Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  4SPACE

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Luminişul: de la spaţiu sacru la loc public (2). Concluzii


Augustin Ioan

26.04.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Raum şi locul natal - termeni practic superpozabili la Heidegger - desemnează de fapt realităţi diferite pentru colonist: ele vor coexista în această relaţie de tensiune pe care dezrădăcinarea şi acomodarea sa ulterioară altundeva o va institui. "Colonul" poate fi privit şi tratat ca străin de către "localnic" chiar atunci când coabitarea a durat suficient de mult pentru ca "împământenirea" celui dintâi să poată să apară ca un fapt de necontestat.
 
Pe de altă parte, atitudinea migratorului faţă de locul taberei sale la un moment dat pare să fie mai bine explicat prin conceptul de spaţiu lis al lui Deleuze şi Guattari (1987, 371) [1] decât prin cel de Raum: situarea migratorului este undeva de-a lungul traseului, pe traiectorie (cumva analog felului în care principiul indeterminării explică situarea electronilor pe orbita atomului) ca un câmp de probabilitate a situării la un moment dat, mai degrabă decât ca o "adresă fixă", localizabilă pe "hartă". Intr-un deşert, tabăra de o seară a caravanei este mai puţin relevantă ca situare în raport cu ruta deplasării, cea care dă o indicaţie de locaţie-în-deplasare. Rutele, "punctele de fugă", capetele deschise ale acestor traiectorii, incapacitatea de a stabiliza locurile ca aşezări care punctează o hartă şi deschiderea mai degrabă către un concept de regiune (probabil, însă oricum slab) locuită - iată tot atâtea nuanţe care despart spaţiul migratorului de cel al sedentarului, regiunea de Raum şi pe Deleuze & Guattari de Heidegger.
 
"Luminişul" se oferă ca potenţial Raumîn virtutea unor atribute care îl deosebesc esenţial de restul pădurii şi care îl fac, cel puţin ca potenţialitate, locuibil. El este o zonă decupabilă de restul teritoriului: o insulă. Ca insulă, este un tărâm izolat şi, mai ales, neasemenea cu restul spaţiului din care îl extragem pentru a-I optimiza aspectele. Atributele pe care le are deja, prin optimizare, devin repere. Ne orientăm în spaţiu prin intermediul acestor repere (deal-->fortificaţie, munte-->biserică, respectiv turla sa etc.). Spaţiul astfel compus, din insule de "luminişuri" şi Räume - "luminişuri" optimizate prin ordonare şi locuite - este unul de intensităţi locale şi de vectori de deplasare între ele: plec de la reperul X, mă îndrept către reperul Y. Depasarea este una între puncte obligate, de-a lungul acelor cărări în pădure (care şi ele păstrează ceva din aspectul rânduit al Raum-ului) şi una pe linii de forţă: mă îndepărtez, mă apropii de punctele fixe care ele constituie, în stabilitatea lor esenţială, temeiurile orientării şi localizării mele în spaţiu. Într-o astfel de geografie de intensităţi, vectorială, nu trebuie să ne mire teama de marginile lumii (cunoscute), situarea hărţilor cu centrul în localitatea de baştină a celui care o întocmea şi nici gravitarea în jurul Centrului (lumii) a oricărei culturi, a oricărei aşezări, ba chiar a oricărei case, asupra căreia a insistat Eliade.
 
Perspectiva fenomenologică a spaţiului este una centrată în conştiinţa care îl experiază. Astfel definit însă, spaţiul este cumva analog definiţiei pe care Deleuze şi Guattari o dau spaţiului striat, sedentar: "este limitat la părţile sale, cărora le sunt atribuite direcţii constante, sunt orientate una faţă de cealaltă, divizibile prin graniţe şi se pot interconecta" (1987, 382). El este, mai mult, "striat de ziduri, închideri şi drumuri între incinte" (381). Graniţele aici sunt însă mai degrabă graniţele statului - exemplul privilegiat de spaţiu striat - decât limita în sensul pe care i-l atribuie Heidegger acestui termen, de hotar de intensitate al esenţei.
 
Notă:
[1] Spaţiul lis este în mod precis spaţiul celei mai mici deviaţii: ca urmare nu are omogenitate, cu excepţia celei dintre puncte infinit apropiate, iar legătura dintre proximităţi este efectuată independent de orice traseu determinat. Este un spaţiu de contact, al acţiunilor mici de tactilitate şi de manualitate, mai degrabă decât un spaţiu vizual ca spaţiul striat euclidian. Spaţiul lis este un câmp fără trasee sau canale paralele. Un câmp, un spaţiu lis eterogen, este îndatorat unei foarte aparte forme de multiplicitate: multiplicităţi non-metrice, acentrice, rizomatice care ocupă spaţiul fără "numărătoare" şi care pot fi "explorate numai pe jos".  Ele nu îndeplinesc condiţia vizuală de a fi observabile dintr-un punct în spaţiu extern lor; un exemplu este sistemul sunetelor, sau chiar al culorilor, ca fiind ambele opuse spaţiului euclidian.


Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer