afla într-o perpetuă tensiune, când nu de-a dreptul în conflict.

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer