Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Atelier LiterNet  Sageata  Eseu  Sageata  Evul Media

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Inutilul sau prolegomene la artele precarităţii (2)


Bogdan Ghiu

24.04.2011
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Articolul anterior din rubrică
Articolul urmator din rubrică
Precaritatea presupune precatori - şi poate naşte imprecatori. La limită, implorăm întotdeauna, de fapt, să (ni) se lase viaţa, exercitarea dreptului la viaţă, căci rugămintea este, în Evul Mediu, totuna cu rugăciunea: iar azi mai mult ca oricînd. Iar puterea absolutist-divină nu poate fi "accesată" direct, cînd te afli exclus, la baza piramidei sociale, în starea - creată, artificială - de precaritate, ai nevoie, depinzi de altcineva care să ducă mesajul spre transcendenţă - "pînă la Dumnezeu, te mănîncă sfinţii" şi îngerii -, de un intercesor, de un avocat, de un profesionist, de un "autor"-interpret specializat într-un anumit "gen" oratorico-judiciar. Cînd eşti precar - mai bine spus, precarizat - eşti (ca şi) mut, privat - în plus - şi de limbaj, altcineva trebuie să intervină pentru tine, treptele dependenţei nu încetează, astfel, să se multiplice deasupra ta, peste tine. Şi atunci pot apărea imprecatorii: artişti ai parrēsiei, sau intelectuali, avocaţi din oficiu, autoproclamaţi, care dezindividualizează şi universalizează precaţia, răsturnînd-o, care nu mai cer, nu mai solicită, nu se mai roagă, ci pretind şi, mai ales, reclamă.
 
Cine sînt azi precarii, ce precarităţi trăiesc ei, pînă unde şi cu ce urmări s-a inversat starea de precaritate, devenind, din solicitarea unui drept suplimentar, "pozitiv", nevoie-zero, adică implorarea (mută) a dreptului la viaţă, cine sînt precatorii şi imprecatorii, mai există şi ce mai pot face ei, altfel spus care sînt, pe de o parte, politicile reglate antiprecaritate, şi, pe de altă parte, artele imprecaţiei în contemporaneitate? Şi, mai presus de orice: mai funcţionează acest sistem? Ne mai preocupă, într-un fel sau altul, precarii şi precarităţile lor, tăcerea lor? Sau domină definitiv termenul  capitalist, neoliberal ultim, ultimativ, activ: precarizarea?
 
Neoprecaritatea şi noua economie a puterii
 
Am văzut: precaritatea este o stare naturalizată, în vreme ce ieşirea din precaritate reprezintă o "stare excepţională" acordată individual şi provizoriu, funcţionînd ca un dar şi chiar ca un sacrificiu din partea puterii. Iar această descriere factuală desemnează o matrice de acţiune politică: obţinerea dependenţei, a "atîrnării" şi a supunerii prin acordarea "independenţei" şi a "autonomiei", prin generozitate. Dependenţă, atîrnare şi supunere obţinute, paradoxal, prin acordarea graţiei, ca graţiere, sub forma unei încălcări legalizate, suverane, a legii. Căci semnificatul ultim este permanent, aici, viaţa, mai precis privarea ei originară de propriul drept, acela de a dispune de mijloacele de a se autoîntreţine, punerea ei în imposibilitatea de susţinere, şi reacordarea ei graţioasă, dar cu titlu pur temporar, iminent-revocabil: acutizare şi marcare a finitudinii printr-o mărinimie menită a atrage recunoştinţa. Fundamentul ontoteologic al acţiunii politice dezinteresate nu s-a pierdut deloc pînă azi, dimpotrivă - capilarizîndu-se, metamorfozîndu-se, instituţionalizîndu-se secular şi "civil" şi proliferînd ca instanţe diverse -, este mai eficient ca oricînd. La toate nivelurile: individual, social, "planetar". Viaţa, viul uman trebuie să se apere, să pledeze nevinovat sau să se recunoască vinovat pentru faptul de a fi tocmai pentru a obţine să fie lăsat, a i se permite să fie. Originar, el nu are nici un drept "pozitiv": drepturile - şi în primul rînd cel la el însuşi - trebuie să-i fie acordate "graţios".
 
Toată această structură "narativă" pare a fi însă, astăzi, dacă nu eliminată, cel puţin contrasă. Viaţa este lăsată, uitată "liber", neoliberal, să fie, şi indivizi, categorii, seminţii, naţiuni, societăţi, straturi sociale întregi se văd, atunci, puse în situaţia de a solicita recrearea stării anterioare, "originare", de suplicaţie şi dependenţă în care mai exista, teoretic măcar, o şansă de a se face, legal, auzite şi de a-şi primi, eventual, fie şi doar "cu titlu excepţional", drepturile.
 
Precarii lumii de azi solicită, reclamă refacerea şi re-legalizarea stării de precaritate: vechea umilinţă şi servitudine, arhaica structură şi tradiţionalul joc de putere, azi pe cale de a fi părăsite, abandonate chiar de către puternicii lumii şi ai societăţilor. Puterea nu mai pare interesată să se întărească şi să se reproducă/intensifice pe sine prin paradoxul "filantropic" al darului şi generozităţii. Au apărut (au fost delegate) instanţe speciale în acest sens, "independente" şi "nepolitice", deopotrivă nonguvernamentale şi nonprofit (invenţie absolută, cuadratură a cercului politicului!). Guvernele şi corporaţiile, reunite în cea mai recentă "nouă (şi sfîntă) alianţă", se pare că au reuşit să mai revoluţioneze încă o dată economia politică a puterii. Puterea nu mai are nevoie de supuşi, le dă concediu istoric, îi "eliberează", se aboleşte pe sine ca dependenţă. S-a emancipat de robii pe care trebuia să-i întreţină cumva şi, obligatoriu, să-i folosească în propriu-i beneficiu. Asistăm la "virtualizarea" deplină a puterii, la apariţia puterii "în sine", "în stare pură": imaterială şi automatizată. Şi puterea funcţionează, se pare, cu atît mai bine, s-a detaşat complet de materie.
 
Neoprecaritatea nu mai are, atunci, de ce să fie legalizată, formulată juridic: încetează să mai existe, nemaifiind recunoscută. Puterea şi-a atins luxul de a nu mai fi obligată să se "murdărească", să se compromită relaţional, tranzacţional, contractual. Şi-a atins, altfel spus, stadiul automatizat-"(tele)tehnologic". Cratosfera este o noosferă. "Ideile" acţionează "direct", automat, fără mediatori. Se revocă, astfel, inerent, însuşi tribunalul şi însuşi statutul intercesorilor. Unitatea funcţională a limbajului lumii a devenit, deloc metaforic, 0/1. 1 e Lumea. Dar cine e 0? "Restul lumii". Fără conflict virtual, simbolic, n-ar exista logosul actual(ităţii).
 
Pînă de curînd, precaritatea încă mai era relevantă, pertinentă, "spunea ceva", deci mai putea fi încă jucată, renegociată. Azi, ea părăseşte relaţia ("parteneriatul" social) de putere, 0 a devenit, azi, funcţional, vorbitor, partener în producţia de informaţie relevantă. Pertinent, azi, în economia puterii, e 0.
 
Am decăzut (am fost decăzuţi) pînă şi din precaritate! Mai exact: din precaritatea, să-i spunem, "clasică".
 
Dispariţia exploatării: Inutilul
 
Sînt cunoscute conceptualizarea şi analizele foucaldiene ale biopoliticii "clasice" şi "moderne". Consider, însă, că, în punctul cel mai de vîrf, întrebarea care se impune a fi pusă azi ar fi următoarea: există o biopolitică, mai există cu adevărat biopolitici în momentul de faţă? Cum putem defini, minimal-invariant, biopolitica? Ca o politică, de fapt ca un mod de a structura politica în ansamblul ei în vederea întreţinerii şi cultivării economice a vieţii concepute, însă, ca mijloc, ca instrument pentru realizarea unui scop altul decît viaţa însăşi, viaţă care urmează, aşadar, să beneficieze doar de ceea ce am putea să numim avantaje colaterale, derivate. O ţinere a vieţii în şah, o conflictualizare a ei cu ea însăşi, transformarea, pentru "beneficiar", a propriei sale vieţi într-o alternativă. Închiderea "vieţii" într-un proiect, într-un plan aparent circular (care promite şi oferă efectiv şantaj cu viaţa "îmbunătăţirea calităţii vieţii"), şi manipularea ei după voie, orientat.
 
Părerea mea - observaţie, să zicem, strict intuitivă -, oricît de paradoxal ar putea să pară, este că însăşi ideea de biopolitică începe, încet încet, să fie abandonată ca "nelucrativă". Sau că, pentru a-l parafraza pe G. Bataille cel din Partea blestemată, asistăm la trecerea de la o biopolitică restrînsă la una (sau la includerea strict regionalizată a celei dintîi într-o biopolitică) generală, în care vechea ("clasică" şi "modernă") biopolitică nu mai poate fi reperată ca proiect şi acţiune particulară, ci se automatizează şi se impersonalizează sub formă de macromecanism "obiectiv", de cadru "transcendentalizat".
 
Viul uman începe să fie tot mai mult scos din planuri şi din calcule. Exploatarea modernă (şi modernizatoare) începe, şi ea, să nu mai fie absolut rentabilă, să fie, punctual şi tendenţial deocamdată, abandonată.
 
Tot mai mult, azi, viul este detaşat de uman, fiind conceptualizat, decupat, analizat şi (mai ales) resintetizat fără localizare strictă, în mod transversal, mobil, circulant, "metaforic" (putînd fi, deci, surprins mai curînd printr-o gîndire de tip metaforic, singura adaptată, poate, "globalizării": revanşă a poeţilor, în sens larg?). Politic şi economic interesantă a devenit, astăzi, "viaţa" fără sau indiferent de uman (ca suport-mediu-ţintă de bază, privilegiată).
 

(va urma)

Articolul anterior din rubrică
Toate articolele din rubrică
Articolul urmator din rubrică




0 comentarii

Spacer Spacer